Coruptibilitate si incoruptibilitate in viata umana

Coruptibilitate si incoruptibilitate in viata umana Mareste imaginea.

Coruptibilitate si incoruptibilitate in viata umana

Care este finalitatea sfarsitului vietii?

Introducere

Spre sfarsitul cartii sale In tara bioeticii, Etica biomedicala in Statele Unite, Hubert Doucet vorbeste de contributia teologiei in domeniul bioeticii. El mentioneaza intre altele rolul corectiv pe care teologia l-ar putea avea in fata bioeticii secularizate, liberale si rationaliste de inspiratie individualista, prin faptul ca scrierile teologice manifesta o grija profunda fata de celalalt, fata de aproapele care se afla in suferinta si care poate fi cu usurinta redus la un instrument care sa serveasca scopurilor altora.

Acest respect isi are izvorul in Celalalt; legatura care trebuie stabilita intre oameni este inseparabila de o prima legatura stabilita de Dumnezeu. Intalnirea cu persoana bolnava este intalnirea cu Dumnezeu, pentru ca persoana umana a fost creata dupa chipul Sau, si o intalnire cu Iisus, asa cum se arata in capitolul 25 al Evangheliei dupa Matei.

Accentul pus pe justitie este o a doua contributie a teologiei in dezbaterile bioetice. Viziunea teologiei asupra justitiei este in general diferita fata de cea care este prezenta in scrierile bioeticii.

Cat despre contributia teologiei in planul clinic propriu-zis, Doucet mentioneaza importanta sensului si functiei credintei religioase in viata indivizilor si a culturilor. Specialistul sau medicul curant trebuie sa se poata intalni cu adancimea persoanei. Astfel teologia poate favoriza o mai buna cunoastere si o mai mare sensibilitate spirituala fata de ceea ce traiesc bolnavii. Spiritualitatea este, intr-un fel, climatul care unifica persoana si activitatile sale, pentru ca reflexia religioasa este fondata pe sensul ultim al vietii umane si al destinului sau.

In urma acestor observatii, o reflexie teologica si spirituala asupra misterului vietii marcate de coruptibilitate (stricaciune), dar in acelasi timp chemata la incoruptibilitate, asupra sfarsitului vietii si a sensului sau ultim este intotdeauna necesara atunci cand este vorba despre o bioetica crestina.

1. Viata umana intre stricaciune si nestricaciune

Potrivit dictionarelor contemporane de teologie, coruptibil inseamna supus coruperii sau stricaciunii, adica schimbarii care se sfarseste prin distrugerea substantei. Orice degradare este insotita de o generare si orice generare, in cazul fiintelor materiale, presupune o degradare. Doar fiintele materiale (alcatuite din elemente si divizibile) sunt supuse stricaciunii sau degradarii; ele cunosc asadar, prin natura materiei lor, o contingenta radicala si substantiala. Adesea, in Biblie, coruptibil, stricacios (phthartos) este sinonim cu muritor (thnetos) .

In acelasi timp, Sfantul Ioan Damaschin distinge intre schimbator si stricacios in sensul realitatii care se descompune sau se divizeaza. Pentru el, doar necreatul nu este nici schimbator nici stricacios in sens absolut:

"Tot ceea ce poseda fiinta este fie creat fie necreat. Ceea ce este creat este mereu in schimbare: caci daca fiinta a inceput printr-o schimbare va inclina in mod necesar spre schimbare, fie prin corupere sau stricaciune, fie prin schimbarea alegerii. Ceea ce este necreat este, in consecinta, imuabil. Ceea ce ne face sa intelegem ca toate fiintele expuse simturilor noastre, ba chiar si ingerii, se schimba, variaza si se misca in felurite chipuri. Fiintele lumii inteligibile, ingerii, dupa cum spuneam, spiritele (sufletele) si demonii, prin libera alegere, avanseaza catre bine sau deviaza catre rau; celelalte, supuse nasterii si stricaciunii, cresc si descresc, se schimba in calitate sau loc. Creatorul, asadar, acest necreat, acest neschimbator, ce este El daca nu Dumnezeu?".

Totusi, in planul lui Dumnezeu Creatorul, creatul nu este sinonim cu coruptibilul sau cu muritorul: "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata. Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut chip al vesniciei Sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume". Cartea intelepciunii lui Solomon 1, 13-14 si 2, 23-24.

Omul a fost creat pentru a fi incoruptibil sau nemuritor. Altfel spus, el avea in sine premisele nemuririi, dar nu plenitudinea nemuririi. Omul a fost creat dupa chipul Dumnezeului Celui vesnic, al Dumnezeului vesnic viu, dar el trebuia sa dobandeasca plenitudinea asemanarii cu Dumnezeu prin libera alegere a vointei sale sau prin stabilitatea sa in comuniunea cu Dumnezeu - Izvorul unic al vietii vesnice. Incoruptibilitatea nu a fost un dat definitiv al naturii umane, ci mai degraba un dar care trebuia cultivat prin comuniunea spirituala a omului cu Dumnezeu.

Aceasta arata ca viata este dar oferit creatiei de Dumnezeu Care asteapta daruirea de sine a creaturilor, pentru ca existenta sa se implineasca in starea de comuniune de iubire.

Harul divin da existenta fapturilor inteligente pentru ca viata lor sa se manifeste drept multumire, drept recunostinta-euharistie. Pacatul lui Adam si Eva ca neascultare fata de Dumnezeu este de fapt o ruptura a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Cand omul vrea sa devina ca Dumnezeu, fara Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu, existenta sa spirituala mentinuta de suflarea divina (Facerea 2, 7) inceteaza a mai fi comuniune in univers si incepe sa cada in posedare irationala a materialului terestru: "te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19).

Sfantul Vasile cel Mare precizeaza ca: "moartea este o urmare necesara a pacatului: ne apropiem de moarte in masura in care ne indepartam de viata, care este Dumnezeu; moartea este privarea vietii: Adam, indepartandu-se de Dumnezeu, s-a expus mortii".

Dupa pacatul lor "tulburare a existentei interioare", Adam si Eva au transmis urmasilor lor natura lor cazuta, adica predispusa coruptibilitatii si mortii. Sfantul Pavel ne invata astfel: "precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii" (Romani 5, 12).

Parintii Bisericii, urmand Biblia, invata si ei ca urmarile pacatului, care au afectat natura au fost transmise si intregii umanitati. Un numar de Parinti considera ca aceasta transmitere se face pe cale biologica inca de la concepere .

In acelasi timp, mai multi Parinti greci afirma un aspect spiritual providential si pedagogic al mortii. Astfel, moartea a permis "impiedicarea raului de a deveni nemuritor" (Metodie de Olimp, Grigorie de Nazianz, Ioan Scararul, Ioan Gura de Aur). Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, moartea a permis ca "puterea sufletului sa nu fie pe veci inchisa in miscarea sa impotriva naturii, ceea ce ar fi insemnat nu doar ultimul nivel al raului si eliminarea evidenta a identitatii omului, dar mai cu seama negarea vadita a bunatatii divine".

Dar, dincolo de acest aspect pedagogic sau providential al mortii care impiedica raul sa fie nemuritor sau vesnic, moartea il impiedica pe om sa se desavarseasca ca si chip al Dumnezeului Celui Viu si Vesnic. Datorita acestui fapt ea nu este naturala in sensul naturii voite de Dumnezeu, ci naturala in sensul naturii marcate de cadere, de pacat.

Moartea este, asa cum afirma Sfantul Pavel, "vrajmas" al omului (I Corinteni 15, 26), al celor pe care frica mortii ii tine in robie toata viata (Evrei 2, 15). Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza ca frica mortii exercita asupra tuturor oamenilor o tiranie care ii determina sa faca orice pentru a o evita. Sfantul Grigore de Nyssa descrie faptul ca frica mortii da nastere angoasei, melancoliei, dezgustului, disperarii si, cel mai rau, a urii fata de Dumnezeu si a revoltei impotriva Lui. Refuzul si respingerea mortii face ca omul sa se ataseze in chip patimas de viata ca posesie a bunurilor acestei lumi, temandu-se ca le va pierde prin moarte .

2. Hristos Mantuitorul elibereaza omul si vindeca definitiv natura umana de moarte si coruptibilitate

Pentru ca omul sa nu se mai desparta de Dumnezeu, Fiul vesnic al lui Dumnezeu S-a facut El Insusi om, unind in Persoana Sa natura divina eterna cu natura umana muritoare si corupta, pentru a vindeca natura umana de pacat ca moarte spirituala a sufletului si de coruptibilitate (stricaciune) ca moarte fizica a trupului.

Prin ascultarea Sa sau prin daruirea de Sine lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de neascultare (cf. Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; I Ioan 3, 16). Prin coborarea Sa in iad cu sufletul Sau unit cu dumnezeirea Sa, Hristos a eliberat natura umana de coruptibilitate dandu-i nemurirea si viata vesnica. Moartea fizica a lui Hristos este separarea sufletului Sau de trupul Sau, insa unirea sufletului Sau si a trupului Sau cu dumnezeirea Sa vesnica este mai puternica decat moartea trupeasca. Astfel, Hristos a invins moartea trecand prin moarte. Vindecarea naturii umane arata ca mantuirea nu inseamna doar iertarea pacatelor, ci si participarea sufletului si trupului omenesc la viata vesnica a lui Dumnezeu (I Petru 3, 21-22).

Viata lui Hristos Cel inviat nu este revenire la o viata biologica terestra marcata de coruptibilitate, ci la o viata noua, viata vesnica, nemuritoare si nestri-cacioasa. Aceasta Viata vesnica care se arata in Hristos Cel inviat este viitorul absolut al omenirii, caci ceea ce este acum muritor sau stricacios trebuie sa de-vina nemuritor: "Carnea si sangele" spune Sfantul Apostol Pavel "nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea. "Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire." Iar boldul mortii este pacatul". Dar sa dam multumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos! (I Corinteni 15, 50-57).

Credinta in Invierea lui Hristos marturisita de Apostoli si credinta in invierea intregii umanitati promisa de Hristos si predicata de Biserica reprezinta sensul ultim al intregii vieti omenesti.

Crezul credintei crestine are drept incheiere urmatoarea certitudine si speranta: "astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Timpul dintre invierea lui Hristos si invierea de obste este timpul pregatirii pentru viata vesnica incoruptibila si nemuritoare. Orice saptamana incepe in calendarul crestin cu ziua Invierii. Viata pamanteasca este indreptata catre viata vesnica, moartea trupului nu mai este vesnica, ea a devenit in Hristos Cel inviat Paste, adica trecere a sufletului omenesc in comuniunea cu Hristos Cel inviat si slavit.

Mortii sunt adormiti intru Domnul in asteptarea invierii, necropola antica "oras al mortilor" si-a schimbat numele in "cimitir", adica loc de odihna. Lumina si bucuria invierii sunt caracteristicile fundamentale ale vietii crestine, in ciuda tuturor incercarilor si dificultatilor vietii pe pamant (II Corinteni 2,4; Filipeni 4,4; I Tesaloniceni 5, 16; I Petru 1, 8).

Credinta in inviere si in comuniunea vie cu Cel Viu, cu Hristos Cel inviat, sunt pentru Apostolii si Sfintii Bisericii motivatia fundamentala pentru a lua foarte in serios darul si timpul vietii pe pamant, ca loc si durata de pregatire pentru viata vesnica.

Lumina si bucuria invierii ne arata in primul rand viata ca dar sfant al lui Dumnezeu si comuniune de iubire cu El si cu oamenii (cf. Matei 25, 34-46), valoarea vesnica a faptelor noastre savarsite in timpul vietii limitate pamantesti, valoarea vesnica a convertirii, a credintei si mai ales a iubirii, pentru ca adevarata iubire este insasi prezenta lui Dumnezeu in om. Aceasta iubire pentru umanitate a lui Hristos Cel inviat, comunicata noua prin Duhul Sfant in rugaciune si in viata traita in credinta, ne face sa intelegem nestricaciunea sau nemurirea, ca fiind vocatia noastra primordiala si fundamentala.

Astfel sfarsitul vietii pe pamant se deschide asupra finalitatii existentei umane ca atare: ea este trecere spre inviere si spre viata vesnica. Referitor la acest subiect Apostolul neamurilor, teolog al invierii, ne indeamna: "Drept aceea, fratii mei iubiti, fiti tari, neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului, stiind ca osteneala voastra nu este zadarnica in Domnul" (I Corinteni 15, 58).

In acelasi timp, cand credinta in inviere, rugaciunea si comuniunea spirituala frateasca slabesc, scade si adevarata bucurie in Duhul Sfant, iar sensul vietii si al mortii omenesti devine nesigur.

Din acest punct de vedere, cele mai multe dintre problemele bioeticii secularizate legate de sfarsitul vietii umane arata inca o data o profunda criza spirituala a civilizatiei occidentale (europeana si nord-americana), adica o saracie spirituala a unei bioetici care reduce viata persoanei la biologic si identifica autonomia omului cu autosuficienta sa".

In lumina lui Hristos Cel inviat, in comuniune de rugaciune si de bucurie cu El si cu raspundere inaintea Lui, crestinul, medic sau de alta profesiune, este chemat sa apere si sa respecte viata ca dar sfant al lui Dumnezeu, sa vindece natura de toata boala si neputintele, asa cum Hristos Mantuitorul Insusi, Doctorul sufletelor si al trupurilor, ne-a aratat in timpul vietii Sale pe pamant.

Cercetarea stiintifica si medicala va fi judecata, ca de altfel toate faptele omului, dupa scopul urmarit, dupa finalitatea sa. Mai mult ca niciodata stiinta trebuie sa se uneasca cu spiritualitatea, libertatea cu responsabilitatea, suferinta cu speranta, curajul cu smerenia si viata cu comuniunea de iubire.

Rolul parintelui spiritual este deosebit de important pentru pregatirea omului in vederea "sfarsitului crestinesc" al vietii, mai ales cand bolnavul are mare nevoie de comuniune spirituala, deoarece boala, ca suferinta, insingureaza pe om.

Asa cum remarca preotul medic Dominique Beaufils, trebuie "ca Parintele spiritual sa se puna la unison cu bolnavul, sa se puna in locul sau, pentru a putea sa-l perceapa cu adevarat asa cum este acesta, si, pornind de aici, sa-l transpuna putin cate putin in rugaciunea si in viata Bisericii (...). Primul element al acestei atitudini de paternitate spirituala este, de fapt, compasiunea (...) care inseamna a suferi impreuna". Aceasta compasiune, precizeaza acelasi autor, este deodata un act de iubire si un act liturgic. Ea este rodul unei iubiri adevarate, a unei iubiri fara a judeca pe celalalt, asa cum o defineste Sf. Pavel (I Corinteni 13,7): "iubirea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda".

A doua atitudine importanta a parintelui spiritual este ascultarea, care trebuie sa se faca in smerenie, pentru ca nu el, preotul, rezolva problemele, ci el este doar intermediarul intre bolnav si Dumnezeu. "Trebuie sa stim sa ascultam cu iubire si rabdare pentru ca a vorbi si a asculta este o terapie reala a spaimei". "Nu este nevoie de discursuri lungi; cateva cuvinte, linistitoare, spuse cu iubire, au deja o mare putere. Si sunt cazuri in care singura atitudine posibila este aceea de a fi prezent si de a te ruga in liniste, in taina" .

Concluzii

1. Prin faptul ca omul este creat dupa chipul Dumnezeului personal si vesnic, el este o fiinta personala, chemata sa participe in viata vesnica a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate si invizibile. Fara trupul sau vizibil, omul nu este om complet.

2. Suflarea lui Dumnezeu care permite omului sa fie cu adevarat o fiinta pururea vie nu sustine doar viata sa biologica, ci mai ales viata sa spirituala. De aceea omul nu se hraneste numai cu paine, ci se hraneste si spiritual din comu-niunea sa personala cu Dumnezeu, ceea ce da un sens si o finalitate permanenta intregii sale vieti si activitati.

3. La acest nivel al vietii spirituale, al constiintei si al comuniunii personale se plaseaza capacitatea si vocatia omului de a dialoga cu Dumnezeu Creatorul si de a fi raspunzator inaintea Lui pentru optiunile si faptele vietii sau existentei sale pe care a primit-o de la Dumnezeu ca dar sfant impreuna cu pamantul pe care trebuie sa-l pazeasca si sa-l cultive.

4. Spiritualitatea persoanei umane vietuind in trup, si anume: constiinta de sine, memoria si responsabilitatea, nu inceteaza sa existe dupa moartea fizica a corpului uman (Luca 16, 19-31). Si tocmai aceasta viata spirituala a sufletului dupa moartea trupului motiveaza necesitatea pregatirii, in primul rand spirituala, pentru moarte, pentru "sfarsitul crestinesc, in pace", prin impacarea omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu el insusi, pocainta si comuniunea euharistica; precum si necesitatea de a acorda tot respectul si de a acompania spiritual persoanele care trec in viata de dupa moarte.

Pentru ca iubirea lui Dumnezeu pentru om si iubirea omului pentru Dumnezeu sunt mai puternice decat moartea, Biserica se roaga pentru odihna sufletelor celor adormiti in Domnul, cinsteste si cultiva memoria lor si asteapta cu credinta si speranta invierea mortilor si viata Imparatiei lui Dumnezeu.

Rugaciunile sfintilor, trecuti la viata vesnica inaltate catre Dumnezeu despre care vorbeste Biblia (Apoc. 6, 9-10; 7, 15), atesta existenta invizibila, dar reala a persoanei umane dupa moartea sa fizica. Realitatea vizibila, trupeasca, este trecatoare pentru ca este coruptibila, insa existenta invizibila, nestricacioasa, este temelia si sprijinul de neclintit al omului chemat la nemurire.

Pentru ca viata este darul iubirii lui Dumnezeu, moartea fizica a trupului este trecere a sufletului in Viata cea nemuritoare. Trupul este chemat la inviere. Cine crede ca Iubirea si Invierea sunt mai tari decat moartea vede si primeste moartea ca pregatire pentru Inviere si Viata vesnica. Asadar, lumina Invierii inspira atitudinea comuna a teologilor si medicilor crestini in fata mortii fizice a persoanei umane.

PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Sursa: Teologie si Viata - Revista teologica a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3069

Voteaza:

Coruptibilitate si incoruptibilitate in viata umana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE