Abuzurile asupra copiilor

Abuzurile asupra copiilor Mareste imaginea.


Abuzurile asupra copiilor

 

"Iar cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii" (Matei 18,6).

 

Introducere

 

Desi ar trebui sa abordez acest subiect in calitate de teolog, am ales sa scriu din punctul de vedere al unui parinte. Am doi fii, Alexandru si Iulian, si as dori sa aduc in discutie suprema noastra responsabilitate fata de copiii nostri si ai tuturor celorlalte familii din toate parohiile tarii, priavind lucrurile din perspectiva copiilor. Calitatea mea de cleric ma determina sa privesc lumea in mod diferit, adaugandu-i o a treia dimensiune, dimensiunea cereasca. In Biserica, termenul "copil" nu se limiteaza la varsta biologica - ci are in vedere vulnerabilitatea unei persoane; privind sfera semantica a termenului din acest unghi, toti suntem copii, pentru ca toti suntem vulnerabili. Copiii nostri ne aduc aproape un mare adevar: toti suntem copiii lui Dumnezeu.

Prin urmare, ori de cate ori vine un credincios la mine, ma voi gandi ca este un copil neputincios si vulnerabil, de care mi se cere sa am grija. Si dumneavoastra sa faceti la fel, chiar daca, de obicei, va induioseaza doar copiii mici. Nu-i respingeti pe cei ce au comis un abuz oarecare, pentru ca si ei sunt tot copiii lui Dumnezeu.

Deseori, oamenii se intreaba: Cum ne poate ajuta Biserica? Care sunt responsabilitatile ei in aceasta privinta? Care este atitudinea Bisericii fata de copii? Dar fata de parinti? Dar fata de cei care comit abuzuri asupra copiilor? Care este rolul Bisericii in sistemul de intrajutorare a partilor implicate in acest proces atat de dificil? Avand in vedere faptul ca, desi ne ocupam indeaproape de multiplele consecinte ale abuzurilor asupra copiilor, nu avem puterea de a le pune capat - ce anume nu merge cum trebuie in modul nostru de viata? Care este "teologia" abuzului asupra copiilor - sau lipseste cu desavarsire o asemenea teologie? Ce implica ea despre felul in care percepem autoritatea si felul in care intelegem ascultarea? Nu cumva le percepem intr-un mod cu totul eronat?

In ultimul timp, aspectele sociale ale problematicii abuzului asupra copiilor au fost analizate aproape exhaustiv, in societatea occidentala contemporana, unul din trei copii cade victima abuzurilor fizice; 99% dintre criminali sunt de gen masculin si 70% dintre victime sunt de gen feminin. Fete si baieti de toate varstele sufera din cauza abuzurilor sexuale, iar in 75% dintre cazuri cel ce le comite este o persoana in care copiii au incredere (tatal copilului, o ruda sau un prieten de familie) sau pe care-o cunosc. In 90% dintre situatiile de agresiune fizica, cel ce comite abuzul face parte din familia copilului. Aceste statistici cunoscute de noi toti sunt estimari actuale, fa pofida faptului ca abuzurile comise asupra copiilor au atins proportii uriase, Biserica Ortodoxa pastreaza tacerea asupra acestui subiect in cele mai multe dintre cazuri, in special atunci cand agresorii sunt crestini practicanti.

 

Copiii si abuzurile

Abuzurile comise asupra copiilor se soldeaza cu nopti bantuite de cosmaruri, tipete de groaza, lacrimi inabusite, individualitati reprimate si frante De cate ori aud despre asemenea situatii, si aud foarte des, ma gandesc imediat la baietii mei, Alexandru si Iulian. Ideea ca un copil poate suferi o agresiune fizica sau psihica ne provoaca nu numai disconfort, ci si manie. Este de neinchipuit cat au de indurat unii oameni! Dintre toate realitatile nefericite din lumea in care traim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.

Intr-un fel sau altul, fiecaruia dintre noi ii este furata demnitatea originala in contextul unui asa-zis "joc al puterii". Desigur, traim intr-o lume in care lupta pentru supravietuire este inevitabila, in care e nevoie de o anumita cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai ca, in cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au numeroase forme pe care le ignoram, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovati chiar noi insine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la invective verbale, comportari brutale, indiferenta, abuzurile emotionale sunt si ele tot abuzuri. De asemenea, sa nu-i uitam pe copiii care sunt exploatati pretutindeni in lume, fiind obligati sa munceasca sau sa se prostitueze pentru a satisface lacomia sau placerile unor indivizi depravati.

Modul abuziv in care intelegem sa ne exercitam puterea, autoritatea si dreptul de proprietate sau stapanire constituie un pacat fundamental care-si are radacinile in suficienta si orgoliu. A face abuz atat de libertatea personala, cat si de cea a semenilor nostri, a nu respecta libertatea fiecarei fapturi create de Dumnezeu - iata un alt pacat major de care va trebui sa dam seama in fata Lui. Aceste pacate ne determina sa tratam oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra copiilor este un exemplu graitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viata.

 

Pe cai directe sau indirecte, pedagogia puterii si a simtului de proprietate promoveaza ideea ca pedepsele corporale sunt benefice si necesare in procesul instructivo-educativ si ca, prin ele, ii vom invata pe copii sa-si respecte parintii si sa-i asculte. Tolerarea violentelor comise asupra femeilor si copiilor face parte dintr-o traditie profana straveche, care predomina in foarte multe zone geografice. Mai mult, aceasta practica eronata este "legitimata" prin citate extrase din textele scripturistice si patristice. Adeptii ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt dependenti de ei pe plan spiritual. Doctrina neortodoxa a "pacatului originar" constituie principala sursa de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizeaza prin cruzime si represiune, apreciindu-se ca e absolut necesar ca vointa copiilor sa fie "infranta" pentru a-i invata cum "se cuvine" sa se comporte. Orice manifestare de protest sau indarjire din partea copilului, rezultata din aplicarea unor astfel de practici "educationale", e interpretata ca un indiciu al necesitatii de a se recurge la sanctiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformeaza si mutileaza vointa umana, consecintele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit adult) ajunge sa fie sau complet indiferent sau teribil de irascibil si agresiv. Semnificatia doctrinei pacatului stramosesc e gresit interpretata drept o dovada a faptului ca toti copiii "sunt rai din nastere". Sa ne gandim, spre pilda, la felul in care interpretam de cele mai multe ori binecunoscutul verset 6 din Psalmul 50: "Iata, intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea". In loc sa se explice sensul corect al acestui verset, si anume, ca ne nastem intr-o lume in care predomina pacatele si abuzurile de tot felul, se sustine ca este vorba despre marturia certa si incontestabila a faptului ca ne-am nascut "rai si pacatosi".

Abuzurile si agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le sufera in mod direct - ele se rasfrang si asupra noastra, a celorlalti oameni. Orice martor al unui act de violenta devine el insusi o victima care se deprinde sa ignore actele de violenta, sa fie intru totul nepasator sau sa se considere neputincios in fata lor. De multe ori, agresorii pretind "ca-i fac un bine"; desi sunt complet surzi si insensibili fata de adevaratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei mai violenti pretind cu cinism ca ei "stiu ce le este de folos" victimelor lor.

In general, in viata de familie se presupune ca parintii au drept de proprietate asupra copiilor lor: "Este copilul meu si fac ce vreau eu cu el; il cresc cum imi place mie" - bineinteles, toate acestea "pentru binele" copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, in loc sa fie ajutati sa se maturizeze si sa-si stabileasca anumite limite, suporta consecintele nefaste ale violarii personalitatii lor; ei sunt sunt rareori incurajati sa-si sustina opiniile sau sa-si exprime dezacordul in mod liber si neinhibat - fiind constransi, de obicei, sa consimta la tot ce li se spune sau la tot ce li se sugereaza sa faca, adica sa se supuna adultilor.

 

"Pedagogia otravitoare", asa cum a fost ea definita si descrisa atat de sugestiv de Alice Miller, ocupa un rol esential in tragedia abuzurilor comise asupra copiilor, deoarece, prin promovarea dreptului de proprietate asupra copiilor, favorizeaza violenta fata de ei. Regula este urmatoarea: copiii sunt obligati sa-si asculte parintii si sa respecte cu orice pret, iar parintii au convingerea ca au drepturi absolute asupra copiilor lor din punct de vedere fizic, psihic si intelectual.

Sa nu profitam niciodata, in nicio imprejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relatiile dintre parinti si copii sunt o reflectare a relatiei dintre Dumnezeu si oameni. Dumnezeu nu ne constrange niciodata; El nu ne impune un anumit cod de comportare - nici macar atunci cand Il respingem. Cu toate ca este Creatorul lumii si Ziditorul nostru, El nu face niciodata abuz de autoritatea Lui. Ca si adultii, copiii sunt chipul Dumnezeului nostru viu si iubitor - prin urmare, ei sunt peste masura de pretiosi in ochii Sai: "a unora ca acestia este imparatia cerurilor" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14). Copiii nu sunt posesiuni ale parintilor, ei sunt posesorii imparatiei ceresti.

In relatia cu fiii si fiicele lor duhovnicesti, clericii -fie ei episcopi, preoti, stareti sau povatuitori spirituali -se afla in aceeasi situatie dificila in care se gasesc parinti fata de copii; cand ai de-a face cu oameni vulnerabili, raniti psihic, este foarte usor sa-ti foloseste gresit autoritatea - ceea ce va provoca rani si mai adanci acelor suflete. Daca dorim sa ne schimbam atitudinea si sa punem capat abuzurilor asupra copiilor, trebuie sa examinam critic toate principiile normative educationale considerate oportune si general valabile.

Fie ca suntem preoti sau parinti, datoria noastra este sa-i ascultam pe copiii care au devenit victime ale violentei si sa-i ocrotim, tinand seama de calitatea lor de fapturi ale lui Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor, singurele metode de aparare in fata teribilelor suferinte provocate de abuzurile comise asupra copiilor sunt negarea, tainuirea sau reprimarea adevarului. De multe ori, victimele abuzurilor considera ca agresiunile au avut loc din cauza lor. Deoarece abuzul si puternicul sentiment de rusine care rezulta din el distrug increderea victimei in sine insusi si in propria valoare, copiii care au suferit agresiuni se vor maturiza foarte greu, simtindu-se mereu dezorientati, neajutorati si ineficienti.

Dragostea copiilor pentru parintii lor este cauza pentru care actele de cruzime ale acestora, constiente sau inconstiente, raman mult timp nedescoperite. Aceasta dependenta afectiva, ca si faptul ca orice copil isi idolatrizeaza si idealizeaza parintii, le impiedica pe victimele abuzurilor comise de parintii lor sa recunoasca, atunci cand devin adulti, ca au fost traumatizati in copilarie; ei minimalizeaza impactul suferintei prin care au trecut; incercand sa-si protejeze parintii, de multe ori ei preiau povara culpei asupra lor. Sentimentul de vinovatie care decurge din aceasta situatie si care este deseori inculcat chiar de agresori, ii deruteaza destul de tare pe copii. Preotii care se ocupa de victimele abuzurilor paterne sau materne au misiunea de a-i convinge pe copii ca agresiunea comisa asupra lor nu ii priveste numai pe ei, ci pe noi toti. In limba greaca, termenul folosit pentru spovedanie este exomologesis, care semnifica atat deschiderea fata de o alta persoana, ceea ce constituie primul stadiu al procesului de vindecare, cat si identificarea parintelui duhovnicesc cu cel ce se marturiseste. Solidaritatea preotului cu credinciosul si increderea reciproca dintre ei - iata remediul care tamaduieste cu adevarat orice rana sufleteasca.

Copiii care au suferit abuzuri se simt foarte singuri si izolati in suferinta si nefericirea lor. Alienati de familie, de lume, de ei insisi, ei simt ca nu-si pot impartasi durerea nimanui. Faptul ca au fost tradati de cei pe care-i iubesc le agraveaza alienarea atat de mult incat ajung sa se indeparteze complet de cei din jur si sa se inchida in ei insisi.

Abuzul de putere duce la neincredere. Deoarece increderea poate fi distrusa la o varsta foarte frageda, primul obiectiv al preotului caruia i se incredinteaza vindecarea unei victime a unui abuz este restabilirea increderii in sine insusi si in cei din jur. Cel ce nu a reusit sa castige increderea oamenilor nu are rost sa predice, pentru ca predica lui nu va avea niciun ecou. Ceea ce e cu adevarat important este ca preotul sa fie receptiv si devotat atat fata de victima, cat si fata de persoana care s-a facut vinovata de a fi comis abuzul respectiv; in acest fel, atat victimele cat si agresorii vor sti ca nu sunt niste oameni de nimic si ca pot fi iubiti indiferent de ceea ce li s-a intamplat. Este absolut necesar ca ei sa fie inconjurati de atentie si compasiune si sa fie incurajati sa comunice cu exteriorul - pentru a se evita alienarea lor totala si ireversibila. Atat victima cat si agresorul trebuie sa fie ajutati sa infrunte durerea provocata de violenta savarsita. Desi trecutul nu poate fi schimbat, dragostea lui Dumnezeu va incepe sa vindece ranile sufletesti de indata ce oamenii isi vor accepta slabiciunile si suferintele. Sfantul Pavel spunea: "puterea mea se desavarseste in slabiciune" (II Corinteni 12, 9).

Iata in ce termeni isi marturiseste durerea o tanara asupra careia a fost comis un abuz cu putin timp in urma:

"Va rog sa nu-mi spuneti ca ceea ce mi s-a intamplat tine de trecut, nu de prezent, asa cum mi-au spus altii. Va rog sa nu-mi spuneti sa nu mai sufar, pentru ca sufar foarte tare inca! Unii dintre cei ce ma asculta au impresia ca inteleg tot ce simt eu, ma "remonteaza" sufleteste, imi tin cate o predica, imi recomanda sa ma straduiesc sa am mai multa credinta sau chiar ma intreaba, fara niciun pic de tact, daca sunt crestina! Or fi avand ei solutii la orice problema, dar eu simt ca ma prabusesc sub povara durerii mele".

Cateodata, cei ce au menirea sa sprijine si sa consilieze sunt preocupati mai mult de propriile dificultati decat de suferintele celor pe care pretind ca-i ajuta. Aceasta afirmatie poate fi extinsa si asupra artei de a fi parinte, care ar trebui sa constea in crearea conditiilor optime necesare maturizarii copiilor. Misiunea fundamentala a unui parinte este de a fi alaturi de copiii sai, de a le stimula creativitatea si de a le inlesni maturizarea; din nefericire, insa, parintii se asteapta ca acestia sa fie la dispozitia lor si sa faca tot ceea ce le cer ei, fara sa se gandeasca la prioritatile copiilor. Pe alta parte, ma intreb, sincer ingrijorat, in ce masura terapia sau invataturile oferite de povatuitorii spirituali le sunt de folos celor care au fost traumatizati intr-un fel sau altul? Nu cumva trateaza ele traumele povatuitorului? Aceasta ar fi o forma de manipulare foarte subtila care ar duce la consecinte extrem de negative.

Daca ii iubim cu adevarat pe oameni, atunci mai intai sa-i ascultam si sa incercam sa intelegem ce simt ei, prin ce fel de experiente trec, indiferent de cat de dureroase sau tulburatoare ar fi aceste experiente. Si durerea e o cale importanta de a se maturiza. Sa patrundem in lumea lor ranita cu harul si delicatetea Duhului Sfant.

Aceasta este semnificatia deplina a iubirii, asa cum a fost ea revelata in Iisus Hristos. Dragostea nu e doar o emotie, ea este si o mare responsabilitate. Exista cazuri cand dragostea inseamna sa nu intorci si celalalt obraz (cf. Matei 5, 39; Luca 9, 29) si sa refuzi sa iubesti pe cineva. Este o greseala sa-i invatam pe copiii nostri numai un aspect al iubirii. Copilul trebuie sa invete ca a iubi poate uneori sa insemne a spune "nu" si este datoria Bisericii sa faca acest lucru, prin intermediul preotilor, al profesorilor sau al parintilor. Cel ce ne-a invatat virtutea de a intoarce si celalalt obraz (Matei 5, 39; Luca 6, 29) a refuzat sa faca aceasta atunci cand unul dintre reprezentantii autoritatii iudaice I-a dat o palma pe nedrept (Ioan 18, 22-23).

Dumnezeu, Cel ce ne-a creat, ne-a poruncit sa avem grija unul de celalalt si de intreaga creatie (Facerea 1, 28). In toate imprejurarile vietii noastre, avem libertatea de a alege intre a-L asculta sau nu pe Dumnezeu, a implini sau nu voia Lui. Putem folosi darurile si puterile cu care-am fost inzestrati pentru a face binele sau pentru a face raul. Vinul pe care unii oameni il beau pentru a se destinde poate duce la comportari abuzive - dar tot vinul poate fi folosit pentru a ne impartasi cu Dumnezeu si cu lumea pe care a creat-o El. Alegerea depinde de noi (I Ioan 4, 7-21).

Si victimele abuzurilor au de ales intre a adopta o atitudine identica cu cea a detracatilor care le-au provocat suferinta si a-si transforma durerea lor in energie si vointa de a se purifica, eliberandu-se de trauma suferita. Preotii au si ei de ales intre a accepta victimele in starea lor nefericita, privindu-i ca pe fapturi ale lui Dumnezeu pe care El ii iubeste, indiferent de conditia in care se afla, si a se considera pe ei insisi asezati intr-o pozitie de superioritate fata de ceilalti oameni, care-i indreptateste sa-i considere pe ceilalti mai prejos decat ei. Dupa parerea mea, rolul preotului este, pur si simplu, acela de a pasi alaturi de oameni si a-i sprijini in demersurile lor, oricat de lente ar fi acestea; fiecare persoana isi are ritmurile sale launtrice. Oamenii traumatizati au o nevoie acuta de acceptare si de recunoastere si afirmare a valorii lor umane sacre.

Deoarece unele victime ale abuzurilor nu sunt capabile sa simta prezenta tamaduitoare a lui Dumnezeu, e de datoria noastra sa-i ajutam sa o descopere in atitudinea si conduita noastra. Pentru aceste victime reactia noastra este absolut cruciala. O ameliorare cat de mica a starii lor de spirit, un pas cat de mic facut spre sufletul lor, vor fi cu certitudine binefacatoare, contribuind la vindecarea ranilor lor, asa cum a fost pentru femeia cu scurgerea de sange care s-a atins de haina lui Iisus faptul ca El nu a respins-o, ci, oprindu-se din mers, a cerut amanunte despre suferinta ei si, tamaduind-o, i-a intarit credinta in Dumnezeu (cf. Marcu 5, 27-34).

 

Parintii

Painea pe care o frang preotii in cadrul fiecarei Sfinte Liturghii pentru a-i impartasi pe credinciosi spre mantuire, "pentru ca ei sa aiba viata vesnica", intruchipeaza fragmentarea firii omului, care se cere reintregita, tamaduita si reunita cu Dumnezeu in duhul smereniei si al unei depline increderi si responsabilitati a fiecaruia dintre noi.

Aceeasi sensibilitate si intelegere se cere aplicata si in cazul rolului pe care-l au parintii in viata copiilor lor. Comunicarea intre parinti si copii este un proces extrem de semnificativ, o parte integranta a atitudinii oricarui parinte sau figuri paterne. Desi, de cele mai multe ori, parintii sunt lipsiti de cunostinte clinice elementare, lor li se incredinteaza misiunea de a "reintregi" sufletele copiilor traumatizati de felurite agresiuni. Dar noi, preotii, ce facem? Cum ii ajutam? Ii consolam, le raspundem la intrebari, ne grabim sa-L invocam pe Dumnezeu, oferindu-le citate scripturistice sau povete care decurg din acestea, neglijand fondul problemei si ferindu-ne de a incerca sa indreptam relatiile dintre parintii si copiii care au suferit agresiuni sau relatiile dintre ei si agresori. in ultima instanta, ne facem adeseori vinovati de izolarea parintilor, a victimelor si a agresorilor de restul oamenilor, aplicandu-le "pansamente" peste rani, fapt care nu atrage dupa sine niciun fel de schimbare in atitudinea lor fata de trauma suferita sau in conduita lor. Fie ca cel ce a declansat actul de agresiune e un strain, fie ca e un membru al familiei victimei sau, in cazul sotiilor maltratate de sotii lor, partenerul de viata al victimei, ranile lor raman nevindecate sau uneori chiar intru totul ignorate. In felul acesta, dovedim nu numai insensibilitate fata de surparea relatiilor dintre cei implicati intr-un caz de abuz, dar cream o alta prapastie si un alt vid in Biserica - intre noi si cei traumatizati.

Ne-am referit anterior la ideea ca parintii au "drept de proprietate asupra copiilor. Potrivit acestei pedagogii, unii parinti au falsa convingere ca detin drepturi absolute asupra comportamentului, sentimentelor, gandurilor, trupurilor si sufletelor copiilor lor. Niciun parinte nu trebuie sa considere ca are puteri nelimitate asupra copilului sau. Copiilor trebuie sa le fie respectat spatiul interior, "camara" lor launtrica sacra (cf. Matei 6, 6), unde n-are nimeni voie sa intre, unde ei sunt liberi sa simta, in siguranta si cu bucurie, prezenta lui Dumnezeu. Daca acest spatiu launtric va deveni baza temeinica a echilibrului vietii copiilor nostri, ei nu vor mai fi obligati sa-si caute implinirea in performante sau satisfactii exterioare. in familiile in care acest echilibru lipseste sau e deficitar predomina dominarea autoritara (a sentimentelor si conduitei copilului), per-fectionismul si tirania aparentelor (e mai important sa pari intr-un anume fel decat sa fii cu adevarat asa cum pari), culpabilizarea (blamarea altora sau autoinvinovatirea), suspiciunea (lipsa de incredere in relatiile cu cei din jur) si iresponsabilitatea. In loc sa fie incurajati sa aiba autoritate in relatiile lor cu membrii familiei lor si sa dezvolte legaturi de prietenie si comunicare cu ceilalti oameni, copiii sunt invatati sa nu "discute" despre problemele si sentimentele lor, sa nu si le "exprime" niciodata.

Parintii care comit abuzuri asupra copiilor lor au suferit la randul lor de pe urma unor agresiuni savarsite asupra lor in copilarie. Traumele provocate de acele agresiuni au ramas nevindecate, motiv pentru care atunci cand ajung si ei parinti repeta acelasi comportament reprobabil care i-a facut sa sufere. De ce se intampla acest lucru? Probabil din cauza desconsiderarii de sine care-i caracterizeaza si din cauza faptului ca, negand tragedia prin care au trecut in copilarie si purtandu-se intocmai parintilor tor, doresc sa se convinga pe ei insisi ca parintii lor n-au fost in fond niste parinti rai care nu i-au iubit, ci ca ceea ce au facut acestia a fost spre binele lor. Iata explicatia faptului ca asemenea nenorociri se perpetueaza de la o generatie intr-alta. Violenta fizica creeaza dependente cumplite atat pentru parinti, cat si pentru copiii care ii devin victime.

 

Autorii abuzurilor

De obicei facem deosebirea intre terapia duhovniceasca aplicata agresorilor si cea la care recurgem cand avem de-a face cu victimele acestora sau cu alte potentiale victime. Desi aceasta este o solutie, suntem inca foarte departe de remedierea traumelor produse. Poate ar trebui sa ne ocupam mai intai de autorii abuzurilor si de-abia dupa aceea de victimele lor - si aceasta nu numai din motive logice, dat fiind faptul ca unii reprezinta cauza, iar ceilalti consecintele, ci mai ales din ratiuni etice. Nu e bine sa-i izolam pe autorii abuzurilor de societate sau sa ne cramponam de convingerea ca izolarea lor constituie solutia definitiva a problemei. Exista si cazuri in care vina nu este in exclusivitate a lor, ci si a familiei din care provin. Uneori, agresorii pot face parte chiar din familia noastra; pot fi eu acela sau dumneavoastra. Nu toti agresorii sunt psihopati perversi; statisticile arata ca barbatii (si femeile) implicate in abuzuri asupra copiilor sunt oameni "obisnuiti", care apartin grupurilor socio-profesionale, economice, culturale si religioase din care facem parte cu totii.

Biserica sustine unitatea naturii umane; existenta unui singur raufacator, in orice loc si orice perioada de timp, reprezinta un esec al tuturor oamenilor, al dumneavoastra si al meu: "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai cu piatra" (cf. Ioan 8, 7). Eu sunt vinovatul si tot eu sunt cel chemat sa se purifice. Aceasta nu inseamna sa-i absolvim pe autorii abuzurilor de pedeapsa ce li se cuvine, ci inseamna sa avem grija sa nu ne consideram superiori lor sau sa nu presupunem ca, in timp ce ei poarta intreaga responsabilitate a faptelor reprobabile pe care le-au comis, noi suntem intru totul eliberati de povara acestei responsabilitati. Misiunea noastra nu e aceea de a-l pedepsi pe raufacator, ci de a ingenunchea cu smerenie alaturi de el si de a-i oferi sprijin sufletesc, pentru ca si el este unul dintre noi. Sa reflectam serios asupra faptului ca "in casa Tatalui [nostru] multe locasuri sunt" (cf. Ioan 14, 2) - si ca toate sunt de sticla, adica toate sunt fragile, gingase, delicate. Toti suntem potentiali raufacatori. Cel ce a comis un abuz este tot om ca si noi. Linia de demarcatie dintre agresor si victima este foarte fina. Pe toti ne va judeca Dumnezeu. Abuzurile, pacatele, in general, sunt rani facute de oameni impotriva oamenilor - si acest fapt il raneste pe Dumnezeu insusi.

Datoria Bisericii este nu numai sa vindece, ci si sa mantuiasca; Hristos a venit in lume pentru ca "lumea sa se mantuiasca" (Ioan 3, 17), in special "cel pierdut" (Luca 19, 10; Matei 18, 11), cel nedorit, alungat, ostracizat, neiubit. Aceasta categorie ii include si pe agresori si pe victime. Daca-i vom desparti pe agresori de Biserica, ii vom lipsi de sursa lor de oxigen, adica de dragostea lui Dumnezeu, manifestata prin dragostea oamenilor pentru ei, si vom comite aceeasi crima ca si ei: abuzul.

Suferinta Bisericii pentru fiii si fiicele ei este aceeasi. In tragedia abuzurilor, agresorul este cealalta victima, deseori neglijata de noi deoarece faptele savarsite de el ne "tulbura" linistea si ne obliga sa ne analizam atitudinea si conduita proprie. in ultima instanta, toti suntem raniti si toti avem nevoie de vindecare. Biserica deplange intreaga umanitate cazuta si are grija de toti oamenii. Ne mantuim unul prin celalalt - nu ne mantuim niciodata singuri. Sa nu ne consideram niciodata mai presus de ceilalti oameni. Sa vedem plinatatea slavei lui Dumnezeu prin ochii celuilalt, caci "Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (cf. Ioan 1, 14). Din acel moment al istoriei, pentru a-L afla pe Dumnezeu, tu, omule, ai fost chemat sa iei aminte la cel de langa tine, la "aproapele" tau, asa cum il numeste Sfanta Scriptura, si sa-1 iubesti "din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta" (Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Sfanta Scriptura ne porunceste: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Marcu 12, 31), ceea ce inseamna ca nu egocentrismul trebuie sa constituie centrul fiintei noastre, ci aproapele nostru. Aproapele nostru este adevaratul nostru eu in care se reflecta iubirea lui Dumnezeu pentru noi si a noastra pentru El (Ioan 15, 9; 12). Nu putem trai unul fara celalalt. Sfantul Ioan Scararul observa:

"Cand Dumnezeu este maniat pe noi, povatuitorul [aproapele] nostru poate sa-L impace iarasi cu noi; dar cand l-am suparat pe acesta, nu mai avem pe nimeni care sa-l milostiveasca spre noi".

 

"Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine" (Matei 19,14)

Asa cum observam mai inainte, atunci cand parintii doresc sa-si implineasca propriile ambitii prin copiii lor se ivesc mari dificultati. Cand parintii isi impun vointa asupra copiilor se produce o erodare a personalitatii copiilor, in loc sa se confrunte cu propriile suferinte din copilarie si sa caute tamaduire in propria constiinta, parintii isi proiecteaza adeseori aceste suferinte asupra copiilor lor. in acest sens, ne putem identifica atat cu agresorii, cat si cu victimele, deoarece toti am suferit unele abuzuri din partea parintilor nostri, intr-o masura mai mare sau mai mica. Numerosi oameni si numeroase imprejurari cauta "pruncul" (Matei 2, 20); numerosi sunt cei ce vor "sa-l ucida" (Matei 2, 13).

Primul nostru contact cu lumea are loc prin ochii nostri de prunc; indiferent de cat de "maturi" vom deveni ulterior, imaginea aceasta va ramane in noi de-a lungul intregii noastre vieti. Daca "pruncul" din noi a fost neglijat in vreo imprejurare oarecare, ranit sau abandonat, umilit sau dezamagit, vulnerabilitatea lui - impreuna cu toata suferinta si mania resimtita in acele momente - va continua sa existe in adancul sufletului nostru. Daca nu ne va preocupa in mod serios vindecarea suferintei copilului din noi, viata noastra se va inrautati pe zi ce trece. Daca nu vom constientiza faptul ca "imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul" nostru (Luca 17, 21), daca nu ne vom trai viata din perspectiva acestui adevar, nu ne vom cunoaste niciodata pe noi insine, nu vom putea avea niciodata relatii normale cu ceilalti oameni si nu ne vom putea niciodata apropia de misterul dumnezeirii:

 

"De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare in imparatia cerurilor" (Matei 18, 3-4).

Hristos Domnul ne cere in mod imperios sa cautam "mai intai imparatia lui Dumnezeu" (Matei 6, 33) si ne indeamna, fara echivoc, sa fim ca pruncii, pentru ca "a unora ca acestia este imparatia cerurilor" (Matei 19, 14). Drept aceea, sa privim pruncul (Matei 2, 11) dinlauntrul nostru, sa-l tamaduim si sa-i alinam suferintele in numele lui Hristos (Matei 18, 5). Sa ne cercetam sinele si sa descoperim imparatia cereasca dinlauntrul nostru! Unora dintre noi li se va parea dificila o asemenea incursiune launtrica, pentru ca nici nu-si mai amintesc ce inseamna a fi copil - desi poate ca au copii sau se inteleg foarte bine cu copiii.

Si totusi, fiecare dintre noi are o imagine a sa de pe vremea cand era copil; fiecare dintre noi pastreaza aceasta imagine ca pe o fotografie la care se uita din cand in cand. Pentru multi dintre noi, descoperirea copilului din noi insine echivaleaza cu o intoarcere acasa. Este primul pas pe care-l facem spre noi insine si spre Dumnezeu.

Copilul dinlauntrul nostru e o sursa datatoare de viata si energie. Este al saselea simt, care "intercepteaza" vibratiile dumnezeirii, ale vietii si ale suferintei. Aceasta sursa a fost descrisa drept "copilul minune" dinlauntrul nostru, o parte esentiala din noi insine care reprezinta preaplinul dumnezeirii si care are o credinta nestramutata in Parintele ceresc, "Tatal nostru", al tuturor (Matei 6, 9). Plin de incredere, supunere, gingasie si iubire, acest "copil minune" nu se teme niciodata ca va rataci calea, ci e totdeauna receptiv la impresii si experiente noi, la alternative de viata si la surprize de tot felul. El ne da taria, capacitatea, entuziasmul si spontaneitatea de a trai in prezent - nu in vinovatia zilei de ieri, nici in teama zilei de maine. El ne indeamna sa descoperim implinirea suprema inlauntrul nostru, in Dumnezeu.

Acest copil minune e partea cea mai plina de viata a sinelui. Este jucaus, vesel, plin de naturalete si creativitate. Are o vointa puternica ce nu poate fi mutilata sau distrusa. E fericit si trist; rade si plange. E minunat si imprevizibil. Are dorinte, imperative, isi creeaza spatiul necesar cresterii, infloririi si izbandirii.

Dar acest copil a fost ranit, pentru ca lumea in care traieste e plina de suferinta, iar raul este o realitate. Copilul din noi a supravietuit atator dureri - moartea sau infirmitatea cuiva din familie, o pierdere ireparabila, un abandon, un abuz, o instrainare, o nedreptate. Intr-un fel sau altul, toti purtam urmele unor rani mai mari sau mai mici. Pentru a supravietui, copilul minune din noi si-a creat strategii care sa-l ajute sa se confrunte cu loviturile primite si sa le depaseasca. Si-a creat un "fals eu", dar a ramas viu si scanteietor ca o raza de speranta care dainuie de-a pururi. El este cel care ne-a luat de mana atunci cand ne-am simtit coplesiti de necazuri. El este cel care ne ia de mana si astazi. Avem posibilitatea sa ne remodelam vietile in fiecare moment, sa intelegem cine suntem, cu adevarat. Ranile noastre pot deveni puterile noastre.

"Copilul minune" dinlauntrul nostru ne ajuta sa vedem frumosul dincolo de urat, lumina dincolo de intuneric, viata dincolo de abuz si violenta. A-l cinsti pe acest copil, a-i pretui valoarea, a-i aprecia contributiile lui la felul cum se cuvine sa traim - iata indatoririle noastre fata de el, indatoriri de o covarsitoare importanta duhovniceasca. El e cel care stie adevarul: "Eu nu sunt durerea mea, tot astfel cum nu sunt nici biruinta mea. Eu sunt cu mult mai mult decat acestea".

Invierea este decizia noastra de a vedea lumina in mijlocul intunericului. A descoperi imparatia cerurilor dinla-untrul nostru e o hotarare pe care fiecare dintre noi o ia pentru sine - dar nu de unul singur, ci cu ajutorul harului divin. Gratie copilului din noi insine, vom privi si vom vedea cu adevarat, vom asculta si vom auzi cu adevarat, vom vorbi si vom exprima cu adevarat ceea ce gandim si simtim, vom savarsi lucruri de valoare, vom atinge lumea si vom percepe atat binecuvantarile cat si suferintele ei, ne vom intelege pe noi insine si-i vom intelege pe cei din jurul nostru. Acest copil ne va ajuta sa ne simtim acasa oriunde ne-am afla, langa oricine am fi si in orice imprejurare ne-am gasi, deoarece el stie ca adevarata noastra casa este in ceruri:

"Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13, 14).

Aceea va fi adevarata noastra intoarcere acasa. Vom ajunge acolo, insa, pas cu pas. Prin harul lui Dumnezeu si cu sprijinul "copilului minune" dinlauntrul nostru, vom sti ca nu suntem si nu vom fi niciodata singuri; vom fi mereu insotiti pe cale, in fiecare clipa - intr-atat de mare sunt puterea si harul botezului, plinatatea si autoritatea in virtutea careia am fost creati "dupa chipul" lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).

 

Concluzii

Atunci cand se comite un abuz asupra unei persoane, este invadata cea mai profunda zona a fiintei umane, cel mai sacru spatiu intim. In cazul abuzurilor sexuale, e violat templul sfant al trupului, care reprezinta cel mai important hotar omenesc; cand acesta e profanat, insasi esenta fapturii umane este lezata in profunzime.

Suntem noi pregatiti sa constientizam dimensiunile abuzurilor comise asupra copiilor, uneori chiar in imediata noastra apropiere? Suntem noi dispusi sa recunoastem atat propria contributie, cat si responsabilitatea noastra colectiva fata de acest grav flagel social? Avem noi deschiderea sa aratam mai multa maleabilitate si intelegere fata de autorii abuzurilor si sa ne rugam fara incetare pentru cei care le-au cazut victime si care apeleaza la noi, preotii, pentru alinarea suferintelor lor? Suntem noi in stare sa fim mai atenti fata de ceea ce li se intampla oamenilor din jurul nostru, indeosebi fata de vulnerabilitatea copiilor si parintilor din imediata noastra apropiere? Suntem noi capabili sa-i aflam pe cei ce sufera si sa-i reintregim sufleteste cu dragostea iubitorului de oameni Dumnezeu? Avem noi curajul de a interveni in vietile celor singuratici si adanc traumatizati de felurite tare pentru a-i impiedica sa-i traumatizeze si pe altii? Ne pricepem cu adevarat sa identificam problemele cu care se confrunta enoriasii parohiei noastre in casele si in familiile lor sau ne complacem in ignoranta, considerandu-i pe toti "buni crestini"? Putem sa infruntam orice forma de violenta si abuz in societate, in familie, intre prieteni si inla-untrul nostru? Suntem in stare sa percepem ranile pe care le purtam in adancul sufletului? Dorim cu adevarat sa ne vindecam pe noi insine pe deplin? Cat de intensa e ravna noastra de a fi mantuiti? Suntem, oare, suficient de cinstiti Pentru a deschide noi insine discutia despre aspectele nefericite ale vietii, abordand subiecte ca, de pilda, autoritatea Si abuzul in cercurile ecleziale si teologice?

 

John Chryssavgis

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 9655

Voteaza:

Abuzurile asupra copiilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.