Atitudinea parintilor fata de greselile copiilor

Atitudinea parintilor fata de greselile copiilor Mareste imaginea.

De ce mama este atentă doar la greşelile copilului ei

Tema de care ne vom ocupa se referă la greşelile pe care le fac copiii şi la imperfecţiunile pe care le prezintă ei. Părinţii, în loc să aibă atitudinea corectă faţă de copii, să-i ajute cu adevărat să-şi corecteze greşelile, uneori subliniază greşelile copiilor şi accentuează imperfecţiunile lor. In cele din urmă, copiii nu numai că nu se îndreaptă, nu numai că nu se vindecă, ci se îmbolnăvesc şi mai mult.

Să citim un exemplu concret:

Ionică, care are opt ani, tocmai a terminat scrisoarea de mulţumire către bunica sa. Mama i-o cere ca să-şi arunce privirea pe ea. Fără tragere de inimă, copilul aruncă scrisoarea mamei.

- Vai de mine, Ionică, ce urât scrie stiloul tău! Dar nu poţi să faci nici o linie dreaptă?! Ai şi trei greşeli de ortografie. Ia vino şi scrie-o din nou. Nu poţi trimite bunicii scrisoarea în halul ăsta!

Mama a corectat greşelile şi Ionică a început să scrie din nou scrisoarea. De data aceasta, însă, a făcut mai multe greşeli. A rupt foaie după foaie, până când, la sfârşit a izbucnit în lacrimi de mânie şi a aruncat penarul cu totul.

- Nu pot deloc să scriu corect, ţipă copilul.

- Destul, i-a spus mama. Poţi să mergi să faci altceva o jumătate de oră, şi apoi să reiei scrisoarea.

Aş spune că, o astfel de situaţie poate avea loc în orice familie, nu odată, ci de mai multe ori, între părinţi şi copii. Este posibil ca părintele să nu fi abordat totdeauna atitudinea cea mai corectă faţă de o astfel de realitate, faţă de neputinţa copilului.

Copilul are opt ani, după cum ni se spune, adică este în clasa a doua, când scrisul lui nu arată prea bine şi face, desigur, şi greşeli de ortografie. Mama nu are în vedere că un copil atât de mic este posibil să nu facă literele atât de rotunde şi de curate, şi că poate face şi greşeli de ortografie. Luaţi aminte şi vedeţi că nu are în vedere nu numai pentru că nu ştie, ci pentru că aceasta este firea ei. Adică această mamă, uitându-se pe scrisoare nu caută să găsească ceva bun în ea. Nu-i cad ochii pe ceea ce este bun în scrisoare, ci pe pasajele care nu sunt scrise bine şi au şi greşeli de ortografie.

Aceasta nu este numai o tactică greşită a mamei, nu înseamnă doar că mama nu ştie cum să procedeze, ci arată ceva mult mai profund. Arată întreaga psihologie a mamei, întreaga sa dispoziţie lăuntrică. Starea sa lăuntrică este una care o determină să observe numai greşelile, nu şi lucrurile corecte, să semnaleze răul, nu şi binele.

Aceasta, cum am spus şi altă dată, mărturiseşte existenţa unor anomalii, adică a unor stări mai puţin bune, care sălăşluiesc înlăuntrul acestei mame. Există eventualitatea ca mama să poarte înlăuntrul său trauma sau complexul că nici ea să nu scrie bine sau să nu fi scris bine atunci când era ea copil. Sau, este posibil să aibă ambiţii mari şi zadarnice de la copilul său, să vrea ca el să se deosebească de ceilalţi. Citim uneori în ziare, despre copii geniali: un copil mic ştie să compună muzică, unii copii de opt ani rezolvă probleme de algebră, etc. O astfel de mamă, citind aceste exemple, poate crede că şi copilul ei poate fi unul dintr-aceştia.

Are, aşadar, înlăuntrul său ambiţii şi stări care o determină să observe numai greşelile şi tot ce este rău în scrisul copilului său, şi să observe mai puţin ce este bine.

Când este copilul descurajat şi când prinde curaj

Este ceva obişnuit ca atunci când cineva vine în contact cu ceilalţi oameni, le observă şi le semnalează mai mult greşelile şi lipsurile, văzând mai puţin părţile bune care există. Părţile bune trebuie nu numai văzute, ci trebuie şi evidenţiate. Din această atitudine anormală putem înţelege câte greutăţi se creează în relaţiile dintre oameni, fie ei mari sau mici.

In situaţia dată, dacă bunica ar fi primit scrisoarea nepotului, fie ea mai puţin bine scrisă şi cu ceva greşeli, probabil că s-ar fi bucurat şi s-ar fi entuziasmat. Ceea ce şi-ar fi dorit bunica ar fi fost să primească o scrisoare scrisă de mâna nepoţelului ei: „Scumpa mea bunică, sărut mâna. Te îmbrăţişez... etc." La lucrurile acestea ar fi luat aminte bunica, şi ele ar fi mişcat-o şi ar fi bucurat-o nespus. Mama, însă, a perceput situaţia ca pe un examen în faţa bunicii copilul ei şi, prin urmare, scrisul trebuia să fie corect.

Repet, această mamă, fie din ambiţie, fie din eventuale traume sufleteşti, s-a obişnuit să observe numai greşelile, s-a obişnuit să observe numai ce au oamenii rău, nu şi ce au bun.

Intr-o astfel de situaţie, desigur, copilul se descurajează. Este posibil ca până în momentul în care îi face observaţie mama, copilul să-şi fi dat seama că nu se descurcă prea bine nici să facă literele drepte, nici că scrie corect, dar în orice caz s-a străduit să le facă atât cât a putut el mai bine. „Data viitoare am să le fac un pic mai bine", s-ar fi gândit copilul. Când, însă, vine mama şi spune: „Ia uite, aici n-ai scris deloc bine. Aici ai greşit. Scrie-o de la început", atunci copilul este stăpânit de teamă, este stăpânit de deznădejde, de înfrângere. Iar în încercarea lui de a scrie mai bine, nu va face altceva decât să scrie şi mai rău, pentru că se află sub stăpânirea fricii şi a ameninţării mamei. Se teme că, deîndată ce va vedea mama, va fi la fel de nemulţumită şi va avea din nou obiecţii.

In loc ca mama să vadă scrisoarea copilului în partea ei bună, scrisoarea având negreşit şi unele puncte slabe, ar fi putut să vadă partea ei pozitivă. Adică printre greşeli ar fi putut găsi şi ceva bun şi să spună: „Bravo, văd că pe o şi pe s le faci foarte frumos, şi pe d chiar. Bravo, faci progrese!". In această situaţie copilul se va entuziasma, va prinde curaj şi se va strădui să facă bine şi celelalte litere.

Nu ştim să ne corectăm greşelile!

Toţi, aşa cum bine ştim, facem greşeli nu numai la nivelul celor de ortografie, ci chiar în viaţa noastră, în general. Toţi avem neputinţele noastre, lipsurile noastre. Nu este acesta răul cel mai mare, ci faptul că nu întâmpinăm cum trebuie greşelile noastre. Rea este modalitatea greşită cu care încercăm să corectăm greşelile noastre şi pe ale celorlalţi.

Aşa cum spun Sfinţii Părinţi referitor la tema păcatului, şi cum am mai spus şi altă dată, dacă Dumnezeu ne va osândi, nu ne va osândi pentru că suntem păcătoşi. El ştie lucrul acesta. Răul în această situaţie este că nu alergăm la Hristos să ne vindece, la Hristos care S-a făcut om, a murit şi a înviat ca să-l izbăvească pe om din păcat. Greşeala noastră este că nu mergem la El să ne izbăvească din păcat, iar pentru aceasta ne va osândi.

Aşa şi aici, din perspectivă pedagogică şi psihologică, răul nu se află în greşelile noastre sau ale copilului nostru, ci în faptul că nu ştim să le corectăm cum trebuie, şi ne rezumăm la a le numi şi a le pune în evidenţă. Cu această atitudine, daţi-mi voie să vă spun, nu facem bine, ci ne facem rău chiar nouă înşine.

Eu sunt obligat, adeseori, să atrag atenţia unor oameni asupra acestui aspect. Vin unii oameni la spovedit şi încep să se vaite cârtind şi plângându-se, şi nu găseşti în sufletul lor nici un motiv de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Omul acesta nemulţumit, care se plânge continuu de ceva - daţi-mi voie să spun - nu are simţământul că este creaţie a lui Dumnezeu, că a venit dintru inexistenţă la existenţă ca plămadă a lui Dumnezeu şi că pentru el Hristos S-a făcut om, a murit şi S-a unit desăvârşit cu el. Nu are conştiinţa că putea să nu-L cunoască pe Dumnezeu şi putea să fi trăit veşnic în întuneric, rătăcind pe ici pe colo. Nu simte toate acestea, ca să i se umple sufletul de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de curaj, de mângâiere, de încredere în Dumnezeu, de siguranţă că numai cu ajutorul Lui se va întâmpla şi pentru sine ceva bun, şi pentru ceilalţi.

Din contră, dacă cineva cârteşte, plânge şi se vaită pentru orice, nu numai că stă pe loc, ci dă înapoi. In acest suflet nu poate stăpâni nici cel mai mic duh de mulţumire sau recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Trebuie să ştiţi că sufletul care nu are dispoziţie să recunoască, să mulţumească, sufletul în care nu există nimic din realitatea pe care o numim recunoştinţă - şi care într-o ultimă analiză este marea iubire - este un suflet sărac, un suflet pustiu, care are mai degrabă iadul în sine.

Un alt exemplu:

Când scotea tava cu biscuiţi din cuptor, Margareta, care avea zece ani, a început să plângă de ciudă. Nu i s-a părut greu să urmărească indicaţiile din reţetă, dar iată că biscuiţii ei s-au ars. Mama ei, simţind mirosul de ars, a venit în bucătărie şi a întrebat-o:

- Ce s-a întâmplat, iubita mea?

- Mi s-au ars biscuiţii, spuse ea plângând.

- Da, văd. Dar de ce? Ia să vedem cum ai procedat. Sigur că n-ai vrut să se întâmple aşa. Dacă plângi nu te ajută cu nimic. Ştiu cum te simţi, dar ia să vedem de ce s-au ars.

Deîndată ce atenţia i-a fost distrasă în altă parte, s-a oprit din plâns şi a analizat situaţia. împreună cu mama sa au urmărit indicaţiile din reţetă, până când au descoperit că Margareta programase greşit, din butonul aragazului, timpul de copt.

- A, ia uite unde am greşiţi.

- Da, spuse mama. Hai să curăţăm bucătăria şi poţi să mai încerci odată.

Era pentru prima dată când fetiţa încerca să coacă singură prăjitura pe care o încercase vreodată. Avea doar zece ani şi era prea mică pentru a-i reuşi o astfel de treabă. A încercat totuşi, rezultatul fiind însă nişte biscuiţi arşi şi toată casa mirosind a ars.

Observaţi comportamentul acestei mame? Dacă ar fi fost alta, precum mama lui Ionică, din povestirea cu scrisoarea bunicii, ar fi spus: „Nu ţi-am spus eu să nu încerci? Nu ţi-am spus eu să nu faci, că n-o să-ţi iasă?" Probabil că aşa ar fi început. Ar fi dojenit-o pe fetiţă, iar aceasta ar fi plâns toată ziua. In afară de aceasta, în sufletul fetiţei ar fi rămas cu siguranţă trauma acestui mic eşec. Aţi văzut, însă, cum s-a comportat mama Margaretei: „Da, văd. Ia să vedem de ce? Inţeleg că n-ai vrut să se întâmple aşa!"

Când îl dojeneşti pe cel care greşeşte, este ca şi cum l-ai omorî

Când cineva îşi dojeneşte copilul, când îl ceartă, fără înţelegere în astfel de situaţii, ca şi cum nu ar avea încredere în el, este ca şi cum i-ar spune că a făcut-o intenţionat. Aceasta îl omoară pur şi simplu pe copil.

Am observat că lucrul acesta nu se întâmplă numai cu copiii, ci şi între oamenii mari care au greşit în viaţa lor. Au făcut o greşeală mare pentru care-şi asumă responsabilitatea, dar pentru o parte din vină, cel puţin, nu le revine lor responsabilitatea. Să avem mereu în vedere faptul că cel care greşeşte nu o face intenţionat, nu se aşează jos şi spune: „Acum eu voi greşi, voi păcătui", ci are înlăuntrul său boala păcatului.

Păcatul, aşa cum ştiţi, a fost moştenit de neamul omenesc de la protopărinţi - de la primii oameni care au păcătuit -, ca pe o boală care s-a transmis omenirii întregi. Este ca un vierme, ca un chin, care există până astăzi. Vrem, nu vrem, există în fiecare din noi şi într-un fel nu suntem răspunzători, pentru că boala există deja înlăuntrul nostru. Când păcătuim, înainte de a săvârşi păcatul, rolul important nu-l joacă doar voinţa noastră, ci şi contextul bolnăvicios existent înlăuntrul nostru, care poate fi amestecat şi se poate exprima ca o stare, ca o traumă psihică, ca un complex, etc. Omul greşeşte adesea, fie că vrea sau nu. Chiar dacă pare un paradox, aceasta este o realitate.

Aşadar, când îl dojeneşti pe cel care greşeşte, într-o astfel de situaţie, când el vine şi-şi mărturiseşte greşeala, rămâne cu impresia că îl faci răspunzător de rea intenţie, iar aceasta este ca şi cum l-ai omorî. Pentru că oricât ar încerca să mărturisească -„Eu sunt de vină, eu am greşit!" - şi să ia asupra sa greşeala, în adâncul său simte că mai este şi altcineva care poartă vina, adică există înlăuntrul său o stare bolnăvicioasă necontrolată. De aici se nasc o mie şi una de lucruri, care-l împing pe om, într-un fel sau altul, spre păcat. Când atitudinea cuiva este una care lasă loc celui care greşeşte să simtă că nu poartă răspunderea de unul singur, de la un capăt la celălalt, atunci nu rămâne cu impresia că-l faci răspunzător de rea intenţie. Astfel, se deschide inima lui, se deschide dispoziţia de cooperare, îşi simte cu adevărat păcătoşenia, se căieşte cu adevărat şi duce lupta cea bună.

Am sentimentul, din experienţa mea, că aşa cum se întâmplă şi cu oamenii mari, la fel se întâmplă şi cu copiii, atunci când fac unele greşeli.

A făcut copilul o greşeală. Dacă începi să-l dojeneşti, să-l cerţi, dacă nu-i arăţi înţelegere şi nu încerci, în funcţie de greşeală, să-l ajuţi să o îndrepte şi să progreseze, atunci este rănit, este împovărat, este dezamăgit şi va face greşeală după greşeală.

In exemplul de mai sus, deîndată ce mama s-a arătat înţelegătoare, Margareta a văzut că nu vrea să o certe, să o bată sau să o învinuiască de ceva, ci, înţelegând că vrea să o ajute, se opreşte din plâns şi vrea să vadă împreună unde a greşit, constatând mai apoi că nu a fixat bine timpul de copt, şi astfel biscuiţii s-au ars. Atitudinea este corectă dacă considerăm faptul împlinit - mai grav sau mai puţin grav - şi vedem ce avem de făcut de aici înainte.

Astfel fetiţa a pregătit din nou biscuiţii, iar a doua încercare a fost reuşită.

Un fapt împlinit trebuie întâmpinat cu înţelegere

Un alt exemplu:

Tatăl s-a dus la lada unde-şi ţine uneltele să ia o şurubelniţă. Pe ladă, însă, găseşte un aeroplan asamblat, în spatele căruia erau şi şunrubelnita, pensa, ciocănelul şi celelalte. Atât aeroplanul cât şi patul lădiţei şi toate uneltele erau acoperite cu un strat de vopsea proaspătă, cutia de vopsea fiind aruncată pe jos. Ieşindu-şi din fire, tatăl îl chemă pe fiul său de zece ani şi-i spune:

- Vezi ce-ai făcut?!, strigă când Stanel a ajuns lângă el. Aşa l chema pe băieţel. De ce nu vrei să înveţi să fii ordonat? Cine ţi-a dat voie să faci lădiţa mea în halul ăsta? Şi toate uneltele mele pline de vopsea?! De ce-ai făcut asta? Răspunde-mi!, urlă tatăl, în timpse Stanel stătea amuţit şi speriat.

Tatăl avea uneltele sale undeva, într-o lădiţă. La un moment dat a sesizat că pe lădiţa lui era şi un aeroplan, aeroplanul fiului său, şi că uneltele lui: şurubelniţele, pensele, ciocănelele şi celelalte, aşa cum erau amestecate şi aruncate la întâmplare, erau acum şi pline de vopsea.

Copilul găsise undeva o cutie care mai avea încă în ea vopsta şi cu un pulverizator a vrut să-şi vopsească aeroplanul. Dar copilul, mic şi fără experienţă, se vede că nu mai făcuse altădită această treabă. Il văzuse odată pe tatăl său cum vopseşte, aşa că a luat pulverizatorul şi a apăsat ca să iasă vopsea să-şi vopsească aeroplanul, aşa cum i-ar fi plăcut. Dar, pentru că nu ştia, probabil a apăsat prea tare şi a ieşit atâta vopsea, încât a vopsit nu numai aeroplanul, ci şi toate uneltele tatălui, care erau în preajmă.

Atunci când a venit tatăl şi a descoperit toate acestea, faptul era deja consumat. Ceva ce s-a întâmplat, este deja fapt împlinit. In loc să încerce să-l vadă ca pe un fapt consumat şi să întâmpine situaţia în care se afla fiul său cu înţelegere şi cu bunăvoinţă, se poartă complet nepotrivit, strigând şi certându-l: „De ce ai făcut aşa ceva? Ce-nseamnă asta? Când ai să te înveţi minte? Nu ţi-am spus că trebuie să fii cuminte?, etc."

Stanel îşi stăpâni lacrimile.

- Taţi, am vrut doar să-mi vopsesc aeroplanul. N-am ştiut că acesta aruncă vopseaua atât de departe. Apoi n-am ştiut ce să mai fac ca să repar lucrurile.

- De ce n-ai venit atunci să-mi spui şi ai aşteptat să descopăr eu?

Copii fac astfel de lucruri. Sigur că ar fi fost mai bine să-i spună tatălui atunci. Dar întrebarea este cine a greşit; copilul sau tatăl? Vedeţi, atunci când cineva face o nedreptate, se străduieşte să nu fie prins în flagrant/cum spunem, ci după ce trec douăzeci şi patru de ore şi îl prinde poliţia şi îl duce la tribunal, lucrurile sunt altfel pentru acesta. în timp ce, dacă este prins în flagrant delict, este judecat după legi foarte nefavorabile.

Aşa şi copilul. Dacă ştie că tatăl lui este un tip nervos, care nu vede cu bunăvoinţă unele greşeli ale sale, ce va face? Aşa cum celălalt evită să fie prins în flagrant delict, la fel gândeşte şi copilul: „Să scap acum şi voi vedea eu pe urmă ce se întâmplă!" De aceea nu a mers imediat la tatăl său ca să-i mărturisească greşeala. Sigur că-l costă pe un tată, atunci când copilul lui face o greşeală şi nu-i spune, ci o ascunde.

Totuşi, dacă acest tată ar fi studiat cu atenţie lucrurile, ar fi înţeles că, chiar şi în această situaţie, trebuia să dea dovadă de înţelegere. Copilul nu a vrut cu orice preţ să ascundă, ci nu a avut curajul să mărturisească imediat răul pe care l-a făcut. O va face ceva mai târziu. Totuşi, dacă nu a făcut-o, este tocmai pentru că se temea de tatăl său, nicidecum pentru vreun alt motiv. Ceea ce-l stăpâneşte pe copil la această vârstă este frica.

- De ce nu mi-ai spus chiar atunci şi ai aşteptat să descopăr eu?

- Mi-a fost frică să nu te înfurii, murmură Stanel.

- Bineînţeles că sunt furios! Ştiai că ai făcut o neregulă. De aceea ţi-a fost frică. Am să te pedepsesc drastic pentru asta, tinere.

Nu ştim ce a făcut tatăl în continuare, dacă l-a pedepsit pe copil sau nu. Ceea ce ştim este că trebuia să se comporte altfel.

A fost o greşeală din partea copilului, dar nu a fost intenţia lui, să se întâmple asta, ci, mai mult ca sigur, s-a întâmplat din neatenţie şi din neştiinţă. Era mic. Un copil mic nu poate fi mereu atent. Adulţii nu au întotdeauna în vedere acest aspect. Şi-apoi, un copil mic nu are nici experienţă. Chiar şi cei mari sunt, uneori, lipsiţi de experienţă.

Se vede limpede aici că tatăl nu era dispus să arate înţelegere, că nu avea nicio dispoziţie să vadă problema de aşa manieră, încât să-l ajute pe copil să se îndrepte, să înveţe din greşeală şi astfel să-l ajute, nu să-l afunde şi mai rău. Şi nu este exclus să-l fi şi pedepsit, aşa cum se spune aici.

O atitudine pozitivă nu-l traumatizează pe copil.

Intr-o astfel de situaţie, spune mai departe autorul, ar fi fost mai bine dacă tatăl ar fi întâmpinat corect problema, iar exemplul ar fi sunat cam aşa:

Tatăl îl invită pe Stanel în atelier.

- Din câte văd, ai întâmpinat aici unele greutăţi. Ia spune-mi ce s-a întâmplat.

Stanel i-arfi răspuns puţin încurcat:

- Da, am încercat să-mi vopsesc aeroplanul. N-am ştiut că vopseaua o să se împrăştie atât de departe.

- Atunci, ai văzut acum că vopsitul cu pulverizatorul şi vopsitul cu pensula nu sunt acelaşi lucru. Nu-i aşa?

Adică, să vadă mai întâi partea bună a lucrurilor, în loc să-l traumatizeze pe copil: Din ce ai păţit, ai înţeles că una este să vopseşti cu pulverizator şi alta este să vopseşti cu pensula.

- Sigur că am înţeles, ar fi spus Stanel, după tonul prietenos al tatălui.

- Acum ştii cum trebuie să vopseşti altădată?

- Cred, spuse copilul, că trebuia să pun hârtie pe jos, de jur împrejur.

- Ce zici dacă ai fi luat o cutie de carton, i-ai fi tăiat capacul, ai fi pus aeroplanul în ea şi l-ai fi vopsit acolo? propuse tatăl. Dar despre unelte, ce părere ai?

- Mmm, nu ştiu! Sper să nu fi păţit nimic.

- Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost agăţate la locul lor?

- Nu ar fi păţit nimic, ar fi mărturisit Stanel la această aluzie imperceptibilă despre năzbâtia sa.

Adică în momentul în care voia să vopsească aeroplanul, trebuia să înceapă prin a agăţa toate uneltele tatălui la locul lor. îi şi spune tatăl: „Ce zici, dacă ar fi fost agăţate la locul lor, ar fi păţit ceva?" „Nu, desigur. Nu s-ar fi mozolit toate". Copilul ar fi zâmbit puţin, înţelegând aluzia pe care i-o făcea tatăl că, totuşi, a făcut o pagubă mare.

- Ce crezi că am mai putea face acum pentru unelte?

- Poate că aş putea să le curăţ cu ulei de terebentină.

- Terebentina nu mai face nimic la vopseaua uscată Stanel.

- Atunci, cu ce altceva?

- Mânerele vor rămâne vopsite, dar cred că metalul s-ar putea curăţa cu glaspapir.

- Bine, am să încerc.

Sigur că ar fi încercat şi poate ceva ar fi reuşit. Asta numai dacă aşa s-ar fi întâmplat lucrurile. Numai că nu s-au întâmplat aşa, ci, dimpotrivă. Probabil a mâncat şi puţină bătaie şi a fost şi rănit înlăuntrul său, iar lucrurile au rămas neorânduite, aşa cum au fost încă de la început.

O abordare defectuoasă

Tema de care ne ocupăm este atitudinea părinţilor faţă de greşelile şi imperfecţiunile copiilor. Să începem tot cu un exemplu. Mama a pus sosul pentru paste într-un castron.

- Mamă, pot să te ajut, întrebă Iulia ?

- O, Iulia, nu ştiu. Eşti atât de neîndemânatică! Hai, totuşi, încearcă! spuse mama. Vezi dacă poţi să pui castronul pe masă, fără să-l verşi. Fii atentă!

Mama îi dădu fiicei sale castronul plin cu sos. Fata merse foarte încet, cu ochii mari aţintiţi la castronul cu sos, urmărindu-l cu atenţie să nu se verse. Piciorul ei, însă, s-a împiedicat de scaun, castronul s-a înclinat şi sosul s-a vărsat pe masă, pe fusta ei şi pe podea.

- Iulia, neîndemânatică mai eşti! strigă mama. Ce-i cu tine? Nu ţi-am spus să fii atentă? De ce nu poţi să faci nimic cum trebuie?

Este un eveniment care este adus ca exemplu, pentru că el se întâmplă în orice casă. Deşi l-au atenţionat pe copil să fie atent şi să nu facă vreo pagubă, deîndată ce încearcă să ducă pe masă farfurii, un platou, un vas cu mâncare, ceva se întâmplă. Puţine sunt mamele care nu au întâmpinat o astfel de situaţie în care copilul să spargă farfuria sau să verse mâncarea. Este ceva ce se poate întâmpla şi oamenilor mari. Cu atât mai mult se poate întâmpla unui copil să păţească ceva asemănător, să-i alunece din mână sau să spargă ceva.

Nu acesta este răul. Răul este modul în care chiverniseşte mama sau adultul problema într-o astfel de situaţie. Părintele poate să pună un început rău, pornind de la un eveniment absolut întâmplător. Un copil, tocmai pentru că este copil, poate să păţească aşa ceva, să facă o pagubă, mai mică sau mai mare. Este, însă, neapărată nevoie de o critică atât de dură la adresa copilului, din pricina unei asemenea întâmplări, iar mama să-l dojenească, să-l atingă, să-l eticheteze astfel pe copil, încât acesta să se sperie de fiecare dată şi să se considere o făptură neîndemânatică!?

Aceasta este o foarte defectuoasă întâmpinare, iar părinţii pot contribui, cu atitudinea lor, la naşterea unei stări patologice înlăuntrul copilului, dintr-o simplă întâmplare. Există, desigur, situaţii în care copilul chiar este neîndemânatic, chiar este greoi în a face unele lucruri. Dar ştim că nu toţi oamenii sunt la fel: unul este mai priceput, altul mai puţin, unuia-i merge mintea mai mult într-un sens, altuia în alt sens, unul are o neputinţă, altul o altă neputinţă.

Este posibil, într-adevăr, ca un copil să fie mai nepriceput, dar dacă tot ce face mama sa este să-i atragă atenţia asupra acestui fapt, în repetate rânduri, accentuând defectul copilului şi chiar exagerându-l, nu-l va vindeca niciodată. Nu-l va ajuta să depăşească neputinţa lui, ci o va împinge spre adâncul fiinţei sale, unde va prinde rădăcini, iar copilul va deveni din ce în ce mai nepriceput şi se va lăsa pradă stării psihologice care se naşte înlăuntrul său. Se poate spune fără nici o reţinere că, în astfel de situaţii, cel mai tare greşesc adulţii, părinţii care se poartă astfel, nu copilul.

Cărui fapt se datorează un defect sau un neajuns al copilului

Când un copil face o greşeală, ca în cazul de mai sus, adultul, tutorele sau responsabilul va trebui să cerceteze din ce motiv se întâmplă această greşeală, abatere, care este cauza apariţiei acelui defect. Se datorează, oare, descurajării? Lipsei de experienţă? Se datorează neştiinţei? Sau vreunei oportunităţi?

Un copil foarte mic nu ştie unele lucruri, iar din cauza lipsei de experienţă face greşeli. Un alt copil poate face greşeli pentru că este descurajat de mamă care-l istoveşte cu criticile sale aspre şi cu exagerarea greşelilor. Este la fel de posibil ca un copil să greşească sau să-şi etaleze un defect, doar pentru că în spatele acestora este o oportunitate sau o satisfacţie a lui.

Va amintiţi cazul lui Ionică, care scria o scrisoare bunicii sale. In acest caz observaţiile mamei au fost foarte aspre şi felul în care s-a purtat faţă de copil l-a descurajat pe acesta complet.

Avem apoi, cazul Margaretei căreia i s-au ars biscuiţii în cuptor, pentru că nu fixase bine temperatura de coacere a aragazului. In acest caz este vorba despre o lipsă de experienţă. Copilul este încă mic, a făcut o încercare, nereuşită, de a pregăti ceva dulce. Este posibil ca greşeala ei să fie spre luare aminte, să-i fie lecţie, şi astfel să capete experienţă.

Amintiţi-vă şi cazul lui Stanei, care a vrut să-şi vopsească aeroplanul nu cu pensula, ci cu pulverizatorul, murdărind astfel toate uneltele tatălui. Speriat, copilul nu a putut să-i spună tatălui ce s-a întâmplat. în acest caz, tatăl nu numai că l-a descurajat cu atitudinea sa, ci pur şi simplu l-a strivit cu critica aspră şi cu atitudinea sa brutală.

In cazul Iuliei, care a vărsat pe jos şi pe ea sosul din castron, atitudinea mamei o descurajează pe fetiţă. Prin felul în care i se adresează când o trimite să ducă pe masă castronul cu sos, accentuează nepriceperea fetiţei. Adică ceea ce i-a spus mama şi modul în care i-a spus-o aproape că au împins-o spre accident, au determinat-o să se împiedice de piciorul scaunului. Dacă copilul, mutând castronul dintr-un loc în altul, n-ar fi avut în cap critica severă a mamei: „Eşti neîndemânatică! Mereu faci greşeli! Totdeauna îţi scapă lucrurile din mână!", s-ar fi simţit mult mai sigură pe sine şi nu ar mai fi păţit nimic. Este posibil ca fetiţa să-şi fi spus în sinea ei: „Şi chiar dacă am să-l scap, mama mea se va purta ca o mamă". Aceasta, desigur, se întâmplă în subconştient. Ar fi simţit mai multă siguranţă şi ar fi transportat cu mai multă lejeritate castronul pe masă, n-ar mai fi aţintit ochii mari asupra castronului, ci ar fi fost atentă pe unde merge. Dar, concentrându-şi atenţia asupra bolului, pentru că aşa i-a spus mama sa, nu a văzut pe unde merge şi picioarele s-au împiedicat de scaun şi a vărsat totul pe jos.

Este nevoie de cheia potrivită fiecărei persoane, pentru a o elibera.


Desigur, aceste exemple par foarte banale. Dar, în conformitate cu cele ce am mai spus, ce anume suntem fiecare dintre noi şi cum acţionăm, dacă acţionăm corect sau nu faţă de copiii noştri şi faţă de ceilalţi oameni, atunci se vede, în viaţa noastră banală de zi cu zi.

De multe ori, aţi observat şi dumneavoastră, iar dacă nu aţi observat, veţi observa în viitor, că încercăm să-l presăm pe copil să acţioneze într-un fel sau altul, aşa cum considerăm noi că este corect. Incercăm şi iar încercăm, dar nu reuşim. Şi apoi se găseşte altcineva care să spună două cuvinte corecte, şi cu cuvintele pe care le foloseşte, şi prin felul în care le exprimă, să reuşească ceea ce noi nu am reuşit forţându-l în fel şi chip pe copil. Şi nu numai că este convins, nu numai că se hotărăşte să acţioneze cum trebuie, dar copilul simte şi o eliberare interioară, o linişte lăuntrică.

Am spus-o de multe ori şi vă repet şi astăzi: ca orice adult, copilul este legat înlăuntrul său de o mie şi una de lucruri şi trebuie ca cineva să deţină cheia cu care să-l dezlege, dacă îmi îngăduiţi să spun aşa. Două cuvinte potrivite pot fi chiar cheiţa potrivită care să-l scoată pe copil dintr-o îndărătnicie pe care o manifestă în momentul acela, fără însă să-l rănească, cu posibilitatea de a-l elibera şi chiar cu consecinţa de a-l schimba lăuntric pe copil.

Este necesară o cheie, aşadar, ca să ne eliberăm fiecare dintre noi. Ar fi foarte interesant dacă am putea, între noi cei mari, să găsim totdeauna cheia potrivită, cu care să deschidem sufletul celui de lângă noi. Putem să forţăm pe cineva să facă un lucru, dar dacă se hotărăşte să facă ceea ce-i cerem, este posibil să simtă înlăuntrul său agresiunea noastră. Problema este să găsim modalitatea prin care să se convingă celălalt să facă liber ceea ce-i spunem noi, desigur dacă avem de-a face cu oameni bine dispuşi. Are bună dispoziţie să facă, dar este ţinut de ceva, iar noi găsim cheiţa care să desfacă acea legătură şi să se mişte singur în direcţia pe care o dorim.

Adeseori, copilul se foloseşte de un cusur de-al său, pentru a dobândi ceva

Revin. Este bine ca părintele să cerceteze din motiv copilul face o greşeală. Din lipsă de experienţă? Din necunoaştere? Descurajat în urma unei critici aspre pe care i-am făcut-o şi care-l împovărează? Sau există vreun interes? Pentru că, într-adevăr, uneori copilul se foloseşte de manifestări nu prea grozave pentru a-şi atinge scopul.
Să citim un exemplu:

Mama s-a întâlnit cu o prietenă în parc, unde a mers cu fetiţa ei Sara în vârstă de cinci ani. In timp ce o prezenta prietenei, Sara stătea agăţată de mama ei cu degetul în gură.

- Hai, acum Sara, nu te ruşina, îi spuse mama.

Cât de mult se jenează o mamă, când fiica ei nu ştie să se poarte cum trebuie în faţa unei prietenei Apoi, întorcându-se spre prietenă:

- Nu ştiu de ce-i atât de ruşinoasă, nimeni din familia noastră nu-i seamănă!

Sunt cuvinte simple acestea. Oricine poate spune cuvinte simple, dar consecinţele acestor cuvinte pot fi foarte diferite. Când mama spune: „Nimeni în familia noastră nu-i seamănă", este moarte curată pentru copil, pentru că o separă dintr-o dată de familie.

Fetiţa s-a strâns şi mai tare lângă mama sa. Prietena s-a aplecat şi a încercat s-o prindă de mânuţă. Sara continuă să o privească pe prietena mamei fără să zâmbească, chiar încruntată. Când în sfârşit prietena a abandonat lupta şi a început să vorbească cu mama, Sara a rămas pentru puţin timp tăcută, s-a căţărat în braţele mamei şi a întins obrazul ca să primească un sărut.

Nu încape nido îndoială că, în această situaţie, atitudinea mamei nu este una corectă. Nu este neobişnuit ca un copil să fie puţin timid, ruşinos. Dar pentru că această mamă nu ştie să chivernisească corect problema timidităţii copilului său, dacă accentuează în fiecare zi această realitate, timiditatea fetei, această stare patologică, se va sădi foarte adânc în sufletul copilului, iar pe de altă parte, fetiţa va specula slăbiciunea sa.

Am spus în repetate rânduri că fiecare om, cu deosebire copilul, trebuie să simtă că există şi el pe lumea aceasta, şi că ceilalţi recunosc existenţa sa. Şi nu numai atât: vrea să simtă afecţiunea celorlalţi, dragostea lor, interesul lor. Pentru copil dragostea, tandreţea, interesul celorlalţi constituie hrana de toate zilele. Il hrănesc mai mult decât laptele pe care-l mănâncă.

Aşadar, când copilul nu poate să-şi asigure afecţiunea părinţilor în mod obişnuit, va căuta să găsească altă modalitate. Când copilul descoperă că prin a fi timid, prin a fi ruşinos concentrează compasiunea şi interesul părinţilor, când vede că sunt preocupaţi permanent de această problemă, fie şi numai dacă-i fac observaţie, va folosi defectul său - timiditatea, ruşinea - ca pe un mijloc prin care să-şi asigure atenţia părinţilor, să atragă atenţia celor mari. Aici, cu deosebire, Sara se foloseşte de timiditatea sa pentru a distrage atenţia mamei spre sine.

Cea mai bună modalitate de a-l vindeca pe copil, este să-i ignorăm defectele


In situaţiile acestea, ca şi cu orice alte neputinţe ale copilului, cea mai bună modalitate de vindecare este să-i ignorăm slăbiciunile, să nu i le recunoaştem. Desigur, asta nu înseamnă să nu ne străduim să înţelegem ce anume se întâmplă cu copilul. Este într-adevăr defect ceea ce are? Şi de unde provine? Din deznădejde? Din necunoaştere? Din lipsă de experienţă? Sau din altceva? Dacă descoperim exact ce se întâmplă, trebuie apoi să ignorăm slăbiciunea. Adică atunci când vedem că un copil este timid, niciodată să nu rostim cuvântul timid. Să nu spunem niciodată: „De ce eşti timid?", „Nu fii timid!" Să ignorăm complet această realitate. Prin a ignora realitatea înţelegem că nu o vom numi; de altfel, acesta este un fapt pe care noi îl ştim, dar pentru că ştim că este timid, nu o vom spune, ci vom face tot ce putem ca să-l ajutăm să scape de sentimentul de timiditate.

Când, însă, copilul se foloseşte de defectele sale ca să dobândească altceva, cu atât mai mult trebuie să le ignorăm, să nu le luăm în seamă. Sara era timidă şi ruşinoasă, pentru că astfel atrăgea atenţia şi interesul mamei spre sine. Aţi văzut la sfârşit, s-a strâns, s-a strâns, s-a strâns, aşa că au lăsat-o în pace. Dar, deîndată ce mama a început să vorbească cu prietena ei, s-a agăţat de ea şi s-a urcat în braţele ei. Mama le-a acceptat pe toate. Aceasta şi vroia micuţa. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, copilului îi place să fie ruşinos, să pară timid pentru că dacă este aşa dobândeşte ceea ce urmăreşte.

Când, însă, atitudinea mamei, şi a celor mari în general, este de aşa natura încât copilul nu primeşte ceea ce aşteaptă, încet-încet dispare şi timiditatea. Copilul, deşi nu le gândeşte pe toate acestea, ci se întâmplă inconştient înlăuntrul său, va spune: „Ce-mi foloseşte să fiu ruşinos şi timid? Nu iese nimic din asta, nici îmbrăţişări, nici sărutări! Mai bine renunţ!" Iar dacă mama ştie toate acestea, va da copilului ceea ce-i trebuie -atenţie, interes, afecţiune -, dar i le va da în mod firesc, şi nu prin intermediul timidităţii, al ruşinii, pe care le afişează copilul.

La acest exemplu concret se referă autorul:

Mama o poate îndruma simplu şi mulţumitor, iar dacă cea mică refuză să răspundă, să-şi continue discuţia cu prietena sa.

Mama o prezintă pe fetiţă prietenei, dar aceasta nu face faţă situaţiei din cauza timidităţii şi a ruşinii. In această situaţie mama trebuia să acţioneze ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; să nu spună, aşa cum a spus: „Nu ştiu de ce este atât de timidă. Nimeni din familia noastră nu este timid. Numai ea singură!" în loc să sublinieze şi să accentueze ceea ce vede la copil, trebuie să se facă că nu vede, să nu dea importanţă şi să-şi continue discuţia cu prietena.

Trebuia să ignore timiditatea Sarei.

O mamă, în astfel de situaţii, se va comporta corect fie pentru că a citit undeva, fie pentru că a auzit, fie pentru că intuieşte ce este important. Tot ce vom spune aici vor fi utile, însă omul trebuie să şi le cultive în plus.

Dacă prietena stricaşi mai rău spunând: „ Vai, ce ruşinoasă eşti!" (aşa cum se întâmplă adesea), mama poate să răspundă: „Nu, nu este ruşinoasă. Nu are acum chef să vorbească! O să vorbească mai târziu".

Acestea sunt doar două cuvinte, dar dacă le plasează cineva bine şi le spune corect, atunci ele aduc rezultatul cel bun: nici prietena nu este jignită, nici fetiţa nu este rănită şi nici nu va crede că va câştiga ceva cu timiditatea ei, pentru că nimic nu se referă la aceasta. Nici mama nu spune minciuni, pentru că, în realitate, copilul nu este ruşinos, dar poate deveni dacă are vreun interes.

Dacă vrem ca un copil să învingă un defect, trebuie să descoperim intenţia care se ascunde în spatele comportamentului său, iar apoi, fără să vorbim despre acesta, să acţionăm de aşa manieră, încât scopul copilului să nu se împlinească.

In situaţia despre care vorbim, scopul timidităţii este ca să dobândească ceva de la mama. Dar când mama acţionează astfel încât copilul nu are nimic de aşteptat, atunci copilul va spune: „Pentru ce am nevoie să fiu ruşinos!?", şi se va schimba. Incercaţi şi veţi vedea că aşa este.
01.11.1970

Arhim. Simeon Kraiopoulos

Articol preluat din cartea "Parinti si copii" vol II, Despre educatia copiilor, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parinti si copii"
 

12 Martie 2015

Vizualizari: 4286

Voteaza:

Atitudinea parintilor fata de greselile copiilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE