Semnificatia liturgico - dogmatica a actului sfintirii unei biserici

Semnificatia  liturgico - dogmatica  a  actului  sfintirii unei biserici Mareste imaginea.


Semnificatia  liturgico - dogmatica  a  actului  sfintirii unei biserici

Actul sfintirii unui locas bisericesc constituie o ierurgie adica "o lucrare sfanta si sfintitoare". Conform inva­taturii ortodoxe, ierurgiile sunt lucrari sfinte si sfintitoare deoarece prin ele lucreaza harul necreat al lui Dumnezeu, fiind savarsite - ca si Sfintele Taine - numai de episcopii si preotii Bisericii, hirotoniti canonic, adica de succesiune apostolica. Ele au inceput a se savarsi de Biserica dupa Cincizecime, deci dupa pogorarea Sfantului Duh, care a fost precedata de jertfa rascumparatoare a lui Hristos si de Invierea si Inaltarea Sa (Marcu 16, 19; Luca 24, 50; I Petru, 3, 22).

Sfintirea unei biserici face parte, dupa indrumatorul liturgic, din categoria acelor ierurgii numite sfintiri sau consacrari. Acestea sunt socotite ierurgii prin excelenta deoarece prin efectele si importanta lor se apropie cel mai mult de lucrarea Sfintelor Taine.

Prin ele, anumite persoane sau lucruri nu numai ca sunt binecuvantate, ci - in plus - sunt consacrate, afierosite sau destinate unor scopuri sau intrebuintari sfinte (in cultul divin) fiind scoase cu totul din intrebuintarea profana zilnica sau obisnuita.

In aceasta privinta, sfintirea locasului bisericesc este una din cele mai importante ierurgii. Aceasta pentru ca biserica este locul de rugaciune prin excelenta al crestinului, preinchipuit, mai intai in Vechiul Testament de cortul marturiei, apoi de templul lui Solomon - templu in care, dupa restaurarea sa, a intrat insusi Mantuitorul Hristos indepartand din el pe cei care ii dadeau intre­buintari pamantesti, profane (Matei 21, 12-13).

Momentul cand locasul unei biserici devine sfant si sfintit, destinat cultului divin, il constituie actul de sfintire; asupra impor­tantei si semnificatiei lui ne oprim in cele ce urmeaza.

Biserica - locasul  crestin  de  comuniune si  inchinare

In Sfanta Scriptura, Biserica este numita "Casa lui Dumnezeu" (I Petru 4, 17) sau "Biserica lui Dumnezeu" (I Corinteni 1, 2) in intelesul de locas sfintit, destinat special pentru oficierea cultului divin public.

Asa cum cunoastem din cartea Faptelor Apostolilor si de la Sfantul Apostol Pavel din epistolele sale, cei dintai crestini, in timpul propoveduirii apostolice, se adunau in case anume alese, in prima zi a saptamanii (dies Dominica) pentru a se ruga si pentru a se impartasi din frangerea painii - Sfanta Euharistie (Fapte. 20, 7-8).

Dupa invierea Sa din morti, Mantuitorul Hristos S-a aratat, in repetate randuri, Sfintilor Apostoli in Ierusalim, pe cand ucenicii Sai se aflau adunati - in stare de rugaciune - cu usile casei in­cuiate de frica iudeilor (Ioan 20, 19; Luca 24, 33-36). Si, dupa ce calatoreste, fara sa fie cunoscut, cu Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus, Domnul ramane cu cei doi ucenici intr-o casa, pentru a li se descoperi la frangerea painii (Luca 24, 28-31). Desigur ca toate aceste case - locasuri au fost sfintite de plenitudinea prezentei Mantuitorului in mijlocul ucenicilor Sai si prin savarsirea Euharis­tiei. Tot intr-un locas de rugaciune, Sfintii Apostoli, impreuna cu Maica Domnului si femeile mironosite, au ales prin tragere la sorti pe Matia ca sa ia locul lui Iuda cel cazut din apostolie. In acelasi locas numit "incaperea de sus, unde se adunau de obicei" Apostolii cu Maica Domnului si femeile mironosite (Fapte 1, 13-14), in ziua Cincizecimii, s-a pogorat Sfantul Duh asupra Apostolilor (Fap­te 2, 1-4).

Prin urmare, inca din vremea Sfintilor Apostoli s-au destinat anumite incaperi pentru adunarea credinciosilor, pentru rugaciune si pentru savarsirea Tainelor, si pentru ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Astfel Apostolul neamurilor il invata pe Timotei "sa stie cum trebuie sa petreaca in casa lui Dumnezeu, care este Bi­serica Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (I Timo­tei 3, 15-16). Cuvintele acestea indica legatura stransa ce exista intre biserica, locas de comuniune si inchinare, si Biserica comu­nitate de credinciosi ai lui Hristos si impreuna cu Hristos (ecclesia).

In cartea Faptele Apostolilor se aminteste de "biserica" din Ierusalim care facea rugaciuni staruitoare, in forma de ectenii, pen­tru Sfantul Apostol Petru ce se afla in inchisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvantul de "biserica" este iarasi folosit atat pentru adunarea sau comunitatea credinciosilor cat si pentru locasul in care avea loc adunarea. De asemenea, Sfantul Apostol Pavel aminteste de "biserica din casa lui Acvila si a lui Priscila" (Romani 16, 3-5; I Corinteni 16, 19) precum si de "biserica din casa lui Nimfas" (Coloseni 4, 15). Intelesul de locasuri il pot avea si "bisericile Asiei" (I Corinteni 16, 19) si "toate bisericile lui Hristos" (Romani 16, 16).

Intelesul acesta de locas al "bisericii" e confirmat si de deo­sebirea pe care o face Sfantul Apostol Pavel intre "biserica" in care se impartasesc credinciosii cu Trupul si Sangele Domnului si intre casele lor particulare in care isi pot satisface afectele de foame si sete obisnuita. "Oare nu aveti case ca sa mancati si sa beti ? Sau dispretuiti biserica lui Dumnezeu si rusinati pe cei ce nu au ?" (I Corinteni 11, 22). In aceeasi epistola, Sfantul Apostol Pavel amin­teste de jertfelnicul sau "altarul" pe care-l aveau aceste locasuri (I Corinteni 9, 13); el trebuie inteles ca masa pe care se savarsea prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele Domnului (I Co­rinteni 11, 27).

Prin urmare, locasurile crestine de cult nu s-au aratat ca niste locasuri publice in primele timpuri ale crestinismului. Ele trebuiau sa fie casele unor familii crestine si au capatat acel caracter public cand numarul crestinilor a crescut iar persecutiile s-au mai domolit. Adunandu-se in aceste locasuri de cult, in care se intareau in credinta prin "rugaciuni si cantari duhovnicesti" (Efeseni 5, 9), cres­tinii aveau incredintarea in prezenta si lucrarea lui Dumnezeu, culminand in prezenta lui Hristos pe altar, sub chipul painii si al vinului, dupa "frangerea painii" si "binecuvantarea paharului" (Fapte 2, 42; Didahia celor 12 Apostoli). Bisericile crestine pri­mare au slujit unuia si aceluiasi scop, anume de a fi locul de intalnire a credinciosilor pentru sfintele slujbe, pentru Sfintele Taine, in special pentru Botez si Euharistie, pentru Hirotonie si celelalte. Cu timpul s-au inaltat edificii crestine pe mormintele martirilor, in locurile unde au vietuit sfintii si "acolo unde Duhul lui Dum­nezeu a aratat ca este potrivit sa se zideasca  locasuri  de cult".

Deci, cand persecutiile contra crestinilor s-au mai linistit, inca din primele secole crestine, au aparut si locasuri de cult publice. Astfel, in secolul II, apar acele sali publice de cult numite basilici. Pe la anul 150, episcopul din Smirna era in masura sa dea invata­turile crestine intr-o cladire, ce se numea basilikais aulais. La inceput aceasta era o sala publica si, foarte curand, crestinii au dat si ei numele acesta salilor in care aveau loc adu­narile crestine. In secolul II, existau doua asemenea basilici cres­tine in Smirna. Exista, de asemenea, o basilica in Siria la Chaqqua, ce pare ca fiinta pe la sfarsitul secolului II, iar Epifanie al Ciprului spune ca un adept al lui Origen (254) preda invatatura crestina in basilikais aulais. Cu acest nume, locasuri crestine de cult s-au ridicat desigur si la traco si daco-romanii increstinati in Peninsula Balcanica si din nordul Dunarii de Jos, aflati  sub stapanire romana. Acest  nume se pastreaza si astazi deoarece numele   de   "biserica"   provine din "basilica" si atesta astfel vechimea crestinismului la romani.

La daco-romanii crestini intelesul acestor locasuri de sali publice  modificat in intelesul de case ale Imparatului Dumnezeu. Prin aceasta spune  Parintele Profesor Staniloae - se  subliniaza adevrul  ca locasul unei  biserici  il  are prezent si  lucrator  in  el pe Dumnezeu cel in Treime inchinat si slavit. Iar aceasta a dus la sentimentul de sfintenie a locasului bisericesc ce s-a pastrat pana azi in Ortodoxie.

Vorbind despre Biserica, in calitatea ei de locas de comuniune si inchinare, Sfantul Simeon al Tesalonicului spunea ca el este casa lui Dumnezeu, ca desi este alcatuita din lucruri neinsufletite ea se   sfinteste cu dumnezeiescul dar si cu rugaciunile preotesti si nu este ca celelalte case, ci este facuta pentru Dumnezeu si pe El Il are locuitor si in ea este slava, puterea si darul Lui . Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casa, ci sfanta, ca una ce este sfintita de Sfantul Parinte, cu Prea Sfantul Fiu, prin Duhul Sfant, fiind salas al Treimii".

Sfintirea   unei   biserici   si  semnificatia   ei liturgico-dogmatica  

Sfintirea unei biserici ne arata - prin insasi slujba ei, savarsita de un episcop sau arhiereu, cu sobor de preoti - locul si rostul pe care il are biserica in iconomia mantuirii si viata credin­ciosilor ei. Ceremonia ei are prototipul in Vechiul Testament, unde se mentioneaza sfintirea cortului marturiei (Iesire 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paralipomena cap.  5-7).

Temeiuri sigure pentru sfintirea locasului bisericesc gasim, de asemenea, in Sfanta Traditie. Astfel Eusebiu de Cezareea (265-340), in a sa Istorie bisericeasca, in cartea a zecea, aminteste de reinnoirea bisericilor si de tarnosirile ce au avut loc dupa edictul de la Milan (313). Insusi Eusebiu a participat la sfintirea bisericii sau a basilicii din Tir, ridicata prin anul 318 si, cu acel prilej, Eusebiu a rostit un panegiric festiv, adresat episcopului Paulin de Tir in care preamareste biserica in calitatea ei de locas de inchinare si co­muniune a omului cu Dumnezeu, realizata prin lucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. El spune ca : "Acum (prin actul tarnosirii bisericii n. n.) intr-adevar s-a adeverit spusa proorocului : "Slava acestui templu de pe urma va fi mai mare decat a celui dintai" (Agheu 2, 9), caci si trebuia si se cuvenea sa se intample acest lucru dupa ce Pastorul si Domnul lui a suferit odata pentru totdeauna moartea pentru el si dupa ce prin patima, a schimbat in cinste si in marire neputinta trupului pe care-l luase asupra Sa, rascumparandu-1 si trecandu-l din strica­ciune in nestricaciune, asa incat si acest locas trebuia sa se impar­taseasca din roadele iconomiei Mantuitorului. Iar pentru ca Bise­rica a primit de la El o fagaduinta cu mult mai mare decat una pamanteasca, ea si doreste intr-adevar sa primeasca pentru vesnicie o marire cu mult mai mare prin nasterea din nou a invierii intr-un trup nestricacios, impreuna cu cetele ingerilor de lumina, in sala-surile mai presus de ceruri in unire cu Insusi Iisus Hristos, Bine­facatorul tuturor". Prin urmare, Eusebiu de Cezareea intelege Biserica - locas de comuniune si inchinare - in stransa legatura cu lucrarea mantuitoare a lui Hristos. Biserica a fost asezata de Mantuitorul ca locasul sfant de unde El isi extinde lucrarea Sa asu­pra intregii creatii si de aceea toate actele liturgice ce se savarsesc in ea trebuie socotite "forme sensibile in care se implineste lucra­rea nevazuta a lui Hristos. Prin ele se arata credintei, Hristos insusi prezent si lucrator prin Duhul".

Din cuvintele Sfantului Simeon al Tesalonicului, am vazut ca sfintirea bisericii inseamna salasluirea lui Dumnezeu in ea, mai bine zis salasluirea lui Dumnezeu Cel in Treime de o fiinta si nedes­partita. Sfintirea unui locas bisericesc face ca locasul sa nu fie deci locul de implinire a unor simple acte simbolice, ci sa fie de fapt locasul Sfintei Treimi si despre aceasta prezenta mantuitoare activa a Sfintei Treimi in Biserica vorbesc atat marturiile scripturistice ale Noului Testament, cat si martorii postapostolici ai Bise­ricii, randuielile Tainelor, rugaciunile si tot cultul ei. Astfel si sfintirea unei biserici se face in numele Prea Sfintei Treimi, prin ungerea cu Sfantul Mir si celelalte, rostindu-se formula trinitara de catre arhiereul randuit sa savarseasca ierurgia.

Sfintirea unei biserici ne arata ca Hristos isi continua lucra­rea Sa mantuitoare in Biserica prin Duhul Sau cel Sfant. Astfel, inca de la punerea temeliei bisericii, episcopul sau arhiereul rosteste o rugaciune la locul unde va fi Sfanta Masa si aseaza pietrele de temelie in chipul crucii aratand ca temelia locasului este insusi Hristos cel rastignit, piatra cea din capul unghiului (Efeseni 2, 20 ; Matei 21, 42; Marcu 12, 10; Luca 20, 17; I Petru 2, 7). Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, insusi Hristos isi alege locul lucra­rii Sale in acel moment.

Sfintirea locasului se face de catre arhiereu aratandu-se prin aceasta ca Hristos isi continua lucrarea Sa sfintitoare ca Arhiereu al Bisericii Sale. Arhiereul se imbraca in toate vesmintele arhieresti si peste acestea cu un giulgiu sau o camasa alba care arata pe Hristos , retraindu-si coborarea in mormantul din care a iesit viata, de vreme ce se va sfinti altarul care reprezinta mormantul din care a rasarit viata si invierea oamenilor prin jertfa si invierea lui Hristos. Dupa Sfantul Gherman, patriarh al Constantinopolului (secolul VIII), Sfanta Masa este si mormantul lui Hristos, si masa Cinei celei de Taina si tronul Lui, dar si ieslea Betleemului in care S-a nascut Hristos. "Hristos se afla pe Sfanta Masa cu toate actele Sale mantuitoare recapitulate. Caci numai asa ne mantuieste".

In timpul sfintirii, mirenii se scot afara deoarece sfintirea bi­sericii, a locasului in care se sfintesc oamenii, nu vine de la ei, ci de la Hristos, inchipuit de arhiereu, inconjurat de preoti si de ingerii Lui nevazuti. Mirenii trebuie sa intre in biserica gata sfintita. Ei nu se pot apropia de Fiul lui Dumnezeu si nu primesc mantuirea de la El decat dupa ce a inviat si dupa ce le este vestit de Sfintii Apostoli peste care a coborat Duhul Lui cel Sfant si sfintitor. Aceasta pentru ca sfintirea bisericii reprezinta coborarea Duhului cel Sfant al lui Hristos peste Apostolii adunati in foisorul de sus (Fapte 2, 1-4), care prin pogorarea Sfantului Duh devine prima biserica. Sfintirea bisericii e o "Cincizecime reinnoita", deoarece Sfantul Duh S-a coborat peste comunitatea Apostolilor in chip de limbi de foc, dand in cadrul ei fiecaruia puterea sa porneasca la propoveduirea lui Hristos cel inviat. Comunitatea Apostolilor reprezinta prima comu­nitate bisericeasca. Acum, la Cincizecime, Biserica intra in istorie ca o comunitate concreta, vazuta, a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos in Duhul Sfant.

Tot ceea ce savarseste arhiereul la sfintirea biserieii exprima, intr-o mare varietate de forme, acelasi adevar al salasluirii si pre­zentei lui Hristos in Biserica prin Duhul Sau cel Sfant. Astfel, spa­larea Sfintei Mese cu apa inchipuie tainic Botezul lui Hristos inainte de a incepe activitatea Sa mantuitoare. Cand se pun cele patru bu­cati pe cele patru colturi ale Sfintei Mese. cu icoanele Sfintilor Evanghelisti, se arata ca pe Hristos cel Jertfit si inviat L-au propoveduit Apostolii si L-au facut cunoscut prin Evanghelie la toata lumea. Cand pe Sfanta Masa se aseaza Sfantul Antimis in care sunt cusute sfintele moaste se arata ca Biserica se intemeiaza pe Jertfa Mantuitorului dar se sustine si prin jertfele martirilor sau muceni­cilor. Antimisul se sfinteste - ca si Sfanta Masa - pentru ca sa o poata inlocui pe aceasta in imprejurari exceptionale. Peste Sfantul Antimis se aseaza Sfanta Evanghelie,pentru ca prin ea se vestesc toate cele ce s-au savarsit si se savarsesc de Hristos cu valabilitate vesnica".

Ungerea cu Sfantul Mir semnifica darurile Sfantului Duh si plenitudinea sfinteniei revarsate in biserica. "Mirul, fiindca a sfintit Sfanta Masa si o a desavarsit intai pe ea, de la dansa ca de la o parga si ca de la un inceput de sfintenie se sfinteste toata casa, pre­cum si Hristos a sfintit cu dumnezeiescul dar, prin luarea trupului, toata firea noastra. Caci de acest dar impartasindu-se in urma lui Apostolii, l-au dat la toata lumea". Rugaciunea ce o rosteste arhiereul la sfarsitul slujbei de sfintire arata, de asemenea, ca pogorarea Sfantului Duh si sfintirea bisericii este o adevarata Cincizecime, cum a fost si la Rusalii, peste Sfintii Apostoli: "Multumim Tie, Doamne, ca darul pe care l-ai revarsat peste Apostolii Tai, l-ai revarsat si peste noi pacatosii. Drept aceea ne rugam Tie, ca jertfele ce se aduc intr-insa sa se prefaca intru prea sfantul Trup si Sange al Unuia-Nascut Fiului Tau spre mantuirea a toata lumea si a nevredniciei noastre". Din aceasta rugaciune se poate vedea legatura strinsa dintre Biserica si Euharistie, intre locasul biseri­cesc si Liturghia din ea, care culmineaza in Sfanta Impartasanie. Dupa sfintirea bisericii se oficiaza Sfanta Liturghie, in care se aduce Euharistia ca Taina si Jertfa a comunitatii, ceea ce arata ca Hristos-Domnul isi incepe lucrarea Sa pentru sfintirea si mantuirea celor ce cred in El.

Biserica, locas al sfinteniei lui Dumnezeu pentru sfintirea si mantuirea  credinciosilor

Invatatura ortodoxa subliniaza adevarul ca termenul de biserica - locas de comuniune si inchinare-implica in mod necesar pei cel de biserica - adunare sau comunitate ; ambele, impreuna, implica prezenta activa a lui Dumnezeu Cel in Treime inchinat si slavit prin prezenta si lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Biserica - Trupul Sau comunitar - sobornicesc extins peste veacuri si spatii. Despre aceasta prezenta sacramental-mantuitoare vorbeste Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele : "Noi suntem templu al Dum­nezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis ca "Voi locui ,in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor." (II Corinteni 6, 16). De aceea, cand rostesc cuvantul biserica, crestinii se gandesc, mai intai la locasul bisericesc ca "spatiul lucrarii simtitoare a lui Hristos", pentru ca numai in acest spatiu credinciosii inainteaza pe calea mantuirii, spre imparatia Sfintei Treimi, impreuna cu Hristos, pre­cum El insusi a spus : "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan  15,   5).

Ceea ce face ca locasul bisericesc sa fie acest spatiu al lu­crarii sacramentale a lui Hristos este sfintirea lui. "Sfintirea trans­figureaza acest spatiu si din el se proiecteaza peste toata creatia lumina si lucrarea lui Dumnezeu . asa vede credinciosul biserica sfintita ca un spatiu plin de o lumina dumnezeiasca ce se raspandeste peste toata lumea".

Din momentul actului sfintirii, locasul bisericesc este plin de o "realitate sacramentala" si, de aceea, credinciosul intra si se roaga cu multa pietate in el. Toate ii vorbesc in interiorul locasu­lui despre lucrarea mantuitoare a Sfintei Treimi savarsite de Hristos prin Duhul Sau cel Sfant. Cand trece prin fata unei biserici, el se in­china stiind ca trece pe langa locasul unde este prezenta si lucreaza Sfanta Treime toate cele ale mantuirii si sfintirii oamenilor.

Stie ca trece prin fata lui Dumnezeu Celui in Treime si de aceea isi face semnul Sfintei Cruci, aducandu-si aminte atat de Sfanta Treime, cat si de Jertfa si invierea lui Hristos prin care s-a ridicat biserica - loc al mantuirii si sfintirii crestinului. Intrand in biserica, bunul credincios simte ca se afla intr-un locas al sfinte­niei pentru ca sfant este Domnul care locuieste in ea, si inca in stare de jertfa in chivotul Sfintei impartasanii. Daca in Vechiul Testament se sfinteau cei ce intrau in cortul marturiei sau in templu (Leviticul 9, 3), unde se sfinteau jertfele aduse lui Dum­nezeu, cu atat mai mult se sfintesc cei ce intra in locasul bisericii unde se aduce cea mai sfanta jertfa lui Dumnezeu, Jertfa lui Hristos. "Caci daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junicii, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului cu cat mai mult sangele lui Hristos, Care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe sine, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte. Astfel sfintenia locasului bisericesc cel plin de mireasma duhovniceasca a jert­fei atotsfinte a lui Hristos, de puterea ei sesizata spiritual, se imbiba in cugetul celor ce intra in el, dispunandu-i spre aceeasi stare de jertfa  si deci de sfintenie".

In acest locas al sfinteniei, credinciosii traiesc unitatea cre­dintei lor in Hristos, dupa modelul unitatii treimice (Ioan 17, 23). "Pentru ca (Hristos) cel ce sfinteste si cei ce sunt sfintiti, dintr-Unul sunt toti ; de aceea nu se rusineaza sa-i numeasca pe toti frati" (Evrei 2, 11). In Biserica, credinciosul traieste viata in Hristos si, prin  Sfintele  Taine  savarsite   in  locasul  bisericesc,   indeosebi   prin Sfanta Euharistie, el realizeaza o unire tot mai adanca cu Hristos. Aceasta duce si la "o intarire continua a unitatii Bisericii, sau o prelungire a ei, ca o unitate in care diferitele madulare se afla pe trepte diferite de unire cu Hristos sau de inchegare in Trupul Lui. Fiecare devine astfel un locas tot mai sfant al lui Hristos, in locasul cel unul care este Biserica, crescand in acelasi timp in sfintenie activa prin Duhul Sfant. "Intru El orice zidire bine alcatuita creste ca sa aiunga un locas sfant in Domnul. Intru El si voi impreuna sunteti ziditi spre locas al lui Dumnezeu in Duhul"  (Efeseni 2,  21-22).

Actul sfintirii unei biserici ne arata semnificatia deosebita a rolului pe care il are Biserica in viata credinciosilor, pentru sfinti­rea si mantuirea lor. Pentru crestinul ortodox, Biserica este mai presus de toate o realitate sacramentala in care structura ei vizi­bila, ierarhie, norme canonice, cult, doctrina, sunt mijloace ale actualizarii si prezentarii innoite a lui Hristos in actele Lui mantuitoare.

Deci si locasul unei biserici nu este locul de implinire a unor simple acte simbolice; in el "se infaptuieste continuu paradoxul: prin cruce la inviere, prin mormant la viata, prin impartasania prezenta la unirea cu Cel ce prin jertfa S-a inaltat la marire, pen­tru ca crucea, jertfa de care ne impartasim, au ca subiect pe Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul vietii .".

Astfel, in locasul bisericesc, credinciosul traieste viata in Hristos cu Hristos; aici el simte iubirea Sfintei Treimi revarsata in plenitudinea ei prin Fiul lui Dumnezeu intrupat: "Daca ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi si vom veni la el si ne vom face locas in el" (Ioan 14, 23).

Pr.  Constantin LEONTE


 

.

08 Februarie 2007

Vizualizari: 5313

Voteaza:

Semnificatia liturgico - dogmatica a actului sfintirii unei biserici 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE