Copilul ca model al desavarsirii in Noul Testament

Copilul ca model al desavarsirii in Noul Testament Mareste imaginea.

Noul Testament nu a dedicat copiilor şi educaţiei lor nici o reflecţie de sine stătătoare." Cu toate acestea, în Noul Testament se întâlnesc referiri la copii şi la copilărie, principalii termeni greceşti întrebuinţaţi fiind teknon, teknion, paidion, mikros, nepios, brephos sau pais. Copilul, fiu sau fiică, apare în scrierile nou-testamentare zugrăvit simplu, în Evangheliile sinoptice punându-se accentul pe smerenia pruncului (cf.

Mt. 18,2 ş.u. Dobândirea smereniei pruncilor era condiţia esenţială pentru a fi „cel mai mare în împărăţia cerurilor), pe puritatea, modestia şi integritatea sa morală (cf.Mt. 9, 13-15).

Antropologia creştină susţine că „omul este adus în fiinţă şi există prin voinţa lui Dumnezeu (cf. Fac. 1,26), el nefiind nici produsul materiei în evoluţie, ca în cosmologie, nici identic cu fiinţa divină, ca în mitologie". Naşterea de prunci este un act creator la care participă şi harul divin, copilul fiind astfel un dar al lui Dumnezeu, primit cu mare bucurie de părinţii săi. Ambilor părinţi li se cere să se ocupe de educaţia lui (cf. Le. 11, 13. Părinţilor li se dau şi unele sfaturi, pe care ar trebui să le urmeze; vezi Mt. 5,44 ş.u.; 7,11 ş.u.), părinţii înşişi trebuind să-şi modifice comportamentul, pentru a putea fi exemple de viaţă pentru copil.

Părinţii erau avertizaţi să-şi educe copilul, să cultive în el dorinţa respectării învăţăturii Domnului: Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului (Ef. 6, 4; Col. 3, 21). Pe de altă parte, şi copilul trebuia să dea ascultare părinţilor (cf. Col. 3,20). Motivul nu este întâmplător, ci are un temei profund creştin: Căci aceasta este bineplăcut Domnului. Intregul cuprins al învăţăturii îşi găseşte sensul dacă se află sub autoritatea Domnului, amintind totodată şi de porunca dată lui Moise: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (leş. 20, 12). Astfel, dacă supunerea şi ascultarea conduceau către mântuire, atitudinea opusă acestora revolta împotriva părinţilor, avea drept consecinţă nefasta moartea (Mc. 7, 10: Şi cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa cu moarte să se sfârşească). Observăm din toată această analiză că străduinţa de a se face înţeles, iubit şi acceptat avea succes numai dacă totul se realiza cumpătat, cumpătare de care trebuiau să dea dovadă atât părinţii, cât şi copilul aflat în perioada de educare: Invăţaţi-vă si povătuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea.

Având în vedere desele adunări euharistice ale creştinilor din primele veacuri, dezvoltarea şi educarea copilului nu se realiza numai în interiorul familiei, ci şi în mijlocul comunităţii din care făcea parte. El participa la viaţa culturală şi religioasă a comunităţii părinţilor săi. Faptele Apos-tolilor vorbesc despre femeile care erau însoţite de copii la rugăciune, iar unele texte sinoptice amintesc, de asemenea, de prezenţa copiilor în Templu (cf. Mt. 21, 15). Nu se poate şti însă cu exactitate dacă această prezenţă avea vreo legătură cu participarea lor la adunările religioase. Giinter Haufe este de părere că pericopa evanghelică de la Mc. 10, 13-16, a binecuvântării copiilor, ar putea fi o practicare a catehumenatului la copii. Starea de copil este pentru Mântuitorul fundamentală, puritatea, sinceritatea, bunătatea şi frumuseţea lui interioară fiind condiţii esenţiale pentru intrarea în împărăţia cerurilor. Astfel, copilăria juca rolul unei paradigme morale pentru cei ce doreau să devină locuitori ai lumii divine (cf. Mc. 10, 14). Iisus însuşi Se identifică cu aceste fiinţe mici, condiţionând prezenţa Sa de atitudinea omului faţă de copii: Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii, pe Mine Mă primeşte (Mc. 9, 37).

Hristos nu Se separă de comunitate, ci chiar îi propune un model de mântuire în persoana pruncului (cf. Mt. 18, 3; Lc 18, 17). Cu aceasta, cei ce vor simţi nevoile „fraţilor mai mici" şi le vor împlini se vor bucura de lauda Domnului, deci de mântuire.

Faptele Apostolilor amintesc, de asemenea, de prezenţi copiilor atunci când relatează despre convertirea unor famii Iii la credinţa creştină, care mai apoi s-au botezat (cf. Cor. 1,16; 16,15; Fapte 16,15,33). Se instaurase chiar obiceiul de a se recomanda celor rămaşi în viaţă să primească botezul pentru cel care se afla pe moarte, indiferent dacă acesta era bătrân sau tânăr. O asemenea practică nu constituia o taină şi, de aceea, a fost mai târziu eliminată. Astfel, tânărul deprins de mic copil cu obiceiurile comunităţii încerca să-şi însuşească pe cât posibil învăţătura Sfintei Scripturi, iar duminica să participe la frângerea pâinii (cf. Fapte 20,7 ş.u.). In concluzie, copilul nu apare în Noul Testament independent de viaţa concretă a comunităţii. Nu întâlnim, în acelaşi timp, grupe speciale de copii atunci când sunt amintite participările la rugăciune, şi nici mai târziu, la catehizare. Simbol al nevinovăţiei şi al curăţiei, copilul este purtătorul virtual al mântuirii, într-un context în care tradiţiile iudaice căpătau un caracter nou, creştin.

Se ştie că printre cei vindecaţi sau înviaţi de Iisus se aflau şi copiii. Putem să enumerăm învierea fiicei lui Iair, unul dintre mai-marii sinagogilor (cf. Mc. 5, 22-42); învierea fiului văduvei din Nain (cf. Lc. 7,11 -16); vindecarea fiicei unei păgâne din Fenicia Siriei, care era demonizată (cf. Mc 7, 24 ş.u.; fiica acesteia este vindecată de la depărtare) si a fiului epileptic demonizat al unui necunoscut din mulţime (cf. Mc. 9, 14, 27; Mt. 17, 14; Lc. 9, 38). Toţi au fost înviaţi sau vindecaţi la stăruinţele părinţilor.

Şi Faptele Apostolilor fac referire la unele momente în care sunt prezenţi copiii. Astfel, amintim vindecarea unei slujnice cu duh pitonicesc, de ghicire (cf. Fapt. 16, 16-18), sau învierea tânărului Eutihie, care a adormit în timpul cuvântării Sfântului Apostol Pavel, căzând mort. Toate aceste minuni îşi au originea în „filantropia divină", care „constă nu numai în vindecarea naturii umane şi restabilirea ei în starea de început, ci şi în revărsarea în noi a vieţii care este Dumnezeu".

Pildele de la Matei 21, 28-31 şi Luca 15, 11-32 fac referire la comportamentul fiilor, a căror dorinţă de a se manifesta independent îi va pune în dificultate. Deşi aparent asemănătoare, pildele zugrăvesc o diferenţă structurală: la Matei cei doi fii vor reacţiona diferit la solicitarea tatălui, şi numai cel de-al doilea, deşi refuză să lucreze, se căieşte.

Atitudinea tatălui însă nu o cunoaştem, răspunsul fiind dat de continuarea pildei; la Luca sunt amintiţi, de asemenea, cei doi fii. Cel mai tânăr se hotărăşte să plece în lume şi va cere tatălui său o parte din averea ce i se cuvenea. Punctul central al pildei îl reprezintă, de fapt, manifestarea tatălui la vederea fiului, care, aflat într-un proces personal de conştiinţă, se întoarce acasă. Tatăl îl primeşte pe fiul ri sipitor ca un adevărat senior al iubirii, iertându-i toate, înmbrăţişându-l şi punându-i inel în mână. Invăţătura fundamentală a parabolei constă în faptul că „omul îşi schimba viaţa, comportamentul, se converteşte la bine nu pentru că e certat, mustrat, pedepsit, ci pentru că se descoperă iubit, deşi e un păcătos". Aici întâlnim un punct central al pedagogiei nou-testamentare referitor la copii: educaţia în iubire şi prin iubire.

Pericopa evanghelică de la Marcu 10, 15 îi prezintă pe copii ca fiind privilegiaţi atunci când se vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu: Adevăr vă zic vouă: Cine ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Copilul devine astfel chipul desăvârşirii, iar această nouă imagine a omului reflectată în copil se află în corelaţie cu imaginea lui Dumnezeu. Pruncul, şi mai apoi copilul, se bucură de iubire. Iubirea îl protejează şi astfel se naşte încrederea. Acest sentiment, la rândul lui, dă puterea necesară atingerii altor idealuri. Iată deci ce propune Hristos: întoarcerea la copilărie prin recâştigarea modului de a fi al acestei perioade, singura cale care, mai târziu, conduce către împărăţia Tatălui. Pedagogia lui Hristos ne spune doar atât: copilul este modelul adultului.

Cristina Benga

Idealul educational in pedagogia crestina: Clement din Alexandria, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin, Editura Sophia

Cumpara cartea "Idealul educational in pedagogia crestina: Clement din Alexandria, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin"


 

.

04 Mai 2015

Vizualizari: 611

Voteaza:

Copilul ca model al desavarsirii in Noul Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE