Teologia imnelor din slujba inmormantarii

Teologia imnelor din slujba inmormantarii Mareste imaginea.

Teologia imnelor din slujba inmormantarii

1. Evhologhionul si locul lui in ritualul bizantin

Una dintre cele mai importante carti de cult din spiritualitatea rasariteana o reprezinta Evhologhionul sau Molitvelnicul. Continutul este deosebit de bogat si variat, cuprinzand randuiala tuturor slujbelor ce stau in directa legatura cu viata omului, atat aici pe pamant, cat si in viata viitoare. Intre acestea se numara si Randuiala inmormantarii mirenilor, a preotilor de mir, a calugarilor, a copiilor si cea a inmormantarii din Saptamana luminata.

Cele mai vechi rugaciuni pentru morti s-au pastrat in Evhologhionul Episcopului Serapion de Thmuis (in Egipt), in Epistola I-a catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul (cap.9-l2 si 17-l8) din secolul I, iar cantarile si rugaciunile propriu-zise din Slujba inmormantarii apartin Sfantului Teofan Graptos de langa Ierusalim si Sfantul Ioan Damaschin (675-749).

2. Invatatura ortodoxa despre moarte oglindita in ritualul inmormantarii

a) Moartea, in invatatura crestina ortodoxa este receptata ca o trecere de la viata temporala la viata vesnica. Aceasta trecere este afirmata in ritualul de inmormantare al mirenilor: "Murind vreunul dintre crestini, indata rudeniile sa cheme pe preot; acesta venind la casa unde este trupul mortului, isi pune epitrahilul, pune tamaie in cadelnita si cadind trupul mortului si pe cei de fata, incepe:... si urmeaza randuiala obisnuita, cu binecuvantarea, rugaciunile incepatoare, troparele, ectenia, Evangheliile invierii si otpustul. Ritualul consemneaza mai departe: "si cand sunt gata toate ale inmormantarii, preotul iarasi face inceput... apoi canta lin si duios Sfinte Dumnezeule.., Si ridicand trupul mortului, il duc in biserica, mergand inainte preotul cu lumanari si diaconul cu faclie si cadelnita; si venind la biserica, pun trupul in pridvor si se citeste psalmul 90". Este atat de evidenta similitudinea cu randuiala Botezului incat ceea ce spunea patriarhul Atenagora devine o evidenta ontologica. La Botez, copilul vine dintr-o lume marginita intr-alta, nemarginita, din lumea creata, in Biserica lui Hristos, ce-i deschide perspectiva imparatiei, vine de la moarte la viata, de pe pamant la cer. La inmormantare, cel mort este adus din lumea marginita in Biserica, intr-un spatiu echivalent cu nemarginirea, cu vesnicia, cu imparatia Prea Sfintei Treimi. Atat la Botez cat si la inmormantare se poate vorbi de o trecere, dintr-o stare existentiala intr-alta stare de existenta, pe o poarta deschisa de Sfanta Taina a Botezului, care ne incorporeaza in Viata in Hristos, potrivit lui Nicolae Cabasila. Cel inviat ne lasa sa trecem prin moarte in viata. Noi suntem botezati in moartea Lui, ca sa participam la viata Lui. Viata noastra se ingusteaza treptat, pana ce Botezul nostru si moartea noastra coincid. Comentand analitic spusele patriarhului Atenagora, parintele Dumitru Staniloae accentua: "De fapt, chiar daca am trai vesnic pe pamant ca persoane, viata noastra ar ramane in afara sensului. Moartea este taina prin care trebuie sa trecem ca sa intram deplin in sensul deplin al existentei, egal cu plenitudinea ei. Chiar iadul implica dintr-un punct de vedere un sens, prin faptul ca ne scoate din ceata ambigua a vietii pamantesti. In iad se stie sigur ca este rai."

Aici se evidentiaza clar superioritatea invataturii de credinta ortodoxa, care arunca intr-o cu totul alta lumina perspectiva vietii pamantesti.

b) Moartea e nu numai o trecere si o poarta, ci si o punte spre o existenta netrecatoare "ce are ca sens plenitudinea ei in Dumnezeu". O punte face legatura intre doua entitati coerente, doua subiecte, doua realitati. Ea nu anuleaza existenta uneia in detrimentul celeilalte. Legatura este organica si complementara, potrivit cantarii: "in camarile ceresti, biruitorii mucenici pururea Te roaga pe Tine, Hristoase: pe acest credincios pe care l-ai mutat de pe pamant, invredniceste-l sa dobandeasca bunatatile cele vesnice".

Parintele Staniloae vorbeste nu numai de o punte, ci chiar de o prapastie, in sensul celei evocate de Mantuitorul Hristos in parabola Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar: "Moartea este prapastia sau puntea universala de trecere spre o alta existenta, spre existenta vesnica. In general moartea da sens si adancime vietii noastre pamantesti, ajutand chiar prin aceasta la maturizarea spirituala si la mantuirea noastra". Aceasta punte sau prapastie a celor doua taramuri sau lumi este sustinuta in slujba inmormantarii de sfanta cruce sau icoana ce se aseaza pe pieptul mortului si pe care credinciosii o saruta, in timp ce preotii slujitori canta stihirile de la sarutarea mortului: "Veniti, fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma, multumind lui Dumnezeu; caci acesta, iesind din rudenia sa, de groapa se apropie, ne mai ingrijindu-se de cele desarte si de trupul cel mult patimitor. Unde sunt acum rudele si prietenii, caci iata ne despartim? Sa ne rugam ca Domnul sa-i faca odihna". Daca suntem atenti la intrebarea "unde sunt acum rudele si prietenii, caci iata ne despartim?, accentul cade pe ideea finala: "Sa ne rugam ca Domnul sa-i faca odihna" ceea ce inseamna ca aceasta despartire nu este de fapt o reala despartire, ci una temporara, nedefinitiva. Este o atentionare ca legatura dintre cele doua lumi ramane sustinuta prin comuniunea iubirii si a rugaciunii. Dar nu numai ca nu ne despartim pentru vesnicie, ci, apropiindu-ne si noi de groapa cu fiecare clipa traita aici pe pamant, sa nu ne mai ingrijim de "cele desarte si de trupul cel mult patimitor" ci sa vizam o spiritualizare, o induhovnicire a sensului existentei noastre in trup. Sa primeze grija pentru suflet, "pentru lucrul cel nemuritor" cum cantam in troparul cuviosilor.

3. Raiul - comuniunea desavarsita a omului cu Dumnezeu si comuniunea sfintilor

Ce este Raiul? O definitie completa si autentica este greu de dat. Motivul il gasim intr-un tropar din slujba inmormantarii preotilor de mir: "Nici unul din cei de acolo n-a inviat ca sa ne spuna noua cum petrec fratii de alta data sau nepotii cei dusi mai inainte la Domnul. Pentru aceasta adesea zicem intre noi: oare, putem sa ne vedem acolo unul cu altul? Oare, putem sa zicem acolo cantarea: Aliluia?" O alta cantare: "oare, unde se duc acum sufletele? Oare, cum petrec acum acolo? As dori sa stiu taina, dar nu este nimeni in stare sa mi-o spuna..." In ciuda acestor incertitudini, a acestui mister impenetrabil, Mantuitorul nu ezita sa numeasca Raiul "Sanul lui Avraam" in care a fost salasluit saracul Lazar dupa ce a murit. Parintele Staniloae nuanteaza si spune ca Raiul este o stare de gratie, in care "iubirea trebuie sa ajunga odata la o stare in care sufletul se odihneste in ea. E odihna omului in bucuria iubirii nemarginite a lui Dumnezeu fata de el." In alt context, acelasi teolog spunea: "pentru iubire, moartea nu mai e un val impenetrabil asezat peste viata de dincolo de ea; caci in iubire avem aceasta viata inca de aici."

Raiul, dupa cantarile inmormantarii, este inaltare de pe pamant la cer: "in pamant ne-am intors, calcand porunca cea sfanta a lui Dumnezeu; iar prin tine, Fecioara, la cer de pe pamant ne-am inaltat, scuturand stricaciunea mortii" sau scoatere a vietii din stricaciune: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul tau cel lin alergand, strig catre Tine: scoate din stricaciune viata mea, Mult-Milostive!"

- Alta definitie: corturile cele vesnice: "Pe cel ce a trecut la Tine din stricaciunea aceasta nestatornica, invredniceste-l, Bunule, sa locuiasca cu bucurie in corturile cele vesnice, socotindu-l drept prin credinta si prin har."

- Alta definitie: imparatia lui Dumnezeu: "Cel ce m-ai insufletit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiasca, Dumnezeule cel fara de inceput, pe cel mutat fa-l vrednic, Stapane, de imparatia Ta, ca sa-ti cante Tie, Mantuitorule, Bine esti cuvantat, Dumnezeul parintilor nostri".

- Alta definitie: raiul sau pamantul celor blanzi, pe care Mantuitorul ii fericeste in predica de pe munte: "Binevoieste acum, Mantuitorule, ca toti cei mai inainte adormiti sa se salasluiasca in pamantul celor blanzi, socotind drepti, prin credinta catre Tine si prin har, pe cei ce Te preainalta intru toti vecii".

- Alta definitie: raiul sau latura celor vii: "Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile raiului sa-ti deschida si,, mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare sa-ti daruiasca de cele ce ai gresit in viata, Iubitorul de oameni".

- Alta definitie: raiul sau mostenirea cea dorita: "Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranele pacatelor: miluieste zidirea Ta, Stapane si o curateste cu indurarea Ta; si mostenirea cea dorita daruieste-mi, facandu-ma pe mine iarasi cetatean al raiului".

Cea mai cuprinzatoare si frumoasa definitie a raiului se pare ca a dat-o Sfantul Apostol Pavel: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregatit Dumnezeu celor ce il iubesc pe El", iar in alt loc spune ca: "inca in viata fiind, am fost rapit pana la al treilea cer (adica in rai), unde am auzit cuvinte care nu se cuvine omului a le vorbi". Parafrazandu-l pe sfantul apostol Pavel, Sfantul Vasile cel Mare intr-una din rugaciunile din Canonul de impartasanie spunea: "Si asa, iesind dintru aceasta viata intru nadejdea vietii celei vesnice, sa ajung la odihna cea dea pururea, unde este glasul cel neincetat al celor ce lauda si dulceata cea fara de sfarsit a .celor ce vad frumusetea cea nespusa a fetei Tale."

Tot in contextul celor afirmate de Sfantul Apostol Pavel, troparele ce se canta dupa condac in slujba inmormantarii preotilor, intaresc si confirma experientele traite de marele apostol: "Ne bucuram chiar numai auzind ca acolo este vesnica lumina, ca acolo este izvorul vietii noastre si ca acolo este desfatarea cea vesnica; acolo este raiul, unde toate sufletele dreptilor se bucura. Sa ne adunam si noi in Hristos, ca sa strigam asa lui Dumnezeu: Aliluia".

Raiul este si locul unde sufletul celui mort se odihneste cu sfintii, "acolo unde nu este durere, nici intristare nici suspin, ci viata fara de sfarsit "(Condacul, glas 8) sau locul in care cerem, prin rugaciuni, ca sufletul sa se aseze in "loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinul" (Ectenia pentru morti). In acest sens putem vorbi despre rai ca fiind comuniunea sufletului celui mort cu nadejdea invierii celei vesnice cu Dumnezeu si cu sfintii. Parintele Dumitru Staniloae spune ca moartea "a devenit in cei uniti cu Hristos, din trecere la o definitivare in viata de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El si deci la plenitudinea vietii " . Prin urmare odihna sufletului inseamna comuniunea desavarsita in iubirea lui Dumnezeu dar si a comuniunii cu sfintii, care neincetat mijlocesc la tronul Preasfmtei Treimi. De aceea si cantam in condac: "Cu sfintii odihneste Hristoase, sufletul adormitului robului Tau..."

4. Iadul sau lipsa comuniunii cu Dumnezeu si cu sfintii si mustrarea constiintei fara incetare

Imnele si cantarile inmormantarii, in adanca lor intelepciune, fundamentate pe Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, realizeaza cel mai direct prapastia ce se poate deschide, ca lacas al sufletelor si trupurilor ce au trait in viata pamanteasca, neexperiind realitatea si forta comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii. Reflexul acestei lipse a comuniunii il reprezinta mustrarea constiintei fara incetare. Locasul celor ce vor trai cu aceasta povara vesnica, este iadul. Si el, asemenea raiului, a primit o serie de numiri sau sintagme in cantarile inmormantarii, cum ar fi: umbra fara fiinta, vis de inselaciune, naluca, chin al vietii, toate cuprinse intr-unui dintre tropare: "Mare plans si tanguire, mare suspin si nevoie este despartirea sufletului. Atunci apare iadul si pierzarea pentru viata cea trecatoare, care este umbra fara fiinta, vis de inselaciune, care se arata ca o naluca, chin al vietii pe pamant'. Despartirea sufletului de trup provoaca o tensiune a spaimei de moarte, ceea ce inseamna ca "moartea nu eun fenomen cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slabire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vietii". Stihira glas II arata cum nu se poate mai lamurit existenta acestei tensiuni a durerii si a spaimei, rezultante a pacatului si a ruperii comuniunii cu Dumnezeu: "Vai cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci! Si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul. Catre ingeri ridicandu-si ochii, in zadar se roaga. Catre oameni mainile tinzandu-si nu are cine sa-l ajute..."

Realitatea judecatii reprezinta o alta componenta a vietii de dincolo, in care intram prin moarte. Marturie in acest sens sta o alta cantare: "Vazandu-ma zacand fara glas si fara suflare, plangeti toti pentru mine, fratilor si prietenilor, rudelor si cunoscutilor, caci ieri vorbeam cu voi si fara de veste mi-a venit infricosatorul ceas al mortii. Ci veniti toti care ma iubiti si ma sarutati cu sarutarea cea mai de pe urma, ca de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru ca ma duc la Judecatorul, unde nu este partinire; caci sluga si stapanul impreuna vor sta; imparatul si ostasul, bogatul si saracul in aceeasi cinste vor fi; si fiecare dupa faptele sale, sau se va preamari sau se va rusina. Ci va rog pe toti si ma cucernicesc voua, sa va rugati neincetat lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca sa nu fiu randuit, dupa pacatele mele, la locul de pedeapsa, ci sa ma aseze unde este lumina vietii".

La Judecata din urma, spune parintele Staniloae, se va arata ca este posibila "vesnica existenta fericita si vesnica existenta nefericita... Acest minus suprem va fi demascat ca raul extrem in toata goliciunea lui.. .Raul va aparea atunci ca totala desfigurare a existentei in cei stapaniti de el, in totala lui lipsa de lumina si in tot vidul lui de continut... Golul raului se va arata in deplinatatea lui. Dar aceasta va insemna o totala infrangere a lui (impreuna cu toti cei ce s-au lasat coplesiti de colaborarea voita, libera si constienta cu el n.n.)... Raul se demasca atunci cand a ajuns la disperare, cand vede ca nu mai are nici un rost sa se disimuleze, stiind ca nu mai are pe cine sa castige prin inselaciune... Viata celor din iad nu va fi luminata de zambetul fetei lui Dumnezeu, caci ei sunt incapabili sa priveasca la ea. Un intuneric deplin al singuratatii se va asterne peste ei si o totala lipsa de incredere in bine si de nadejde de a li se mai schimba soarta, prin sensibilitatea fata de bine. Au intrat si ei intr-o neputinta de a se mai schimba." Aceasta stare de neputinta totala este impreunata cu "o straina si infricosatoare vedere..." cu o calatorie pe o cale "in care niciodata n-a umblat" cu un loc in care "toti vom sta goi, unii rusinati, iar altii incununati". Cantarile si imnele inmormantarii fac mereu recurs la posibilitatea pastrarii comuniunii si relatiei celor vii cu cei morti, prin rugaciunea alimentata de iubirea netrecatoare, ca si crestere a comuniunii si ca o chezasie a rodirii fructelor ce se nasc din aceasta comuniune. Pe deoparte, cei vii se roaga lui Dumnezeu pentru cei morti, pentru ca in rastimpul celor doua judecati Judecatorul sa faca posibila comuniunea cu El si cu Sfintii, iar pe de alta parte, cei morti, care se impartasesc deja de odihna cu sfintii in imparatie, sa poata mijloci harul divin peste cei ce se lupta inca in viata pamanteasca pentru intarirea comuniunii cu lumea de dincolo. in aceasta perspectiva, Biserica triumfatoare si luptatoare nu mai reprezinta o himera fara continut, ci realitate sinergica ale celor doua lumi in lucrare. Pe pamant aceasta lucrare se realizeaza in liturghie, iar in rai, fata catre fata, in mod nemijlocit.

Iadul este o stare cumplita, o mistuire vesnica a persoanei umane care a rupt orice posibilitate de comuniune cu alte persoane si cu Dumnezeu. Este mustrarea de constiinta fara incetare sau durerea nestavilita a sufletelor ca si consecinta a neputintei savarsirii binelui, a legarii unei punti, a unei parghii de comunicare si comuniune. Aceasta durere sfarseste in deznadejde (Mt.25,41- 46). "De focul gheenei si de hotararea cea infricosatoare, ca un indurat, Hristoase, izbaveste pe robul Tau, pe care in credinta l-ai luat din acestea de acum" sau: "Mare este judecata, dar urgia gheenei este de nesuferit, fratilor, caci acolo sufletele ard dimpreuna cu trupurile si cu durerea lacrimeaza, strigand: Izbavitorule, Dumnezeule, bine esti cuvantat."

Studiul de fata se doreste si o pledoarie pentru exegeza imnografica, un veritabil izvor de cunoastere teologica in forma imnica, doxologica, care sa vina in ajutorai celor ce sufera cumplita lipsa a comuniunii cu Dumnezeu, intr-o lume ce se crede suficienta siesi, dar care este incapabila sa ofere o perspectiva luminoasa si certa vietii umane.

Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7973

Voteaza:

Teologia imnelor din slujba inmormantarii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE