Spovedanie si impartasire

Spovedanie si impartasire Mareste imaginea.

Care este - in aceasta pregatire - locul Tainei Spovedaniei? Trebuie sa punem aceasta intrebare si sa incercam sa raspundem, deoarece in multe biserici ortodoxe s-a dezvoltat si astazi, in mod eronat acceptata, doctrina care afirma ca impartasirea laicilor este imposibila fara Taina Spovedaniei si dezlegare.

Chiar daca cineva doreste sa primeasca Sfanta impartasanie mai des, trebuie sa mearga de fiecare data sa se spovedeasca sau, cel putin, sa primeasca taina dezlegarii.Timpul a dovedit ca, indiferent de motivele variate si uneori serioase care au dus la aparitia acestei doctrine si a acestei practici, ele nu numai ca nu au fundament in Traditie, dar, de fapt, conduc la distorsiuni foarte alarmante in invatatura despre Biserica, Euharistie si Taina Pocaintei, in sine, a Bisericii Ortodoxe.Sa fim convinsi ca trebuie sa se revina la intelesul initial al Bisericii despre Taina Pocaintei.

Aceasta era, in conformitate cu invatatura de baza a Bisericii, si inca mai este Taina impacarii cu Biserica, a intoarcerii catre ea si in viata ei a celor excomunicati, adica exclusi de la adunarea Euharistica a Bisericii.

La inceput, inaltul standard moral al vietii, asteptat din partea membrilor Bisericii, si disciplina ecleziastica foarte stricta, ingaduiau doar un singur fel de impacare: „Dupa marea si sfanta chemare a Botezului, daca vreunul este ispitit de diavol si de pacate, are numai o pocainta", citim in Pastorul lui Herma, un document crestin din secolul al II-lea, „pentru ca daca vreunul din voi ar pacatui si ar face pocainta des, pentru acela pocainta lui va fi zadarnica". Mai tarziu, si mai ales dupa crestinarea masiva a Imperiului, care a urmat convertirii imparatului Constantin, disciplina Pocaintei a slabit putin, insa intelesul insusi al Tainei nu a fost in nici un fel alterat: a ramas pentru cei care erau excomunicati din Biserica, pentru ascet si pacate clar definite de Traditia Canonica a Bisericii. Si astfel, acest inteles al Tainei Pocaintei ramane cel al Bisericii chiar si astazi, lucru care se vede limpede in rugaciunea de dezlegare: „. impaca-l (-o) cu Sfanta Ta Biserica in Hristos Iisus, Domnul nostru." (Aceasta este rugaciunea dezlegarii folosita in mod general in Biserica Ortodoxa. In ceea ce o priveste pe cea de a doua, necunoscuta de multe biserici ortodoxe - „.iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data mie, te iert si te dezleg." - este de origine apuseana si a fost introdusa in cartile noastre de cult in timpul puternicei „latinizari" a teologiei ortodoxe).Aceasta inseamna ca acel ne-excomunicat, credinciosul era considerat de catre Biserica drept fara de pacat? Bineinteles ca nu! invatatura Bisericii este ca nimeni, afara de Dumnezeu, nu este fara de pacat si „nu este nimeni care sa traiasca si sa nu pacatuiasca".

Dar, in acelasi timp, tot invatatura Bisericii spune ca, in timp ce unele pacate il excomunica pe crestin, altele nu-l duc la separarea de obstea credinciosilor si de participarea la Sfintele Taine. Nicolae Cabasila scrie: „. caci exista si un pacat care nu e spre moarte, precum ne spune Sfantul loan (Evanghelistul). Prin urmare, credinciosii, care n-au savarsit pacate de moarte ce i-ar putea desparti de Hristos, nu sunt intru nimic opriti sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si sa devina partasi la sfintire, atat cu numele, cat si cu fapta, ca unii care sunt madulare vii, pentru ca pastreaza unitatea cu Capul Hristos."Aceasta nu inseamna ca astfel de pacate - starea generala de pacatosenie, slabiciune si nevrednicie a intregii noastre vieti - nu au nevoie de pocainta si de iertare; intreaga pregatire pentru impartasanie, dupa cum deja am vazut, este pocainta si un strigat care implora iertare. Ceea ce nu necesita ele este spovedania si iertarea sacramentala, cea de a doua aplicandu-se doar celor excomunicati.

Pacatele noastre care „nu-s pacate de moarte" si starea noastra de pacatosenie sunt marturisite de membrii Bisericii de fiecare data cand ne adunam pentru Taina Prezentei lui Hristos si intreaga viata a Bisericii constituie tocmai aceasta continua pocainta. In timpul Dumnezeiestii Liturghii, ne marturisim pacatele si cerem iertare in Rugaciunea Cantarii intreit Sfinte:Iarta-ne noua toata greseala cea de voie si cea fara de voie. Sfinteste sufletele si trupurile noastre si ne da noua sa slujim Tie cu cuviosie in toate zilele vietii noastre. Si, apropiindu-ne de Sfantul Potir, cerem iertare pentru „greselile cele de voie si fara de voie, facute cu cuvantul sau cu lucrul, cu stiinta sau cu nestiinta", si credem ca, in masura pocaintei noastre, suntem iertati prin participarea la Taina iertarii si a vindecarii noastre.Trebuie sa fie clar ca invatatura care declara Taina Pocaintei ca fiind conditia sine qua non pentru primirea mirenilor din Biserica la impartasanie constituie nu numai o deviatie de la Traditia universala si initiala a Bisericii, ci si o trunchiere a invataturii ortodoxe, a Euharistiei si Tainei Pocaintei insasi. Deformeaza invatatura Bisericii, deoarece, de fapt, ii desparte pe membrii ei in doua categorii; pentru una dintre acestea (mirenii), renasterea prin Botez, sfintirea prin Mirungere, devenirea ca „locuitori impreuna cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu" nu sunt cele care descopera apartenenta deplina, adica participarea la Taina in care Biserica isi gaseste implinirea ca Trupul lui Hristos si Templu al Duhului Sfant. Deformeaza invatatura despre Sfanta Euharistie, deoarece, punand pentru Sfanta impartasanie alte conditii decat cele ale apartenentei la Biserica, face practic imposibil sa vedem si sa traim Euharistia ca Taina Bisericii, ca actul prin care, dupa cuvintele Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare, „. Pe noi toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Sfant Duh."

Si, in cele din urma, deformeaza insasi Taina Pocaintei, deoarece, facand din ea un act formal si, de fapt, singura conditie pentru impartasanie, ea inlocuieste adevarata pregatire pentru impartasanie, care consista, dupa cum am vazut, intr-o reala pocainta launtrica. Accentuarea, intreaga experienta a acestei Taine, se muta de pe pocainta pe dezlegare, si este inteleasa in termenii unei puteri aproape magice. Aceasta „dezlegare" formala, pe jumatate magica, pe jumatate legislativa, si nu impacarea credinciosului cu Biserica de care l-au indepartat pacatele sale, se cauta astazi in Spovedanie; si o cauta nu pentru ca starea lui de pacatosenie l-ar deranja (de obicei, pe aceasta o gaseste naturala si inevitabila), ci pentru ca il „indreptateste" sa primeasca Sfintele Daruri cu constiinta impacata. Devenind doar o „conditie" pentru impartasire, Taina Pocaintei -atat de importanta, atat de coplesitoare in Biserica Primara - si-a pierdut in realitate functia si locul in Biserica.Cum a putut aparea o astfel de invatatura in Biserica si cum a putut deveni o norma, aparata de atat de multi, aproape ca si chintesenta a Ortodoxiei? Trei factori importanti isi impart responsabilitatea pentru aceasta. Deja am mentionat unul dintre ei: acel formal, minimal si caldicel interes pentru cerintele Bisericii, neglijenta in ceea ce priveste Tainele, neglijenta pe care Parintii o condamna si care conduce la o reducere treptata a frecventei impartasirii si, in final, la intelegerea acesteia ca o „obligatie anuala" a crestinului. Astfel, este clar ca un crestin care primeste Sfintele Taine rar si care, in restul timpului, se multumeste cu „excomunicarea" sa de fapt, trebuie sa fie impacat cu Biserica si nu poate fi primit la Sfanta impartasanie decat prin Taina Pocaintei.

Al doilea factor, cu totul deosebit de cel dintai, a fost influenta spovedaniei monastice in Biserica - calauzirea duhovniceasca a unui calugar mai putin experimentat de catre unul experimentat -care s-a bazat pe o constanta „comunicare de idei" de la cel de-al doilea catre primul. Cel insarcinat cu o astfel de calauzire duhovniceasca si marturisire nu era neaparat un preot (in forma sa originara, monahismul a fost gandit ca incompatibil cu preotia), iar aceasta marturisire nu era deloc raportata la Taina Pocaintei. Ea a fost o parte integranta a vietii monastice si disciplinar bazata pe ascultare neconditionata, pe taierea voii monahului. Astfel, conform regulilor monahismului bizantin al secolelor al Xll-lea-al XlII-lea, era interzis unor calugari atat sa primeasca, cat si sa nu primeasca Sfanta impartasanie prin propria decizie, fara permisiunea staretului sau a parintelui duhovnicesc, pentru ca, citand una dintre aceste reguli, „a te exclude singur de la Impartasanie inseamna a-ti urma propria vointa". In manastirile de maici, aceasta putere o are stareta. Avem, deci, de-a face aici cu o spovedanie de tip non-sacramental, comparabila mutatis mutandis cu ceea ce numim noi astazi „povatuire" sau „calauzire duhovniceasca".

Totusi, istoriceste vorbind, aceasta a avut un mare si chiar decisiv impact asupra spovedaniei sacramentale. Odata cu decadenta spirituala (a carei gravitate si intindere o vedem tratata, de exemplu, in canoanele asa-numitului Sinod Quinisext, tinut in Constantinopol, in 691) si pierderea, prin „secularizarea clerului", a autoritatii morale si spirituale a acestuia, manastirile au devenit practic singurele centre de calauzire duhovniceasca, iar monahii, sfatuitorii duhovnicesti ai ortodocsilor. Si astfel, cele doua tipuri de spovedanie - cea „sacramentala" si cea „spirituala" - s-au contopit treptat intr-una singura: cea „spirituala" devenind pregatire pentru Sfanta impartasanie, iar cea „sacramentala" incluzand problemele spirituale care, initial, ii erau excluse.Aceasta schimbare, justificata totusi istoric si spiritual, oricat de benefica a fost in conditiile in care a avut loc, a dus la o confuzie care, astazi, in conditiile noastre, produce mai degraba mai mult rau decat bine. Nu incape nici o indoiala asupra nevoii fundamentale de calauzire si indrumare pastorala si duhovniceasca existenta in Biserica. Dar adevarata problema este: isi mai gaseste locul aceasta nevoie in spovedaniile noastre de astazi, scurte de trei-cinci minute, in care un sir de credinciosi asteapta sa-si implineasca „obligatia" de a se spovedi - o data pe an -, cu evidenta imposibilitate de a atinge esenta problemei? Spovedaniile au devenit ambigue, incetand a mai fi spovedanii si nemaiajungand sa se dezvolte intr-o adevarata conversatie duhovniceasca. Si atunci, vine urmatoarea intrebare: este orice preot, mai ales unul tanar,suficient de experimentat, suficient de „pregatit" pentru a rezolva toate problemele sau chiar pentru a le intelege? Cate greseli fatale, cate sfaturi daunatoare, cate rastalmaciri ar putea fi evitate daca s-ar pastra Traditia adevarata a Bisericii, rezervand Spovedania sacramentala doar pentru marturisirea de catre credincios a pacatelor sale si gasind alt timp si alt context pentru cele mai necesare indrumari pastorale si sfaturi duhovnicesti care, printre altele, il pot determina chiar pe preot sa-si realizeze incapacitatea in fata unor cazuri concrete si sa caute el insusi ajutor si calauzire - de la episcopul sau, de la un alt preot, din experienta duhovniceasca a Bisericii!

Al treilea si, vai, elementul hotarator a fost, inca o data, influenta intelegerii scolastice si juridice occidentale cu privire la Pocainta. S-a scris foarte mult despre „captivitatea apuseana" asupra teologiei ortodoxe, insa putini au realizat proportiile si profunzimea denaturarii cau-zate de aceste influente apusene in viata Bisericii si, mai intai de toate, in intelegerea Sfintelor Taine. Una dintre aceste influente este ca a condus la mutarea (dupa cum am mentionat mai sus) accentului de la procesul de pocainta si impacare cu Biserica (esenta Tainei Pocaintei), catre dezlegarea acordata aproape in exclusivitate in baza unei puteri juridice. Daca, in intelesul ortodox initial, dezlegarea vine de la preotul care este martorul pocaintei, al autenticitatii si al realitatii acesteia, si, de aceea, vestitorul autorizat si „pecetluitorul" iertarii dumnezeiesti, al „impacarii credinciosului cu Sfanta Biserica, in Iisus Hristos", in conceptia legalista apuseana dezlegarea devine o putere in sine insasi - atat de mult, incat a dezvoltat aici si acolo o practica intr-adevar ciudata, de a cere si de a primi „dezlegare" fara nici un fel de spovedanie! Distinc-tia initiala - una din cele mentionate de Nico-lae Cabasila - intre pacatele care atrag dupa ele excomunicarea si cele care nu indeparteaza pe om de Biserica, a fost rationalizata de Apus ca o diferenta intre, pe de o parte, „pacate de moarte" - care-l scot pe om din „starea harica" si de aceea necesita dezlegarea sacramentala - si, pe de alta parte, „pacate usoare" - care nu afecteaza „starea harica" si pentru care un act de pocainta (de parere de rau) este suficient.

In Rasaritul Ortodox si mai ales in Rusia (sub influenta teologiei latinizante a lui Petru Movila si a urmasilor sai), aceasta invatatura a dus la o legatura obligatorie intre Spovedanie si fiecare act al impartasirii. Este chiar ironic faptul ca cea mai evidenta dintre toate „infiltrarile" catolice este considerata de multi dintre ortodocsi ca fiind adevarata norma a Ortodoxiei, in timp ce si cea mai timida incercare de reevaluare a ei, in lumina Traditiei ortodoxe autentice, este adesea denuntata ca fiind o Sangelui lui Hristos ca sursa adevarata si focarul vietii noastre de crestini!Toate acestea, sa fim siguri, nu se vor intampla peste noapte. Vor lua mult timp, mult efort si multa rabdare. Insa faptul ca toate aceste intrebari - si, la nivel si mai profund, o sete si o foame dupa o mai deplina participare la viata esentiala, duhovniceasca si sacramentala a Bisericii -au aparut in Biserica noastra si la membrii ei, ne asigura ca, in ciuda intunecarii si descompunerii duhovnicesti a vremurilor noastre tulburi, Biserica „nu imbatraneste, ci reintinereste".

Aceasta misiune apartine celor carora Dumnezeu le-a incredintat cu „dreptate sa apere Cuvantul Adevarului Sau" - episcopilor, ca pazitori ai Adevarului - pentru a veghea ca aceasta foame duhovniceasca sa fie satisfacuta in deplin acord cu adevaratele norme si cerinte ale Traditiei Bisericii.

Parintele Alexander Schmemann

Articol preluat din volumul "Postul Mare", ed. Sophia

.
Pe aceeaşi temă

26 Iunie 2014

Vizualizari: 9254

Voteaza:

Spovedanie si impartasire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE