Ce este si de unde vine credinta?

Ce este si de unde vine credinta? Mareste imaginea.

Nu cred că există un om care să nu se fi întrebat, așa cum am făcut-o şi eu: Ce este credința? De unde vine? Cum o primim dar mai ales cum o dăruim? Sunt întrebări la care, cu siguranță o să găsim un răspuns care să fie în acord cu ceea ce noi înșine credem. Pentru credință s-au dat extrem de multe definiții. Sfântul Antoniei cel Mare spunea „Credința este libera consimțire a sufletului. Diadoh al Foticeii dădea definiția credinței: „cugetare nepătimașă despre Dumnezeu.„ Petre Țuțea a numit-o: „incidența divină care poate revela adevărul.

” Iar Karl Marx definea credința ca fiind: „opium pentru mase.” Pentru Lev Tolstoi: „Credința este forța vieții. Dacă omul trăiește, este pentru că crede în ceva.”, iar Nicolae Steinhardt se întreba: „Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.” În Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11:1 se spune” Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.”

În dicționarul religios de pe acest site se spune: Credința - Puterea sufletească de a accepta, ca adevărate, datele învățăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori. Este condiția esențială în mântuire, modul sau calea prin care noi primim harul divin. Credința este un dar al lui Dumnezeu, în sensul că ea nu ar fi posibilă dacă nu s-ar simți chemarea şi atracția harului lui Hristos care o provoacă. ( Rom 10, 14)

Pe site-ul dexonline.ro pentru credință se dă următoarea definiție: „CREDÍNȚĂ, credințe, s. f. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. „Desigur, putem găsi mii de definiții pentru acest cuvânt. Doar că, pentru că mai aveam întrebări, am căutat răspuns. Sufletul meu a rezonat cu cea mai frumoasă definiție şi interpretare pe care am găsit-o la părintele profesor Stăniloae.

Una din cărțile de referință care m-a luminat şi bucurat a fost „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, carte din care voi încerca să redau câteva idei, convinsă fiind că şi alte persoane se pot bucura de cele scrise de acest mare teolog, ce ne aparține tuturor. Iată ce ne spune părintele profesor:

Credința e certitudinea despre existența lui Dumnezeu. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află față de Dumnezeu în raport asemănător ca față de a doua persoană, deși e nevăzut. Cea dintâi şi cea mai principală trăsătură a credinței este aceea că ea nu e un simplu fenomen lăuntric al sufletului nostru, ci e o raportare la o realitate care nu se confundă cu actul credinței sau cu ceva ce face parte din ființa omului. Credința nu se poate concepe şi nu poate exista decât ca parte a întregului dual: credință - obiectul credinței dincolo de ea.

Mai mult chiar decât cunoașterea, credința trăiește din siguranța realității obiectului ei dincolo de ea. Inima credinței e certitudinea. Nici o cunoștință nu poate avea o asemenea certitudine. Iar certitudinea se referă tocmai la realitatea transsubiectivă a obiectului credinței.

Credința e experiată de credincios nu ca un produs personal, ca un rezultat al eforturilor proprii, ci ca o presiune care o exercită asupra conștiinței o prezență sau semnele covârșitoare ale unei prezențe, care e una cu realitatea în care crede. Subiectul se simte cucerit, cuprins, atins. Numai după producerea acestor stări, care cuprind în ele şi cunoașterea proprie credinței, sau numai în cadrul lor, are loc şi o activitate din partea credinciosului, o voință de-a crede şi mai bine… O a doua trăsătură principală a credinței este că ea se ivește în om într-un chip minunat. Certitudinea omului despre realitatea divină se naște altfel decât cunoașterea lumii naturale…

Dacă vei întreba pe orice om care crede, pe ce cale s-a sălășluit credința în el, îți va răspunde că prin predica sau prin viața altuia, dacă a dobândit credința la o vârstă înaintată sau prin părinții lui, dacă vine cu ea din copilărie. Nu există om care să-şi fi câștigat credința din natură, din lumea văzută impersonală. Mai întâi, practic, un asemenea caz este neefectuabil. Orice om, mai înainte de-a ajunge la putința contemplării naturii, trăiește în raport direct cu alți oameni mai în vârstă, cu părinții, cu cei ce-l cresc. De obicei, în orice societate religioasă, omul primește credința în acea fază a vieții sale în care nu i s-a limpezit încă un raport aparte între el şi natură. În caz că, pierzând mai târziu credința, ar câștiga-o prin contemplarea naturii, aceasta nu ar fi propriu-zis o credință cu totul nouă, ci o retrezire a celei dintâi. Dar nu s-a auzit ca cineva să-şi fi reaprins credința prin contemplarea pură a naturii. Orice ins care a pierdut şi şi-a recâștigat credința a întâlnit unul sau mai mulți oameni care manifestau prin cuvânt sau faptă certitudinea credinței şi acest fapt a produs şi în el, deodată sau treptat, o renaștere a credinței. Natura a putut avea un rol auxiliar, de consens la ceea ce auzea de la alții şi se renăștea în el. Cu atât mai puțin se naște credința la un om care n-a primit-o în copilărie prin contemplarea naturii. Un păgân nu ajunge la credința în Hristos dacă nu intră într-o societate creștină sau dacă nu se întâlnește cu un misionar.

În general, nimeni nu vine la o credință articulată, sigură, decât printr-un om sau printr-o societate care o mărturisește.

Natura indică pe Dumnezeu, dar graiul ei nu este atât de clar şi de sigur. Graiul ei de un caracter general şi neprecis se limpezește numai pentru cel care a primit credința de la alt om. Natura indică un temei, un izvor, o cauză dincolo de ea, la care parvenim prin intuiție fulgerătoare sau prin logică strânsă, dar nu descoperă clar însușirile acelui temei. Așa se face că unii concep acest temei în chip panteist, alții înclină a-l considera ca persoană, dar, siguranță nu au nici cei dintâi nici cei din urmă. Chiar dacă îl consideră ca persoană, ei au ajuns cel mult la ideea adevărată de Dumnezeu. Dar de aici şi până la certitudine, care constituie ființa credinței, e o prăpastie pe care omul nu o poate trece prin inițiativă şi silință proprii.

Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de-a transcende cele văzute, fiind mânat şi de evidenta insuficiență a lor şi a sa proprie. Şi acest impuls, această necesitate de-a transcende cele imediate, putem să le numim o predispoziție funciară spre credință, ajutată de structura lumii şi de structura existențială atât de amar experiată a propriei ființe, care nu-şi poate găsi mulțumirea în mărginirile, mizeriile şi neputințele sale şi nici în ce îi dă lumea.

Această înclinație spre credință e o parte din chipul umbrit al lui Dumnezeu rămas în om.

Ea este comună tuturor oamenilor şi stă la baza întregii strădanii de înălțare a lor prin cugetare, artă şi faptă etică, încât am putea spune că e inima apriorică a tot ce face din om o ființă deosebită de animal. Ea nu poate fi smulsă din om decât deodată cu omenitatea lui, cu coborârea lui în animalitate, cu încetarea lui de-a mai privi în sus, spre largi orizonturi.

Şi mai putem spune că această trebuință de a căuta şi de a afla temeiul suprem al lumii este terenul în care își găsește loc potrivit de ancorare puterea de sus pentru a produce în om credința, este organul natural care poate fi transformat prin coborârea harului dumnezeiesc în ochiul spiritual al credinței cu vederea clară şi certă.

Calea pe care vine credința în om este un alt om.

Şi vorbim nu numai de credința ca un cuprins, ceea ce-i de la sine înțeles, ci şi ca act şi ca putere. Cel mai minunat lucru este forța cu care se comunică certitudinea de credință de la omul care o are la cel care îl vede. Cine se află în preajma unui om care își mărturisește încordat sau calm, dar neclintit, credința, greu poate rezista să nu devină şi el credincios.

Certitudinea din altul naște certitudinea în noi.

Provine acest lucru tainic din încrederea pe care o avem în alt om ? Nu, căci uneori cel ce crede este, în alte referințe, un om care deține un loc mai modest în considerația noastră şi-a societății, în comparație cu persoane mult mai înzestrate şi față de care suntem mult mai legați. Într-un chip indescriptibil suntem copleșiți de siguranța că persoana respectivă nu-şi ia din puterile proprii certitudinea credinței, ci se află aci în lucrare puterea lui Dumnezeu mai presus de a oricărui om.

Știm prin noi înșine că omul, de la sine, nu poate ieși din îndoială, nu-şi poate dărui certitudinea. Dacă întâlnim pe cineva care o are, avem siguranța că privim umbra mâinii lui Dumnezeu în lucrare. Apostolul Pavel insistă asupra faptului că tocmai pentru că se prezenta ascultătorilor în înfățișarea unui om fără putere, fără prestanță, lucra prin el cu mai multă forță cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, prin omul care crede avem siguranța că vedem dincolo de el pe Dumnezeu şi cel ce lucrează din el asupra noastră, făcându-ne să credem, este iarăși Dumnezeu.

Credința altuia este mediul, este cărarea, prin care transmite Dumnezeu credința în noi. Desigur, minunat este în aceasta nu numai faptul că Dumnezeu lucrează, ci şi acela că lucrează tocmai prin om, că ni se adresează dintr-un om…

Dar tocmai fiindcă e om ca noi şi nu şi-a putut da singur această certitudine, pe care o simțim ca un element mai presus de lume, omul, prin mijlocirea căruia se produce credința în noi, nu a putut ajunge la ea decât ca şi noi, prin certitudinea altuia sau a altora.

Astfel, fiecare om care crede trimite, pe de-o parte, la alt om, care a crezut înaintea iui, iar pe de alta, la Dumnezeu, care se înfățișează în chip negrăit dar sigur ca lucrând în credința aceluia de la care a primit-o şi în a sa.

Credința nu e un bun explicabil în cadrul individualist. Ea e produsul raportului între om şi om şi al lucrării lui Dumnezeu, care e activ în acest raport. De la om la om şi de la Dumnezeu deodată sau de la Dumnezeu prin om se naște ea.

Credința fiecăruia indică spre trecut şi spre cer.

Dar trimiterea aceasta de la om la om, în trecut, până unde se continuă ? Până la acel om care se înfățișa celor ce-l ascultau şi-l vedeau, atât de deosebit de ei, prin certitudinea credinței sale, încât aceia erau siguri că lucrarea lui Dumnezeu e activă în ei într-un mod care covârșește lucrarea dumnezeiască din orice om care crede.

Credința aceluia are o copleșitoare masivitate, o imperială impetuozitate, se înalță transparent ca vârfurile de stâncă ale unor munți uriași în omul şi peste omul care rămâne, privit în sine, o fărâmă neînsemnată. Omul acela grăiește cu uimitoare claritate şi evidență despre Dumnezeu şi voia Lui. E ceva la el ce nu s-a mai întâlnit la nici un om, așa încât cei ce ajung în raport cu el își dau seama că aici s-a produs o intervenție directă a lui Dumnezeu, umplând, strâmtorând sufletul într-o măsură şi intensitate cum nu sânt posibile când credința se produce prin credința altui om. El însuși mărturisește că a fost trezit nu prin credința altui om, ci prin experiența directă a lui Dumnezeu.

Omul la care întâlnim certitudinea absolută a credinței, fără ca să o fi primit de la alt om, întrucât singur iarăși nu şi-a putut-o da, nu a putut-o dobândi decât de la Dumnezeu de-a dreptul. Acesta este proorocul şi el este unul din organele prin care coboară Revelația dumnezeiască în societatea omenească.

Dar, întrucât orice prooroc din cursul istoriei omenești nu aduce, propriu-zis, prima dată credința pe pământ, ci o înviorează cu o energie neobișnuită şi îi accentuează anumite elemente din cuprinsul ei, cel mai însemnat prooroc, este primul om care a crezut. Prin el a coborât prima dată Revelația în lume. Şi, cum omul fără credință nu e om, primul om care a crezut, primul om care a primit Revelația coincide cu primul om în general.

Dar noi nu vom stărui aci asupra modului cum se introduce Revelația dumnezeiască în lume. Reținem numai faptul că propagarea ei se face prin oameni, în cursul istoriei. Nu însă așa încât oamenii ar fi ei de ei în transmisiunea Revelației, ca în transmisiunea diferitelor bunuri culturale. Ca să poată fi transmițător al Revelației, omul trebuie să fie cucerit de lucrarea lui Dumnezeu care produce în el credința, însă cucerirea aceasta are loc prin intermediul unui om care a crezut înainte şi așa mai departe, căci, altfel, omul respectiv nu ar mai fi simplu propagator al Revelației, ci coborâtor al ei din nou pe pământ. Propagarea Revelației se realizează prin înlănțuirea generațiilor de oameni, prin istorie, însă nu numai prin ea, ci şi prin Dumnezeu.

Comunicarea Revelației se face prin „ trimiterea omului la om, dar în lucrarea „ trimisului, a „ apostolului, însuși Dumnezeu este cu ei. Iisus, trimițând pe ucenici la propovăduire, în preajma înălțării de pe pământ, le promite că va fi cu ei în toate timpurile până la sfârșitul veacului…

Iubirea altuia față de mine este însă inseparabilă de credință, ca bază a ei. Pe de altă parte, iubirea altuia mă întărește numai când cred şi eu în el. Prin legătura credinței cresc subiectele.

Toată societatea omenească ne este o țesătură de relații, de comuniune nedeplină cu unii semeni prin faptul că n-au fost încercate, cu alții, prin faptul că s-au încercat dar au ratat sau n-au putut dura. Numai puține relații de-ale noastre sânt înfăptuiri depline ale comuniunii; sau poate nici una.

Dacă realizarea subiectului adevărat în om se datorează semenului, asupra fiecăruia apasă o grea răspundere pentru altul.

Pot eu spune că trebuie să aștept totdeauna chemarea altuia la comuniune, la servire, la dragoste şi numai dacă nu răspund sânt vinovat de recăderea acelui subiect în întuneric ? Trebuie să aștept totdeauna un tu ca să devin eu ? Dar acel tu cum s-a putut naște ? Printr-un tu al lui, altul decât mine. Atunci şi eu dacă am fost odată trezit prin chemarea unui tu, trebuie, la rândul meu, să trezesc în altul subiectul care să-mi fie un tu. Omul răspunde astfel de semenul său. Am văzut însă că stabilirea relației de eu-tu se realizează prin credință. Cel ce mă cheamă la comuniune o face prin credință, fiindcă, deși nu vede, crede că poate trezi în mine un subiect capabil de comuniune. Dacă voi crede şi eu în el, am fost înviat şi comuniunea s-a stabilit. Putința ca eu să cred depinde şi de silința mea, dar şi de tăria credinței aceluia în mine, de dragostea lui din credință. Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede şi eu şi crezând voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu. Semenul meu trebuie să creadă tare ca să mă învie pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă silesc să cred în el ca să pot învia şi să devin un credincios adânc dacă vreau să salvez la rândul meu pe alții.

Dar credința aceasta cu ajutorul căreia mă trezește altul nu şi-o poate lua acela de la sine. Ca să creadă în mine şi să se așeze în ipostasul de îndatorat față de mine, căci numai așa mă poate trezi, trebuie să creadă că i-am fost dat de cineva care-mi este superior ca o datorie, ca o misiune de a mă trezi servindu-mi şi de a-mi servi în continuare. Unde este o îndatorire este şi un îndatoritor şi acestea două se deosebesc între ele. Cel care mă indică pe mine drept o datorie pentru semenul meu nu poate fi simțit decât ca stăpânul suprem al amândurora. Acela e Dumnezeu.

Credința cu care mă trezește altul este credință în mine, fiindcă e, la temelie, credință în Dumnezeu, iar credința în subiectul celui ce mă trezește, care se naște în mine din credința lui, are şi ea la temelie credința în Dumnezeu. Nașterea spirituală a unui om din altul, prin stabilirea comuniunii între ei își datorează realizarea transmiterii de credință, care e nu numai o operă a oamenilor, ci în primul rând a lui Dumnezeu, iar menținerea eului în om şi a comuniunii cu altul este în funcție de credință şi aceasta de Dumnezeu. Propagarea Revelației din om în om este deci una cu nașterea eurilor omenești, cu stabilirea continuă de noi relații de comuniune.

Astfel, transmiterea credinței e potrivit şi necesar să se facă pe calea aceasta, de la om la om, ca deodată cu actul transmiterii credinței, sau prin el, să se nască şi subiectul deplin, subiectul comuniunii în fiecare ins.

De altfel, ființa umană se arată ca cea mai potrivită pentru producerea credinței în semenii săi, întrucât rezistența absolută ce o întâlnim la om, ca subiect, ne face prin ea însăși să ne dăm seama că nu ne putem identifica pe noi cu realitatea absolută, ci ne mână gândul spre un principiu comun, superior şi nouă şi lui. Printr-o structură esențială, care nu poate fi redată decât din multe laturi, fiecare conștiință umană dintr-o societate spirituală este pentru toate celelalte intermediara cea mai adecvată a legăturii cu Dumnezeu .

Pe lângă aceasta, Dumnezeu, revelându-ni-Se totdeauna printr-un subiect, care în această calitate are puterea să ne revendice, ne face să experiem mai adecvat caracterul Său de subiect suprem, care ne revendică cu o putere absolută.

Orânduind Dumnezeu astfel procesul de propagare a Revelației, a voit să-l facă pe om să-şi dea seama cât este de îndatorat semenului de care depinde credința sa şi de obligat, la rândul său, față de alți semeni, a căror mântuire depinde în anumită măsură de el. Prin același act de sălășluire a credinței în mine, Dumnezeu a voit să mă lege şi de Sine şi de semeni, căci păcatul este izolare şi într-o privință şi în alta. Dacă fiecare ar obține Revelația pe o cale ocolitoare a semenului, n-ar lega în conștiința sa cel mai important act al existenței sale şi condiția permanentă a spiritualității sale de altul şi, astfel, tendința de mândrie din om, neprimind o atât de vădită dezavuare, şi-ar găsi şi mai multe temeiuri de afirmare.

În general, adevărata naștere spirituală a omului se realizează prin stabilirea comuniunii, dar aceasta nu se poate stabili decât prin credința pe care, aducând-o unul, o face să se aprindă şi în celălalt.

Adevărata credință se prelungește în iubire. De aceea se atribuie şi iubirii crearea stării de comuniune.

Dar credința deplină în valoarea semenului, în datoria mea de a-l trezi, de a-l mântui, eu nu pot avea decât dacă cred în Dumnezeu. Numai dacă Dumnezeu îmi este un Tu, supremul Tu, pot trezi sau pot recunoaște în orice semen al meu un tu.

Dacă credința nu s-ar naște în om prin alt om, ar lipsi dintre oameni cea mai profundă şi mai intimă legătură.

Aceasta e totuna cu a spune că, prin credință şi numai prin credință, se poate produce adevărata coeziune şi frățietate între oameni. Numai prin ea oamenii se nasc, prin ajutorul reciproc, în spirit, depășind viața cea după trup. Iar nașterea în spirit înseamnă înălțarea la rangul de personalitate. Numai în rolul de transmițător al credinței, sentimentul de răspundere al omului urcă la suprema intensitate, știind că de el depinde nu numai viața de aici, ci şi cea veșnică a semenului său. Dar sentimentul de răspundere este condiția esențială a personalității şi, în același timp, elementul principal care leagă pe om de om.

Rostul istoriei este să fie mediul în care se propagă Revelația. Nu istoria însăși produce Revelația şi nici nu o propagă ea prin sine. Dar ea formează substratul în care se coboară şi prin care se prelungește focul de sus.

Raporturile între oameni în cadrul orânduirilor istorice nu fac să se propage prin ele însele credința de la om la om. Dar când în miezul acestor raporturi nu e şi o comunicare de credință, ele decad şi istoria devine haos. Un tată, al cărui raport cu fiul nu e străbătut şi de arcul credinței, nu mai poate fi tată la înălțime; un comerciant care, chiar în exercițiul funcțiunii lui comerciale, nu se lasă stăpânit şi de conștiința unei responsabilități pentru sufletul lui şi al semenilor, devine un factor dizolvant al societății.

Momentele de transmitere a credinței coincid cu momentele de culminantă întâlnire între mine şi tine, în ceea ce au aceste subiecte mai intim, mai propriu. De aceea, pentru a te ridica spre primirea credinței, trebuie să te ridici spre comuniune, spre descoperirea eului şi a sufletului aproapelui. Dar credința nu o poți produce singur, oricât de mult te-ai sili să ajungi la comuniunea desăvârșită, precum nici comuniunea deplină nu o poți produce singur. Este aici şi Dumnezeu în lucrare. În orice caz, însă, culmea credinței este una cu cea a comuniunii. Iar la ea nu ajungi decât în cadrul raporturilor din orânduirile sociale, fie că te silești şi tu însuți să depășești minimul legal al acestor raporturi şi să cauți sufletul semenului, fie că te smulge de la început credința semenului cu care te afli în astfel de raport. Puterea de transmisie a credinței este condiționată, cel puțin pentru cel de la care se face transmisia, de înălțarea morală peste minimul cerut de legea calității lui sociale.

Un tată nu va putea transmite credința sa fiului dacă nu a ajuns în ochii fiului un tată bun.

Un comerciant nu o va putea transmite clienților dacă nu a ajuns un comerciant cinstit.

Nu bunătatea tatălui şi nici cinstea comerciantului fac să se ivească credința în sufletul fiului sau al clientului, ci certitudinea lor. Dar certitudinea nu e simțită ca o realitate unde nu e împreunată cu o mare înălțime morală în cadrul raporturilor susținute de orânduirile creaţionale. lată, deci, cum aceste orânduiri sânt nu numai un cadru, ci şi un auxiliar al transmiterii credinței.

Cine se silește să-şi împlinească conștiincios îndatoririle legale, fiind un tată bun, un comerciant cinstit, un funcționar vrednic, fără să se mântuiască prin însuși acest fapt, nu săvârșește răul, dimpotrivă, e un bun instrument de propovăduire a lui Dumnezeu.

În istorie putem împlini legea, chiar legea superioară a iubirii, a căutării sufletului aproapelui, fără ca însăși aceasta să ne mântuiască. Singur Hristos mântuiește, dar împlinirea legii nu e fără folos, ci pregătește sufletul pentru primirea Lui. Aceasta, când legea şi istoria nu sânt socotite ca un sistem închis, ultim, ci ca deschidere întru așteptarea Celui ce le dă adevăratul rost. Iar când credința s-a sălășluit în om, acesta trebuie să fie ridicat la o înălțime morală în cadrul orânduirii sale istorice, altfel e semn că nu lucrează Dumnezeu în el şi nu se mântuiește.

Psihoterapeut, Master in teologie ortodoxa, Angelica Agachi

.

Despre autor

Angelica Agachi Psih. Angelica Agachi

Colaborator
41 articole postate
Publica din 28 Aprilie 2015

19 Mai 2015

Vizualizari: 1946

Voteaza:

Ce este si de unde vine credinta? 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE