BISERICA ŞI PĂSTRAREA IDENTITĂŢII

 

  „Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor.”[1] Deducem de aici că Biserica este  chemată să ajute creştinul în reconsiderarea propriei sale identităţi. Acest lucru se realizează doar în raport cu ceilalţi membrii ai Bisericii.

  Ea este chemată să ofere soluţii pertinente tuturor întrebărilor noastre; nu suntem creştini „pentru  a ne ameliora caracterul sau pentru a practica o anumită morală sau pentru vreo satisfacţie sentimentală prin cult, ci suntem membrii ai acestei Biserici, pentru că suntem însetaţi să primim un răspuns concret la problemele noastre.”[2]

  Doar în cadrul Bisericii creştinul poate mărturisi în mod evident adevărata sa identitate, punând capăt  falsei imagini despre Dumnezeu, care guvernează  întreaga lume. „Societatea creştină L-a gândit adeseori pe Dumnezeu împotriva omului, a libertăţii lui, iar modernitatea secularizată l-a gândit pe om împotriva lui Dumnezeu, împotriva profunzimii sale spirituale ( …).”[3]

   În ea, creştinul poate mărturisi adevărata înţelepciune şi măreţie a identităţii sale, izvorâtă din nebănuita dragoste a lui Dumnezeu pentru făpturile sale.

  Se împlinesc astfel cuvintele Scripturii: „Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri să se să se facă acum cunoscută prin Biserică (…) ” ( Efeseni 3, 21)

Din cele sesizate anterior, am observat că persoana deţine, în raport cu societatea, o dimensiune comunitară, în sensul în care se identifică doar în relaţie cu spaţiul comunitar la care ia parte. Însă, în raport cu Biserica, atât omul, cât şi întreaga creaţie deţin o dimensiune eclesială.

Între cele trei elemente (omul, comunitatea şi Biserica) se stabileşte o relaţie strânsă, cu dublu sens, caracterizată prin interdependenţă, deoarece relaţia omului cu comunitatea poate genera o anumită atitudine faţă de Biserică, dar, în acelaşi timp, dimensiunea eclesială poate influenţa orientarea persoanei faţă de comunitate. Biserica, în raport cu celelalte două realităţi, „nu le serveşte doar de cadru sau mediu în care se pot realiza conform planului veşnic al lui Dumnezeu, ci le împărtăşeşte din ea puterea sau Harul lui Dumnezeu în vederea acestei împliniri a lor.”[4]

  Pornind de la modelul Sfintei Treimi vom observa că fiecare din Persoanele  Ei se relevă prin ipostaziere. Ea  transformă Persoana în ceva unic, nerelativizând caracteristicile ei. Interesant este faptul că fără comuniune, atât de evidentă în cadrul Sfintei Treimi, nu este posibilă  afirmarea identităţii şi implicit a conştiinţei eclesiale.  „Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi Aceştia trei Una Sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele şi aceşti trei mărturisesc la fel.” (I Ioan 5, 7-8).

  Deducem, prin analogie, că persoana umană se manifestă, în comuniune aproape identic, în sensul în care este şi ea capabilă de o ipostaziere, concretizată în identitate şi conştiinţă eclesială.

  Între persoană ( prosopon ) ipostas nu există o similitudine perfectă. Persoana, în înţelesul ei primar, este iniţial o existenţă particulară, pentru care comuniunea este nu este ceva pre-articulat,  ci, mai degrabă, ceva realizabil; ea are o libertate mărginită de etica socială. În creştinism adesea persoana este confundată cu ipostasul, însă ipostasul este o entitate în sine net superioară idei de persoană, nicicum o mască  a ei.

  Susţinem aceasta pentru că ipostasul, fiind caracterizat de comuniune inter-personală,  transcede normele sociale; reuşita surmontării barierelor etice este dată tocmai de libertatea de auto-afirmare a persoanei, întemeiată cât mai firesc pe iubire, singura poate depăşi orice obstacol. „Dragostea nu cade niciodată.” (I Corinteni 13,  8), ne spune Sfântul Apostol Pavel şi trebuie să-i credem mărturia.

  Specialiştii[5] afirmă  că există trei moduri de ipostaziere a persoanei umane: ca ipostas al fiinţei, prin libertatea de auto-afirmare înţeleasă prin prisma comuniunii; ipostasul biologic, se manifestă între două coordonate concepere şi moarte, cu tot ce implică ele;  ipostasul eclesial, care se realizează în şi prin Biserică. Între acestea detaşat se reliefează ca importanţă ipostasul eclesial, care îl naşte pe om, în toată  deplinătatea şi splendoarea posibilă, prin Taina Sfântului Botez, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. ” (Ioan 3, 5 ;  Matei 28, 19-20).  

  Ipostasul eclesial  ia contur vizibil la Botez şi se confirmă permanent prin Sfânta Euharistie, ca expresie a unei fiinţe profund eclesiale.

  Dacă ne referim la conştiinţa eclesială, ca o interiorizare permanentă a realităţilor pe care le comportă Biserica, trebuie să subliniem că ea se întemeiază pe Euharistie şi pe eshatologie, ambele cu o importanţă decisivă.

  Dacă ne referim la conştiinţa eclesială întemeiată pe Euharistie subliniem automat  Jertfa Mielului, care S-a dat pe Sine tuturor şi a realizat acea unitate tainică a oamenilor, prin Trupul şi Sângele Său, în Biserică, împlinind cuvintele Scripturii: „Că o pâine şi un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine.” (I Corinteni     10, 17).

  În ce priveşte fundamentul eshatologic, trebuie să avem în vedere că prin pronia Sa Dumnezeu are ca scop restaurarea întregii creaţii, în şi prin Biserică. „Ortodoxia are acea viziune eshatologică despre recapitularea tuturor în Hristos. El este << locul tuturor >> (Psalmul 86,  8),  lumea oikumene, care va să vină.”[6]  (I Ioan 5,10-12).

           Ea nu este o mentalitate retrogradă, de tip colectivist, în care persoana atribuie totul Bisericii, ci îl prezintă pe om în raport direct şi indisolubil cu Biserica, pentru  a expune caracteristicile nemateriale, pe care Aceasta i le imprimă. Ea „Înseamnă a motiva, a întemeia şi a orienta orice lucrare a ta eclesial, pornind de la conştiinţa ta eclesială, de la certitudinea că orice iniţiativă al cărei subiect eşti tu se lucrează în organismul eclesial. (…) Aceasta înseamnă că reuşitele tale să fie atribuite Bisericii, dar şi slăbiciunile şi neputinţele tale să fie asumate şi vindecate în Biserică.”[7]

  De remarcat, că putem distinge cel puţin două forme ale acestei conştiinţe eclesiale şi anume: pasivă,  care constă în identificarea cu chipul hristologic prezent în Biserică, dar şi cu valorile pe care Ea le deţine; activă,  care se manifestă, fie prin interiorizare (asimilarea în plan intern a valorilor hristologice), fie prin exprimare (expunerea, fără excese de fariseim, în plan social, a valorilor creştine deja asimilate; mărturie proprie).

  Cele două forme se structurează gradat, prima determinând apariţia celeilalte.

     Am sesizat în capitolele anterioare cât de importantă este urmarea lui Hristos, „ (…) până ce condiţia umană se apropie de statura perfectă a lui Hristos în plenitudinea Sa. (…) Urmarea lui Hristos nu înseamnă mântuirea gratuită, de la distanţă , nici auto-mântuirea prin merite personale.”[8]

  Având în vedere acest aspect vom sublinia rolul deosebit de important pe care îl deţin în mecanismele interne ale conştiinţei eclesiale, două elemente: principiul eclesiocentric şi principiul hristocentric. Primul, vizează rolul deosebit de important pe care îl deţine Biserica în viaţa fiecărui creştin, respectând cuvintele: „Lui fie slava în Biserică şi întru Iisus Hristos în toate neamurile veacului veacurilor.” (Efeseni 3, 21).

  Al doilea vizează o recunoaştere a  măreţiei Persoanei lui Hristos,  a identităţii Sale, atât cât este omenesc posibil, adică a Logosului întrupat.  Iisus Hristos este absoluta şansă şi măsură fiinţială a omului pentru că este sublimul provocator al omului, al istoriei şi al fiinţei. El nu adoarme conflictele şi conştiinţele, ci le provoacă cu orice preţ. ”[9] Se relevă aici faptul că cele două principii specifice oricărei conştiinţe eclesiale sunt într-o strânsă conexiune, şi au un rol important în cateheză.

  În principiu, există o singură realitate care însumează caracteristicile definitorii în plan spiritual sau identitare ale unei persoane, precum şi conştiinţa sa eclesială, şi anume fiinţa eclesială. „Persoana, ca exigenţă a libertăţii absolute, presupune o naştere din nou, o naştere <<de sus>>, un Botez. Şi tocmai fiinţa eclesială este cea care ipostaziază veritabila persoană după modul de a fi al lui Dumnezeu. Prin aceasta devine Biserica chipul lui Dumnezeu cel întreit.”[10] 

 

 

Preot DAVID MARIAN, parohia NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, Năvodari

 

 

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste