Sfanta Cruce - temelia arhitecturii eclesiale ortodoxe

Sfanta Cruce - temelia arhitecturii eclesiale ortodoxe Mareste imaginea.

Biserica cruce si planul cruciform. Zamislirea oricarei constructii are in ea ceva tainic si infricosator, dar si linistitor, momentul in care ideile prind viata materiala aducand cu sine o pace adanca. De la concept la punerea in practica drumul este lung, anevoios, sinuos si, adesea, altfel decat fusese proiectat. Procesul creatiei unui edificiu ramane o taina si, oricat de multe s-au scris despre el, nu poate fi explicata nicicum acea transpunere a gandului in fapta sau a ideii in materie.

Din acest tainic intuneric razbat, totusi, niste principii care au calauzit pasii arhitectului in momentul in care a ales, din varietatea de structuri spatiale, una singura, demna sa fie locas de cult. Dincolo de amprenta subiectiva, ce motiveaza intotdeauna alegerea unei anume tipologii spatiale, exista si cerinta obiectiva, impusa de insasi destinatia zidirii respective. Amandoua formeaza, in fapt, temelia pe care urmeaza sa se cladeasca edificiul - in idee si in materie.

In cazul unui locas de cult, structura sa ar trebui sa aminteasca permanent faptul ca el cuprinde altarul unde se aduce jertfa Hristos in mod nesangeros. Hristos Se jertfeste nu pe cruce, vechiul altar, ci intr-un spatiu structurat astfel incat sa inchipuie el insusi o cruce. In permanenta, pe masa altarului se afla o sfanta cruce, pentru aducerea aminte a semnificatiei sale, cu toate ca masa respectiva nu a avut si nu are forma crucii, ci una patrata, de preferinta cubica.

Toate evenimentele legate de momentul Rastignirii de pe Golgota, - Patimile, jertfa, moartea, punerea in mormant - au devenit evenimentele majore ale iconomiei divine care transforma spatiul eclesial, casa lui Dumnezeu, intr-o icoana a lor, o permanenta aducere aminte si mai ales al intalnirii continue a credinciosilor cu Hristos.

Hristos S-a adus pe Sine "lui Dumnezeu-Tatal, oferindu-si trupul Sau ca Miel ce se jertfeste, nu pe altarul templului, ci pe lemnul crucii ; de aceea, altarul si biserica-locas unde El isi varsa sangele, poarta inchipuirea crucii. Biserica-cruce inlocuieste templul". Biserica, fiind locul de jertfa reala, nu act comemorativ, simbolic ori alegoric, inca dintru inceputurile crestinismului a fost asimilata cu spatiul Golgotei, ea fiind deci o purtatoare a crucii.

Biserica a fost, deci, dintru inceput, spatiul altarului de jertfa al Legii celei Noi. Centrul cultului crestin este Sfanta Liturghie, ce culmineaza cu momentul transformarii elementelor euharistice de paine si vin in Insasi Trupul si Sangele Domnului pentru ca, prin ele, sa fie sfintiti credinciosii ce se impartasesc cu ele. Din momentul in care scopul vietii crestine este acela de indumnezeire, de intoarcere la Tatal, se intelege de ce este necesara si asumarea starii de rastignire a lui Hristos, pentru ca numai in aceasta stare de jertfa curata care depaseste orice egoism putem intra la Tatal.

Crestinul trebuie sa devina o autentica persoana liturgica, un participant activ la Liturghie, acolo unde Euharistia nu e o comemorare, ci o traire a starii actuale de jertfa a lui Hristos. Ca si apostolii dupa ce au pornit predicarea cuvantului, tot asa si crestinii, dupa ce au trait in biserica o autentica viata liturgica, trebuie sa poarte in ei in continuare duhul izvorator de lumina si de putere al dumnezeiestii Liturghii, sa-si amplifice calitatea de biserica din fiinta proprie si calitatea de preoti care slujesc lui Dumnezeu, aflator in altarul inimii.

Inca din Vechiul Testament, printre prefigurarile crucii, cea mai importanta era masa sau altarul de jertfa si, in mod special, altarul pe care Avraam a vrut sa-I jertfeasca pe unicul sau fiu, Isaac (Fac. 22, 1-14). Acesta este tipul lui Iisus Hristos, iar lemnele pe care el le-a purtat in spate pana sus au simbolizat "Crucea lui Hristos". Biserica inchipuieste rastignirea, intrucat ea cuprinde altarul de jertfa care, in Noul Legamant, este Sfanta Cruce.

Dar Sfanta Liturghie infaptuieste transformarea crestinilor numai atunci cand e traita de acestia ca Evanghelie actualizata, cand se depaseste, deci, conceptia unora ca ar fi un spectacol teatral, in care preotii si dascalii sunt actorii, restul celor prezenti in biserica fiind "spectatori". Crestinul, nazuind sa devina hristofor, este totodata si crucifor, caci purtatorul de Hristos este si purtatorul crucii, el insusi crucificat, dar si crucifor, modelat dupa starea de jertfa a lui Hristos.

Trebuie subliniat faptul ca, nu numai cadrul tainic, haric, al cultului divin contribuie la transformarea crestinului in persoana liturgica, ci si spatiul material, biserica zidita in care el se desfasoara. "Daca Hristos nu ar fi prezent si nu ar comunica in locasul bisericii unde se aduna comunitatea locala, nu ar fi prezent nici in larga comuniune, bisericeasca. Hristos e prezent in cea din urma pentru ca Acelasi e prezent in modul cel mai accentuat si mai lucrator in locasurile bisericesti locale ale ei". De acea si cadrul liturgic, adica spatiul eclesial, trebuie sa fie asemenea lui Hristos, adica cruciform.

Asadar, inca de la inceputurile conturarii unei tipologii specifice spatiului eclesial, a fost accentuata legatura biserica-cruce. Semnificativ este faptul ca, dintre simboluri, cel mai important este considerat a fi semnul crucii, frecvent intalnit in toate domeniile de manifestare artistica. In primul rand, ea se regaseste in mai toate lucrurile din natura, create sau nu de om. Insusi Creatorul lumii s-a facut om si, "in planul nevazut sustine toate lucrurile create si se afla imprimat in forma de cruce in intreaga creatie, ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu ce conduce lumea".

Sau, dupa cum spune Sfantul Justin, "ceea ce, asa cum a spus de mai inainte profetul, constituie simbolul cel mai mare al tariei si puterii lui Iisus precum se arata si din cele ce vedem. Cautati de intelegeti daca toate cele ce sunt in lume se pot conduce sau pot avea o comuniune intre ele fara semnul acesta al crucii. Marea nu se poate parcurge, daca trofeul acesta, care se numeste panza corabiei, nu ramane intreg pe corabie ; si pamantul nu se ara, fara de ajutorul lui ; sapatorii nu-si aduc la indeplinire munca lor si tot asa nici mesterii, decat numai cu ajutorul instrumentelor care au forma aceasta. Iar forma omeneasca nu se deosebeste intru nimic de cea a altor animale, decat prin aceea ca este dreapta si are posibilitatea de a-si intinde mainile si ca pe fata, de la frunte injos, poarta un organ care se numeste nas, prin care se face respiratia vitala si care nu arata altceva decat forma crucii".

Semnul grafic al crucii stabileste o relatie intre celelalte trei simboluri fundamentale, centrul, patratul si cercul: intersectia celor doua drepte ale sale coincid cu centrul, pe care ea il deschide astfel spre exterior; pe de alta parte, crucea se inscrie in cerc, impartindu-l in patru; in sfarsit, din ea se obtin patratul si triunghiul... ".

Programul iconografic inchinat crucii cuprinde diverse forme : crucea simpla (crux acuta sau crux simplex), crucea in forma de T (crux commissa sau crucea Sfantului Antonie), crucea in forma de X (crux decussata sau crucea Sfantului Andrei) si crucea in forma de t (crux immissa, capitata sau crux Christi). Alte impartiri nu iau in seama primul tip aratat aici, considerand ca cele patru tipuri principale ale crucii sunt: crucea fara varf (in forma de tau sau T); crucea cu varf si cu o singura bara orizontala, cu doua si cea cu trei bare orizontale, fiecare avand semnificatiile sale.

Atunci cand, printre simbolurile crucii, Sfantul Justin a enumerat, sarpele de bronz, stindardul militar, plugul si, in sfarsit, catargul pe corabie caci nu se poate despica marea daca acest trofeu care se numeste panze nu se inalta intact pe corabie - "nu mai este vorba despre o corabie naufragiata, salvata de o interventie de Sus, ci corabia insasi constituie un mijloc de salvare. Numai ca ea nu simbolizeaza Biserica, ci crucea (s.n.)".

Avand in vedere aceste asocieri cruce-biserica, este lesne de inteles de ce semnul crucii este prezent in organizarea planimetrica a mai tuturor tipurilor de biserici existente. De pilda, chiar si spatiul basilical, un tip structural alungit, nu era orientat exclusiv longitudinal: "ritmul arcadelor care separa nava de colaterale, ferestrele care se succed deasupra arcelor, grinzile acoperisului, in fine, rup monotonia axei longitudinale, creand o miscare contrara ce o scot mai mult in relief pe prima". In cadrul basilicilor cu transept, acea travee perpendiculara pe nava centrala, semnul crucii era figurat spatial, dar el nu era intotdeauna vizibil si din exterior.

Din faptul ca arhitectura crestina a folosit simbolul crucii in insasi forma planimetrica, intr-o structura cruciforma atat in interior cat si in exterior, se poate explica aparitia, cam in jurul anului 400, a tipului cruciform. A spune ca deriva din mausoleele romane, inseamna a saraci mesajul soteriologic si chiar eshatologic al crucii. Este drept ca forma crucii apare inca din secolul al XV-lea i. Hr. si ca "este cel mai totalizant dintre simboluri", dar manifestarea ei in structurare a spatiului eclesial era, in mod deosebit, manifestarea unui mod de viata crestina si nu doar un simplu imprumut al formelor arhitecturale.

In Imperiul Bizantin, au existat doua biserici celebre, in care crucea era realizata prin intersectia a doua basilici trinavate: cea inchinata Sfintilor Apostoli, Apostoleionul, din Constantinopol, reconstruita intre 536 si 630, avand bratele crucii egale, si basilica Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes, de la jumatatea secolului al VI-lea, avand modelul crucii latine.

Crucea era vizibila atat in interior, cat si din exterior, unde spatiile dintre bratele navelor erau libere. Dar o asemenea structura nu multumea deplin, prezentand mai multe inconveniente, drept care arhitectii crestini nu s-au multumit cu formula respectiva, ci au cautat altceva.

Spatiul cruciform. Edificiile amintite mai sus, purtau mesajul liturgic al jertfei, prin exprimarea crucii in multiple variante, numai ca ea era vizibila mai mult in planul orizontal, prin dispunerea cruciforma a corpurilor ce alcatuiau ansamblul arhitectural. Se simtea insa nevoia figurarii si in plan vertical, mai ales ca Fiul Omului fusese inaltat pe lemnul crucii.

In Vechiul Testament, tipul crucii fusese sarpele de arama pe care Moise il inaltase in varful toiagului; pentru a scapa de muscatura serpilor veninosi, evreii urmau sa inalte privirea catre vederea icoanei sau tipului ce prefigura mijlocul mantuirii, aflat deasupra capetelor lor. Mai ales in primele veacuri, in timpul prigoanei crestinilor, imaginea pe care acestia o aveau despre corabie nu era deloc aceea a corabiei lui Noe, un edificiu greoi, dreptunghiular, a carui menire fusese doar aceea de a pluti pe ape, ferindu-i de inec pe cei dinauntru.

Corabiile infatisate in arta paleocrestina imprumutasera din caracteristicile celor care strabateau marile, avand carena rotunjita corespunzator, dar mai ales catargul principal ce servea la prinderea panzei. Acesta era elementul ce oferea corabiei posibilitatea de a atinge tinta dorita, cu toate ca majoritatea se bazau pe forta vaslasilor. Vantul ce sufla puternic nu ar fi fost de nici un folos corabiei daca ea ar fi fost lipsita de catargul principal, adesea unicul, ce sustine a panzele.

De altfel, ca simbol al sperantei si al nemuririi, corabia a aparut si in lumea pagana iar printre simbolurile descoperite in osuarele iudeo-crestine se afla si corabia, care este reprezentata "cu antena care taie catargul si-i da forma unei cruci. Corabia cu catarge apare, deci, ca un simbol al crucii salvatoare". In crestinism ea a capatat aceasta semnificatie intrucat are in mijlocul ei crucea, singura cale catre Inviere. Dupa cum corabia poarta cu sine catargul, avand "in mijlocul ei trofeul invingatorului asupra mortii ca si cum ar duce cu sine crucea lui Hristos", tot asa si Biserica, dar si biserica-lacas de cult, poarta in mijlocul ei crucea mantuitoare. Astfel simbolurile crucii se nuanteaza, imbogatindu-se mereu in continutul lor soteriologic, de salvare de la moartea vesnica.

Arhitectul crestin avea permanent in vedere dimensiunile cosmice ale mantuirii. Pe Golgota, Hristos "si-a intins mainile pe cruce ca sa cuprinda marginile lumii. Nu sunt ale mele cuvintele acestea, ci profetul le spune: «ai facut mantuire in mijlocul pamantului» (Ps. 73, 13). Si-a intins mainile sale omenesti, Cel care a intarit cerul cu mainile sale spirituale (Ps. 33, 6)".

Un text din Epistola catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel a accentuat extinderea semnificatiei crucii din planul bidimensional in cel tridimensional, cosmic. "Si Hristos sa se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire. Ca sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea. " (Efes. 3, 17-19). "Toti Parintii au inteles aceste linii (este vorba despre largime, lungime, inaltime si profunzime, n.n.) facand referire la cruce si mai exact la extinderea crucii in univers. Amintind de pasajul faimos din Timeu, in care Platon arata ca toata bolta cereasca se roteste in jurul marelui X format de planul ecuatorului si cel al elipticii, ei l-au aplicat lui Hristos, Logosul ziditor al lumii: spanzurat pe «crucea care rastigneste lumea», el contine cosmosul si il face dependent de taina acestei cruci".

Sau, dupa cum spune Sfantul Irineu, Hristos, Care prin ascultarea de pe cruce a sters vechea neascultare, este "Cuvantul Tatalui atotputernic care ne patrunde cu o prezenta nevazuta si de aceea El imbratiseaza lumea intreaga, largimea si lungimea sa, inaltimea si profunzimea sa. Prin Cuvantul lui Dumnezeu toate lucrurile sunt conduse in randuiala si Fiul lui Dumnezeu este rastignit in ele".

Aprofundarea mantuirii si intelegerea ei in sensul larg, al iubirii atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu, care imbratiseaza intreg universul, traseaza dimensiuni cosmice crucii Domnului, vazuta ca o uriasa "scara pana la cer... pe toti suindu-i de la pamant catre inaltimea cerului, ca sa locuiasca impreuna si totdeauna cu cetele ingerilor, lasand pe cele ce sunt acum ca pe cele ce nu sunt".

Din aceste motive s-a cautat marturisirea crucii prin intreaga structura a spatiului eclesial : inaltarea sufletului catre Hristos are loc atat in planul orizontal, catre Cel care se jertfeste pe altar, dar si in cel vertical, catre Cel aflat in punctul cel mai de sus al bisericii, al carei cap si tinta finala este, si astfel Liturghia devine o miscare in ambele sensuri spre Hristos. Existau biserici care marturiseau crucea, dar numai in cadrul sectiunii sau numai al planului, insa arhitectura bizantina ar fi dorit ca ea sa devina vizibila in multiple directii.

De pilda basilica cu cupola desena o cruce prin cele doua directionari clare, cea orizontala, catre altar si cea verticala, catre cupola, dar planimetric, crucea nu se mai regasea. De fapt, cupola, prin dimensiunile ei impozante, acapara parca intregul spatiul - situatie intalnita, mai ales, in cazul bisericilor de inceput. Coordonata orizontala era relativ echilibrata de cea verticala; concavitatea imensa a cupolei, mai mult turtita decat inaltata, oprea parca in loc orientarea longitudinala a spatiului eclesial, absorbindu-l si antrenandu-l intr-o miscare circulara, ce se multumea a ramane mai degraba intr-un plan orizontal, decat a imprima o dinamica ascendenta. Acesta va fi fost poate si motivul pentru care Bruno Zevi a considerat Sfanta Sofia din Constantinopol un edificiu de plan central.

La randul lor, bisericile cruciforme exprimau crucea prin cele doua nave basilicale, dar prezentau neajunsul de a nu avea si o orientare verticala; uneori ea era intalnita, atunci cand la intersectia navelor se afla inaltata o cupola. Numai ca aceasta nu se deosebea de celelalte cupole, astfel ca, spatial si volumetric, nu aparea clar marcata coordonata verticala a crucii; un alt neajuns era acela ca spatiul interior parea a fi divizat in patru celule spatiale egale amplasate in jurul celei de-a cincea, coeziunea lor nefiind tocmai fireasca. Parea ca numai zidurile inconjuratoare le tineau laolalta si ca, in lipsa lor, spatiul s-ar fi rasfirat in cele patru colturi ale lumii.

O solutie a problemei a parut sa ofere basilica cruciforma cu cupola, considerata a fi treapta finala a evolutiei inceputa in timpul lui Justinian; asa sunt bisericile Koimesis din Niceea, Sfanta Sofia din Thessalonic, Sfintii Petru si Pavel, Hristos Akataleptos si Sfanta Teodosia din Costantinopol. "Toate aceste edificii, in factura lor originala, apar ca derivate din basilica cu cupola, dar in nava lor centrala se inscrie o structura in cruce greaca (o cupola ridicata pe patru arce cilindrice). Recurgerea la patru arce cilindrice egale echilibreaza compozitia navei, asigurand conditii identice de perceptie in toate cele patru directii principale si confera spatiului simetria specifica tipului central in raport cu o axa verticala".

Una din problemele spinoase ale arhitecturii bizantine a fost aceea a transmiterii eforturilor rezultate din impingerile generate de greutatea cupolei si implicit, a sistemului de bolti pe care ea descarca. lnventivitatea tehnica a constructorilor bizantini a scormonit mereu in cautarea si aflarea unor solutii constructive, intr-o formula care sa fie totodata si purtatoarea unui mesaj spiritual, adica a semnului crucii. Cea mai potrivita a fost cea numita cruce greaca inscrisa, care permite obtinerea unei distribuiti si preluari eficiente a sarcinilor constructive.

Ea este primul dintre cele trei sisteme de sustinere a cupolei, mentionate de Auguste Choisy, in a sa L 'art de batir chez les byzantins, in care a rezumat formulele structurale specifice, rezumandu-se numai la trei: patru arce, patru abside semicirculare si o combinatie a acestora doua. Monumentul considerat a fi prototipul noii structuri aparute, a fost biserica ridicata in timpul lui Vasile 1 Macedoneanul (867-886) in cadrul palatului imperial, Nea Ekklesia; chiar daca biserica nu a ramas, s-au pastrat concludente descrieri ale sale in Vita Basilii, iar bisericile care au urmat au imitat-o mai mult sau mai putin fidel.

Tipul respectiv prezinta cinci cupole, una pe naos, celelalte patru fiind amplasate deasupra spatilor dintre bratele crucii. Rolul lor era unul contructiv, de preluare si distribuire a sarcinilor transmise de turla centrala, dar si unul estetic, de echilibrare volumetrica. Spre deosebire de tipul cruciform de la Sfintii Apostoli, in cadrul structurii discutate, perceperea crucii este abia sesizabila in planul inferior, devenind vizibila mai ales in cadrul suprastructurii superioare, prin intersectia boltilor in leagan; intrucat tot sistemul constructiv al naosului se inscrie intr-un patrat, el mai este numit si cruce greaca inscrisa. Astfel, epoca macedoneana inaugureaza o structura aparte, "un tip nou si caracteristic al constructiei bizantine", ce va cunoaste cea mai larga raspandire.

In ansamblul sau, structura cruciforma este una echilibrata atat constructiv cat si estetic, imbogatind interpretarile simbolice, dintre care merita a fi mentionate cele legate de Golgota, dealul pe care a fost inaltata Crucea ca si de actul Rastignirii. Sfanta Cruce a fost altarul de jertfa, inaltata pe un deal, numit adesea si munte, ce se afla in preajma cetatii sfinte, Ierusalim.

La majoritatea popoarelor, altarul de jertfa este amplasat pe un loc inalt, de preferinta in munte sau pe o inaltime ce domina imprejurimile ; si altarele ridicate in Vechiul Testament se aflau tot pe locuri inalte, insusi templul din Ierusalim aflandu-se pe muntele Moria, acolo unde odinioara Avraam se pregatise sa-I jertfeasca pe unicul sau fiu, Isaac. In mod firesc, si bisericile au fost si sunt construite nu in spatii joase, ci pe inaltimi, pe dealuri sau pe un loc inaltat natural sau artificial, prin ridicarea nivelului de calcare al bisericii, astfel incat accesul are loc dupa ce sunt urcate cele cateva trepte de la intrare.

Daca normele ridicarii bisericii nu erau intotdeauna respectate, in schimb, intotdeauna incaperea altarului se afla si se afla inaltata cu una sau mai multe trepte fata de nivelul pardoselii naosului. Uneori, urcusul catre altar, Golgota fiecarui spatiu eclesial, se facea gradat, aparand trepte intre pronaos, naos si altar. Se incerca astfel sublinierea faptului ca asumarea mantuirii inseamna de fapt urcusul sau purtarea crucii de catre fiecare crestin, dar si faptul ca biserica, este si simbolul sau icoana cetatii celei sfinte, a Ierusalimului ceresc care coboara la noi.

Dupa cum "invatatura Bisericii trebuie sa stapaneasca sufletele credinciosilor, la fel si lacasul de cult trebuie sa domine cu asezarea si inaltimea lui locul si imprejurimile in care este inaltat". Coordonatele spirituale ale spatiului eclesial impuneau deci ca biserica sa fie amplasata pe un loc inalt, ca un altar de jertfa ce este, sau ca volumetria sa sa sugereze muntele, adica inaltimea.

La randul lor, configuratia si dispunerea turlelor, realizau ceea ce se cheama silueta piramidala. In situatia bisericilor cruciforme de tipul Sfintilor Apostoli din Constantinopol, model preluat si la San Marco din Venetia, sau a Sfantului Ioan din Efes, cupolele, in numar de cinci, respectiv sase, sunt egale ca marime.

Aprofundarea semnificatiilor turlei, a intelegerii bisericii in conformitate cu exigentele cultului dar si cu un anumit simbolism a necesitat aparitia unei volumetrii piramidale; in cadrul acesteia nu exista decat un singur element dominant, turla centrala, de regula amplasata in centrul de greutate al compozitiei arhitecturale. Aceasta este simbolul Mantuitorului Hristos, Capul trupului mistic care este Biserica.

Se impunea deci abandonarea sistemului bisericilor cu mai multe cupole de dimensiuni egale, cu cel in care una era dominanta, iar celelalte se subordonau compozitional. Incepand cu secolul al IX-lea, se generalizeaza tipul structural al bisericii cruce greaca inscrisa, in cadrul careia turla centrala este inconjurata de alte patru, mai joase. Prezenta celorlalte cupole sau turle nu implineste doar un rol decorativ, de indulcire estetica a verticalitatii elementului central prin contraponderea adusa de cele intermediare, ci indeplineste si un rol constructiv, ajutand la preluarea si echilibrarea impingerilor rezultate din greutatea turlei centrale. Prin misiunea constructiva pe care o indeplinesc, ca si prin cea estetica, de mediere intre elementul central si baza constructiva a edificiului, cupolele sau turlele secundare amintesc de rostul ierarhiei de a fi mijlocitoare, asemenea lui Hristos, intre Dumnezeu si om.

Astfel, incepand cu epoca macedoneana, in arhitectura ec1esiala bizantina devine familiara imaginea bisericii cu cinci turle. Volumetria respectiva devenise atat de traditionala, incat apar situatii in care cele patru turle din extremitatile patratului naosului sunt pur decorative, ele aflandu-se deasupra galeriilor exterioare ce inconjurau naosul pe trei laturi. Un exemplu clasic in acest sens este biserica Sfintii Apostoli din Tesalonic, unde cupolele din colturile galeriilor nu mai au rol constructiv, de preluare a sarcinii transmise de cupola centrala, ci servesc la ordonarea volumetrica, despre care am vorbit mai devreme, tot un fel de imagine a muntelui.

Tipologia structurala a crucii grecesti inscrise reuseste sa implineasca aceste cerinte legate de simbolistica muntelui, a cetatii amplasate pe un loc inalt, a altarului sau a Crucii de pe Golgota. Structura spatiala a bisericii respective formeaza ea insasi o cruce, avand bratul orizontal nu pe o singura directie, ci pe doua - apus-rasarit si miazazi-miazanoapte - imbratisand astfel lumea intreaga, ca o "icoana spatiala" a lui Hristos. Nu numai pentru cei de la rasarit sau de la apus a venit Hristos, ci pentru toti, pentru ca pe toti sa-i cuprinda in imbratisarea Trupului Sau mistic, Biserica, pentru ca pe toti sa-i mantuiasca.

Centralitatea spatiului eclesial este imprimata de alegerea formei crucii grecesti - forma care, prin egalitatea bratelor sale, este o structura de tip central, indiferent de pozitia in care se afla - si accentuata de prezenta turlei care incununeaza intreg ansamblul, subliniind faptul ca punctul cel mai inalt al edificiului se afla amplasat in centrul de greutate.

In exterior, structura crucii grecesti nu se lasa citita decat in partea superioara; ca privire de ansamblu ea ofera o forma asemanatoare cubului, ceea ce aminteste de interpretarea bisericii ca icoana a universului. Lumea ortodoxa a preferat alegerea crucii cu brate egale, ce se incadra cu usurinta intr-un patrat sau cub, dat fiind faptul ca, dintru inceput, forma crucii a fost inteleasa ca fiind patratul lumii, forma quadrata mundi; la cap e rasaritul soarelui, dreapta tine miezul noptii, miazazi zace in mana stanga iar la picioare e apusul.

Acesta a fost unul din motivele pentru care, din punct de vedere arhitectural, structura cruce greaca inscrisa a fost si este una dintre cele mai des intalnite in spatiul ortodox. In arhitectura Imperiului Bizantin, incepand din secolul al IX-lea, tipul devine traditional, fiind intalnit in diverse variante sau combinatii. Gabriel Millet a stabilit existenta a doua tipuri, cel "complex", numit si "constantinopolitan", in care intre naos si altar exista intercalata o travee, si cel "simplu", sau "provincial", "grecesc", unde absida altarului impreuna cu absidiolele adiacente se afla in prelungirea celor trei travei ale naosului. Tipul numit "athonit" este de fapt o adaptare a celui in cruce greaca, caruia i s-au adaugat absidele laterale.

In concluzie, trebuie subliniat faptul ca structura arhitecturala a bisericii trebuie sa aminteasca permanent de faptul ca ea este icoana lui Hristos, spatiul in care Se junghie si Se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat pacatele lumii. Nici un moment nu trebuie uitat faptul ca Jertfa de la Sfanta Liturghie este una si aceeasi cu cea adusa de Hristos pe crucea Golgotei, intre ele existand o adevarata identitate, dar totodata si anumite deosebiri de forma.

Din acest motiv, spatiul eclesial trebuie sa participe la infaptuirea scopurilor urmarite de Dumnezeu Cuvantul, Care cuprinde fapturile in Sine ca intr-un cort, aducandu-le la unitate, astfel ca toate sa fie una si transformandu-le in persoane liturgice, Aceasta nu poate avea loc decat intr-un spatiu care nu se reduce doar la infaptuirea unei unitati a coexistentei tuturor, ci devine un spatiu consubstantial cu Hristos. El este locul intalnirii continue al credinciosilor cu Hristos, Cel Ce se naste, Se rastigneste, inviaza si Se inalta, spatiul ce propovaduieste permanent faptul ca la Hristos nu putem ajunge decat in starea de jertfa, de rastignire, asadar un spatiu cruciform.

Conf. dr. MIHAELA PALADE

11 Septembrie 2013

Vizualizari: 8946

Voteaza:

Sfanta Cruce - temelia arhitecturii eclesiale ortodoxe 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE