Avorturile

Avorturile Mareste imaginea.

Avortul este azi o practică medicală larg acceptată, care îşi explică existenţa prin caracterul şi cultura societăţii noastre, care o încuviinţează. Biserica însă se delimitează în privinţa acestui subiect de poziţia curentă a societăţii, recunoscând însemnătatea biologică şi morală a noii vieţi umane, care se formează odată cu unirea dintre spermă şi ovul.

Avortul este un tip de ucidere care se practică la scară mondială, de obicei fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Este o practică medicală larg acceptată, susţinută de un mare număr de guverne şi organizaţii non-guvernamentale. La scară mondială, numărul copiilor nenăscuţi, omorâţi în pântecele mamei lor, este mai mare decât totalul populaţiei Irlandei, Greciei, Ungariei, Canadei, României, Poloniei sau Spaniei la un loc. Este probabil echivalent cu a ucide în fiecare an toată populaţia Franţei[1]. Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile ateiste şi comuniste precedente au distrus cu barbarie cultura şi instituţiile creştin-ortodoxe. În Europa de Est, la sfârşitul deceniului ’90, se înregistrau în jur de 75 la avorturi la fiecare 1000 de femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, în comparaţie cu 20 de avorturi la fiecare 1000 de femei din restul Europei. Dintre toate sarcinile, în Rusia 57% dintre acestea s-au încheiat cu avort, în Ungaria 53%, în Bielorusia 52%, în România 47%, faţă de 13% în Spania[2]. În Grecia, 11% din totalul sarcinilor sfârşesc cu avortul, în comparaţie cu aproximativ una la patru în Statele Unite[3]. Practica atât de răspândită a avortului este o ruşine mai ales pentru ţările a căror moştenire culturală este prin excelenţă ortodoxă.

Acest măcel este demonic, însă există ceva încă mai rău decât înseşi omuciderile. La nivel politic este susţinută sistematic o mentalitate care refuză să perceapă ca atare caracterul demonic al avortului. De altfel, nici nu putem explica altfel practica atât de răspândită a avortului decât în virtutea caracterului şi semnificaţiei pe care i-o acordă cultura seculară. A acţiona imoral sau păcătos este neîndoielnic ceva greşit. Însă pentru orice faptă greşită există o tămăduire, care devine posibilă atunci când răul este recunoscut ca rău. Tâlharul pe cruce îşi porneşte călătoria către pocăinţă şi mântuire abia atunci când se confruntă cu adevărul: „noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23:40). Însuşirea caracteristică a culturii contemporane este tocmai neruşinarea ei. În cultura mondială secularizată, dominantă, nu este recunoscut răul avortului. Cultura aceasta acţionează azi ca o agresivă anti-cultură pentru cultura creştină, provocând o confruntare între două concepţii ireconciliabile despre realitate şi morală. Această cultură se concentrează pe transformarea organismelor sociale în toată Europa şi în America de Nord. Tămăduirea şi soluţia pentru aceste situaţii se poate găsi doar într-o profundă schimbare a inimii şi a minţii, într-o deschidere spre înţelesul plenar al binelui uman şi al creşterii lui spirituale, care sunt existenţa lui Dumnezeu şi esenţa vieţii creştine. Vindecarea, în criza avortului, stă în recuperarea unei consideraţii corecte asupra sexualităţii umane, a reproducerii şi progresului omului, a unei viziuni care să fie în opoziţie cu această cultură a lumii: este vorba de recuperarea creştinismului ortodox.

Un creştin tradiţional se va întreba negreşit: „Cum de există o acceptare atât de răspândită a avortului? De ce oamenii recurg la avort cu atâta uşurinţă?”. Acest lucru rămâne o necunoscută pentru simplul motiv că în creştinismul autentic se crede că:

(1) Întreaga realitate şi istorie au un sens mai adânc: întreaga istorie a lumii şi a omului înaintează de la creaţie prin întrupare către răscumpărarea de la Judecata cea de pe urmă, aşa încât în acest cadru nici o sarcină cu probleme şi nici o durere pe care o suferim să nu aibă o însemnătate veşnică.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi consideraţiile despre progresul uman trebuie văzute din perspectiva căutării sfinţeniei, aşa încât orice jertfe şi greutăţi, pe care omul este dator să le îndure, au în cele din urmă însemnătate doar în comuniunea lui cu Dumnezeu.

(3) Întreaga sexualitatea umană este abordată din perspectiva căutării mântuirii, aşa încât activitatea sexuală şi reproducerea trebuie văzute în cadrul căsătoriei unui bărbat cu o femeie care oferă lui Dumnezeu sexualitatea şi zămislirea de prunci.

Din această perspectivă a înţelegerii sensului mai adânc al realităţii, al binelui şi progresului uman, opţiunile care privesc activitatea sexuală umană şi reproducerea, incluzând şi avortul, sunt evaluate în deplinătatea semnificaţiei lor, într-un mod cu totul de neconceput pentru o cultură secularizată, tocmai pentru că în creştinism toate alegerile sunt evaluate din perspectiva acceptării existenţei lui Dumnezeu, Care, ca Unul ce este Creator personal, a creat toate raţiunile făpturilor create. Toate creaturile, toate lucrările bune şi drepte, se aseamănă cu stelele unei galaxii care se roteşte în jurul unei nesfârşite găuri negre aflate în centru. Dacă viaţa acestei găuri negre este diferită şi este guvernată de legi diferite de cele ale restului galaxiei, nici o mişcare a stelelor nu poate fi apreciată fără referire la voluminoasa ei prezenţă[4]. Atunci când o cultură pierde vederea lui Dumnezeu, toate aspectele vieţii sunt dezorientate şi perturbate din temelii.

Dimpotrivă, cultura secularizată încearcă să identifice întreaga viaţă umană cu interesele şi scopurile din orizontul finit şi imanent. Evaluarea pe care această cultură o face pagubelor, foloaselor şi îndatoririlor este aşadar de termen scurt – de pildă, nu poate recunoaşte că oamenii sunt destinaţi veşniciei – şi, prin urmare, este o evaluare deficitară. Sexualitatea, căsătoria şi reproducerea sunt aşezate într-un colaj incasabil al grijilor orientate individualist, care reprezintă o funcţie într-o cultură secularizată post-creştină care tratează:

(1) Întregul realităţii şi al istoriei mundane ca fiind cea mai înaltă semnificaţie pentru om, pentru că lumea este considerată ca venind de nicăieri şi îndreptându-se către nicăieri şi neavând nici un scop.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi bilanţurile dezvoltării umane sunt interpretate din perspectiva utilităţii pe care o primesc din partea oamenilor.

(3) Prin urmare, şi sexualitate umană este evaluată în aceeaşi perspectivă secularizată în care sunt evaluate toate obiectele mundane – cu minus şi plus.

Această viziune este strâns legată de aceea a sofistului Protagoras (460-377 d.Hr.), care susţinea că tot adevărul moral şi, în esenţă, întreaga realitate trebuie interpretate având ca măsură omul. Omul orbit fiind duhovniceşte, care nu mai vrea să vadă existenţa divinului, ajunge el însuşi măsura oricărei etici.

Rezultatul este o profundă eroare în aprecierea sexualităţii şi a căsătoriei. Un simptom al acestor transformări este micşorarea drastică a populaţiilor europene, precum şi acceptarea facilă a avortului. Europencele au tendinţa să evite să rămână însărcinate şi, când li se întâmplă acest lucru, cel mai adesea îşi omoară copilul în pântece, având tot timpul impresia că în felul acesta au acţionat responsabil. Se ştie că copii au nevoie din partea părinţilor de jertfire de sine şi, cu cât sunt mai mulţi copiii, cu atât mai mare trebuie să fie şi jertfa. În plus, cu cât mai grea este sarcina, cu atât mai mare devine şi ispita de a omorî pruncul nenăscut şi de a evita responsabilităţile de părinte. La scară largă, în această cultură secularizată se acceptă că în anii adolescenţei şi puţin după vârsta de 20 de ani o sarcină poate să compromită planurile de studiu şi profesionale şi constituie prin urmare o povară de nesuportat. Cultura secularizată post-tradiţională este de acord cu avortul:
(1) pentru că acest copil nedorit este considerat o povară, (2) pentru că mama nu doreşte sarcina, sau (3) pentru că pruncul din pântece suferă de o gravă deficienţă somatică. Din aceste motive, copiii nenăscuţi ajung să fie respinşi.

Însăşi posibilitatea de a face avort, garantată prin lege, devine un fel de asigurare care pare să îi ferească pe oameni de poverile şi dezbinările pe care le aduce o sarcină nedorită, optând pentru priorităţile pe care le propune modul secularizat de viaţă: la serviciu, în carieră, în satisfacerea ego-ului şi în succesul personal, iar toate acestea sunt înţelese din perspectiva orizontului imanent. În acest cadru, cultura secularizată afirmă libertatea optării pentru avort ca element definitoriu al libertăţii şi demnităţii umane[5], într-o lume care îşi pierde capacitatea de a înţelege caracterul demonic al avortului şi chiar al uciderii de prunci[6]. Aceia care s-au aranjat confortabil în cultura mondială, secularizată, atât de dominantă şi răspândită, consideră în mod pervers că este un rău interzicerea recursului la avort, pentru că absenţa recursului facil la avort pune sub semnul întrebării moduri de viaţă consacrate. Mulţi oameni, prin urmare, protestează atunci când medicii din serviciile naţionale de sănătate refuză să efectueze un avort sau să dea trimitere pentru avort sau refuză să acorde ei înşişi sau să dea trimitere pentru un diagnostic prenatal având în vedere că ulterior s-ar putea recurge la avort. În această lume secularizată ar părea de-a dreptul inadmisibil dacă medicii de la secţiile de maternitate sau ginecologie ar refuza să participe la învăţarea procedurilor de avort. Susţinătorii culturii seculare intenţionează să schimbe ethosul medicilor şi al sistemelor naţionale de sănătate şi să atenueze conştiinţele medicilor, ale asistentelor medicale şi studenţilor din domeniul sănătăţii. Orice ameninţare de a bloca practica atât de răspândită a recursului la avort este considerată în mod eronat imorală, un act de constrângere prin impunerea sarcinilor. Recursul la avort este perceput în termeni pozitivi, ca un act de reproducere responsabilă, ca un element indispensabil al unei libertăţi prost înţelese, al egalităţii şi demnităţii umane, al unui ethos care nu mai are disponibilitate pentru îndatorirea fundamentală pe care a dat-o Hristos. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Cultura secularizată a instituţionalizat o inversare radicală a valorilor.

Herman T. Engelhardt


Note:
[1] O analiză a datelor la nivel mondial arată că în fiecare an sunt omorâţi prin avorturi între 36 şi 53 de milioane de prunci nenăscuţi. X. K. Henshaw, Unintended Pregnancy 30 (1998), 24-29, 46. Vezi de asemenea, Wendy R. Ewart şi Beverly Winikoff, Toward Safe and Effective Medical Abortion, Science 281 (July 24, 1998), 520.

[2] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/wrjp333pd2.html, informare realizată pe 23 martie 2004.

[3] http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-greece.html (informare realizată pe 23 martie 2004).

[4] În opera lui Platon Euthufron nu se susţine doar că Dumnezeu încuviinţează ceea ce este bine, corect şi sfânt, pentru că este bun, corect şi sfânt, nici nu înseamnă doar că ceea ce este bun, corect şi sfânt este astfel, pentru că Dumnezeu îl încuviinţează. Mai degrabă făptura, având bunătate, corectitudine şi aspiraţie către sfinţenie, să poate să fie înţeleasă în strânsă relaţie cu Dumnezeu, cu fiinţa necreată.

[5] Protagoras respingea existenţa divinului şi declara că „omul este măsura tuturor lucrurilor, pentru cele care sunt ceea ce sunt şi pentru acelea care nu sunt ceea ce sunt”. Διογένης Λαέρτιος, Περί βίων και γνωμών των εν φιλοσοφία ευδοκιμησάντων ΙΧ. 51, trad. R. D. Hicks (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 2000), vol. 2, pp. 463, 465. Vezi şi Σέξτος Εμπειρικός, Πυρώνειοι υποθέσεις, Ι. 216, trad. R. G. Bury (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1976), vol. 1, p. 131. Când centrul este mutat de pe Dumnezeu pe om, demnitatea umană nu mai este raportată la Dumnezeu, ci este dobândită de oameni prin voinţa lor liberă.

[6] Uciderea de prunci era larg acceptată în cultura greco-romană. Vezi, de pildă, Platon, Politeia, 459 şi urm., precum şi comentariile lui Cicero referitoare la a 4-a tablă din Legea celor 12 table. „Omorârea pruncilor cu handicap”. Cicero susţine uciderea grabnică, după cum impune Legea celor 12 table, când e vorba de un prunc cu handicap grav”. Ε.Η. Warmington (editor şi traducător), Remains of Old Latin, vol. 3, The Twelve Tables (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1979), p. 441. În fapt, uciderea de prunci era practicată la scară largă şi urmărea exterminarea progeniturilor cu probleme. Filosoful şi teoreticianul contemporan al moralei, profesor la Princeton University, Peter Singer, recunoaşte şi se bucură că actuala cultură a ajuns să se asemene culturii păgâne antice în ce priveşte pierderea capacităţii de înţelegere a răului uciderii unui embrion sau a unui copil. După cum susţine Singer, uciderea unui embrion sau a unui prunc va trebui considerată, din punct de vedere etic, ca echivalentă uciderii unei fiinţe vii oarecare, care nu este considerată om, având un nivel asemănător de dezvoltare psihologică. Vezi, de pildă, Singer, Animal Liberation (New York: Avon Books, 1990), pp. 81-82, 240.

Aici, Singer are o profundă percepţie a eticii păgâne, care acceptă avortul ca mijloc de a pune capăt unei sarcini. Înfierată aspru de concepţiile morale creştine, practica avortului este greu de justificat în cultura actuală, dacă nu chiar imposibil, pentru că este incapabilă să formuleze cu argumente valabile anumite linii etice clare, de diferenţiere între uciderea unui embrion şi uciderea unui copil mic, între uciderea embrionilor şi uciderea pruncilor. Din acest motiv, lumea păgână a acceptat uciderea pruncilor la fel de uşor ca şi avortul. După cum arată Singer, „a ucide prunci nedoriţi sau a-i lăsa să moară este de obicei o practică regăsită în toate societăţile, în întreaga istorie şi preistorie umană. O găsim, de pildă, în Grecia antică… Larga susţinere de care se bucură practica uciderii pruncilor pe căi medicale trădează faptul că, în loc să încercăm să găsim unde să tragem liniile delimitatoare între diferitele stadii, va trebui să acceptăm că dezvoltarea fiinţei umane, de la zigot la embrion, de la embrion la nou-născut, şi de la nou-născut la copilul mai mare, este un proces de durată, care nu ne poate oferi linii clare de delimitare între stadii”. Singer, Rethinking Life and Death: The Collapse of our Traditional Ethics (New York: St. Martin’s Griffin, 1994), pp. 129,130.

 

08 Iunie 2016

Vizualizari: 921

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Avorturile avortul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE