Despre pruncii morti prematur

Despre pruncii morti prematur Mareste imaginea.


Despre pruncii morti prematur

Providenta cea dumnezeiasca este cea care ne spune de ce viata unor oameni se prelungeste pana la adanci batraneti, pe cand unii se bucura de viata numai atat cat trag aer in piept, dupa care indata li se si termina viata. Caci daca nimic din cate sunt pe lume nu se poate sa nu provina de la Dumnezeu, ci toate depind de voia Lui cea dumnezeiasca, atunci urmeaza ca totul pleaca de la intelepciunea cea prevazatoare a lui Dumnezeu, Care e totodata si temeiul a tot ce exista, purtand semnele inteleptei Lui purtari de grija. Caci nimic din ceea ce pare a se petrece la intamplare si fara temei nu poate fi opera lui Dumnezeu, pentru ca, dupa cum spune Scriptura, una din insusirile cele mai firesti, ale lui Dumnezeu este aceea ca El pe "toate cu intelepciune le-a facut". Si in ce consta aceasta intelepciune? Omul a intrat in viata prin nastere; indata dupa aceea el a tras aer in plamani si printr-un scancet s-a inaugurat viata, prima jertfa adusa firii au fost lacrimile, iar drept parga daruita vietii a fost plansul. Si aceasta, inca inainte de a se fi impartasit din vreuna din placerile vietii si inainte de a se fi instapanit in el deplin puterea simturilor, inainte de a fi cunoscut conlucrarea armonica a madularelor din trupul omenesc, oricat de tanar si fara forma ar fi fost, ca sa spunem pe scurt, inainte de a fi ajuns om deplin (bine stiind ca insusirea de capetenie a omului este harul cugetarii, care inca nu se putuse salaslui in el). Iar aceasta fiinta, care nu era inca in stare sa cugete si care n-avea inca nimic in plus fata de ceea ce avusese in pantecele mamei si afara de ceea ce a putut gasi deja in aer, pentru acea varsta, zic, la care se afla atunci era oare logic ca viata pruncului sa fie platita deja prin moarte, el sa fie lepadat, inabusit sau sa inceteze de a mai trai cumva, prin vreo boala, ei bine, ce-ar trebui sa cugetam despre astfel de lucruri?

Si tot asa, ce trebuie judecat despre cei care o sfarsesc in chipul acesta? Oare ii va fi dat si unui astfel de suflet sa se infatiseze inaintea Judecatorului lumii? Oare va sta si el impreuna cu altii la scaunul de judecata? Va fi judecat si el pentru greseli? Va primi rasplata pentru vrednicie sau va fi aruncat in foc, dupa cuvantul Evangheliei, ori va fi racorit de roua binecuvantarii si iertarii? Este limpede ca, potrivit pildei evanghelice (despre bogatul nemilostiv si Lazar cel sarac), dupa moartea fiecarui pacatos, care n-a ajuns sa se pocaiasca inainte de a-si fi dat duhul, e logic sa treaca prin suferinte si chinuri. Caci despre un astfel de om a fost vorba cand ni se spune ca se "chinuie in vapaia aceasta", (despre bogatul cel nemilostiv), dupa cum ni se spune si despre cel sarac (adica despre Lazar) ca se stampara in racoarea binecuvantarii. De aceea si hotararea Dreptului Judecator ca vor merge acestia (pacatosii) la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica", s-a dat inca inainte de a fi avut loc traiul fiecaruia.

Insa, nu ma pot dumiri deplin cum trebuie judecat sufletul unor astfel de fapturi care mor inainte de vreme. Caci cuvantul prin care se exprima rasplatirea ne da sa intelegem ca trebuie sa ne gandim la ceea ce presupune o pregatire anterioara, cata vreme celui care inca n-a trait, i se rapeste si aceasta ocazie. Daca n-ai incredintat cuiva ceva, aceluia nu-i poti cere nimic. Iar daca nu se face nici o rasplatire, atunci nu poate fi vorba nici de bine, nici de rau, spre care sa nadajduim ori sa ne temem potrivit asteptarii. Doar prin cuvantul "rasplatire" se are in vedere o apreciere in amandoua sensurile (spre bine ori spre rau), pe cata vreme daca el nu are in vedere nici o apreciere, de bine ori de rau, atunci urmeaza ca nici una, nici alta din aceste eventualitati, nu exista, caci nemijlocit trebuie sa se afirme o opozitie sau alta fata de antiteza pusa inainte, fie ca aceasta era buna sau rea, din care nici una nu exista daca cealalta n-a inceput sa existe. Daca cineva ar putea spune din capul locului ca nu exista una, atunci nici cealalta nu se poate concepe". Daca, asadar, cineva afirma ca ceva exista si ca acel ceva face parte din lucrurile bune, oare Dumnezeu, Caruia ii atribuim numai lucruri bune, ce cauza gaseste pentru a-si justifica o astfel de afirmatie? Cum se va impaca atribuirea Sa cu invatatura Sa? Cum se poate dovedi ca aceasta e conforma cu spusele Evangheliei? Poate ca va zice cineva ca in cazul respectiv s-ar fi luat dupa exemplul acelui negustor bun care a facut targuiala ca sa dobandeasca "imparatia". Caci va zice: daca ati facut cutare si cutare fapta, atunci sunteti indreptatiti sa dobanditi si imparatia. In schimb, pruncul care n-are nici o fapta si nici vointa, pe ce temei si cu ce indreptatire poate obtine o astfel de rasplatire de la Dumnezeu?

Pe de alta parte, daca cineva imbratiseaza parerea potrivit careia in viitor viata celor buni se va desfasura asa cum le-a fost trecutul, din aceasta parere ar reiesi ca cel care nici macar n-a avut parte de viata, va fi mai fericit si intr-o situatie mai buna decat daca ar fi trait, pentru ca, fara nici o indoiala, se va impartasi din acele bunuri chiar daca parintii lui ar fi fost niste barbari ori s-ar fi nascut dintr-o casnicie legitima, in schimb pentru cel care a vietuit dupa placerile firii (singurele porniri si placeri in care a crezut) acela nu-i cu putinta sa nu se fi intinat in viata mai mult sau mai putin de necuratia pacatului: un astfel de om chiar daca n-ar avea deloc partasie cu pacatul, acela totusi va avea nevoie sa treaca prin multe munci si sudori, caci fara stradanii nu se poate concepe viata virtuoasa si nici nu-i cu putinta oamenilor sa paraseasca viata de huzur, asa incat unul care a avut parte de o viata mai indelungata va trebui sa faca fata macar unui fel de neplaceri, ori sa se lupte din greu si cu rabdare aici, pe pamant, pentru o viata cat mai virtuoasa, ori daca nu, sa se chinuiasca in suferinte, dincolo, drept rasplata pentru o viata dusa in pacat. Or, la cei care mor prematur nici una din aceste doua eventualitati nu este cu putinta, pentru ca, dupa credinta celor mai multi, dat fiind faptul ca se duc din viata la o varsta atat de frageda, cand cugetul le-a fost nevinovat si bun, de aceea ei vor avea parte de o soarta si de o stare din cele mai bune.

Se vede, asadar, ca chiar si numai pe temeiul judecatii logice, in aceasta problema incertitudinea e cu mult mai de preferat decat ceea ce se spune de catre unul sau altul, asa incat nici ideea de virtute nu se poate aplica aici. Si aceasta pentru ca, daca cel care n-a dus viata virtuoasa nu sufera nici de o osandire si nici o pierdere cand e vorba de a se impartasi din bunuri si din fericiri vesnice, atunci zadarnica si absurda e toata stradania omului, pentru ca in situatia aceasta el ar castiga pe nedrept ingaduinta la judecata cea infricosatoare.

Poate ca la toate acestea te-ai gandit cand m-ai indemnat sa aflu raspuns la o problema controversata ca aceasta, pentru ca, in urma unei analize logice firesti, judecata noastra sa se opreasca la o solutie mai hotarata. Gandindu-ma, insa, la greutatea de a afla un raspuns clar la problema pusa, cred ca-i potrivit sa tinem seama si de spusa Apostolului, care in fata unor adevaruri mai presus de puterea de intelegere a omului exclama: "O! Adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui, si cat de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului?" Dar, intrucat acelasi Apostol spune ca e specific Duhului "sa judece toate" si sa aprecieze pe cei imbogatiti prin harul dumnezeiesc in toata cugetarea si cunoasterea, ar fi bine, zic, sa nu las nepretuite, pe cat se poate, cercetarea si examinarea celor amintite si nici sa dispretuiesc sau sa trec prea usor peste ceea ce se cauta, pentru ca, dupa pilda celor discutate, cercetarea respectiva sa nu se dovedeasca incompleta si neputincioasa in aflarea adevarului, asemeni copiilor rapiti din viata inainte de vreme, care, inainte de a veni pe lume sau inainte de a fi ajuns sa creasca, dispar printr-o istovire de moarte.

Cred, asadar, c-ar fi bine sa se atace problema inca de la inceput si nu doar din gura si prin cuvinte, ci punand mai multa ordine in expunere, sa aducem in chip logic o oarecare lamurire a problemei in cauza. In fond, in ce consta aceasta ordine? Sa se faca cunoscut, mai intai de unde provine omul si in ce scop a fost el adus la existenta! Caci daca nu ne inselam pe noi insine, nu ne vom rataci nici in comentariile privitoare la aceasta problema, fiindca e cu totul de prisos sa mai cautam argumente si dovezi in expunerea noastra, cand constatam ca fiecare din lucrurile pe care le cugetam sau le vedem ca ar fi normale provine de la Dumnezeu, asa incat nimeni din cei care contempla adevarul acestor lucruri nu va putea fi de alta parere. Caci e adevar marturisit de oricine, ca toate lucrurile din lume atarna de o singura cauza si nici unul din ele nu-si poate avea cauza sau inceputul decat in una si aceeasi cauza necreata si vesnica, egala cu sine insasi, in chip neintrerupt si in acelasi mod, care-i mai presus de orice putere de cugetare, nefiind supusa cresterii sau scaderii si care trebuie vazuta si inteleasa ca fiind dincolo de orice margini, din mana careia au iesit si timpul si locul, precum si tot ce se poate cuprinde cu mintea, fie ca spunem despre ea ca abia daca ne-o putem inchipui in judecata noastra, fie ca ne multumim sa zicem ca-i mai presus de lume.

Una dintre fapturile create spunem ca este si omul, dupa cum deducem din indrumarea pe care ne-o da invatatura crestina, care ne aminteste ca atunci cand - dupa ce au fost create toate celelalte vietuitoare, fiecare dupa neamul lor - a fost creat si omul ca "sa stapaneasca tot pamantul", iar firea lui a fost alcatuita din elemente diferite si anume, din unul dumnezeiesc si cugetator, unit cu altul omenesc si pamantesc in asa fel incat fiecare isi pastreaza menirea proprie. Si aceasta creare a omului s-a facut in asa fel ca sa reflecteze o asemanare vie cu puterea cea suprafireasca a lui Dumnezeu"'.

Dar mai bine ar fi sa redam chiar rostirea sfanta care spune asa: "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el". Iar despre cauza crearii unei astfel de vietati, cineva din cei care au trait inainte de noi a redat-o in intelesul ca intreaga lume se imparte in doua, dupa cum zice Apostolul, adica in lumea vazuta si in lumea nevazuta, prin cea nevazuta intelegandu-se ceea ce numai cu mintea se poate cuprinde, deci lumea netrupeasca, iar prin lumea vazuta intelegandu-se cea trupeasca, pe care o cunoastem prin simturi.

Asadar, toate cate exista, sunt, cum am zis, constituite dintr-o lume cunoscuta prin simturi si o alta, pe care o poate sesiza numai cugetul sau mintea. La aceasta lume din urma apartine si firea ingereasca, fara de trup, care nu poate fi vazuta cu ochi trupesti, iar salasul ingerilor este in tinuturile cele mai presus de lume si de ceruri, pentru ca unei astfel de fiii si salasul trebuie sa-i fie corespunzator (caci fiintele cugetatoare sunt ceva fin, curat, fara greutate si usor mobil, o fiinta cereasca neputand fi decat fina, usoara si vesnic mobila). In acelasi timp pe pamant, care e taramul propriu al vietii conduse de simturi, e firesc si de la sine inteles ca pe el sa nu salasluiasca fiintele conduse de ratiune (caci, ce fel de legatura poate fi intre ceea ce-i usor si care tinde mereu in sus, si ceea ce-i greu si care tinde in jos?). Pentru ca nu cumva sa ramana pamantul cu totul lipsit si vaduvit de orice legatura cu lumea cugetatoare si netrapeasca, de aceea, printr-o mai buna purtare de grija in vederea crearii omului, structura firii pamantesti a fost cumva adaptata la firea cea cugetatoare si dumnezeiasca, pentru ca prin unirea dintre cele doua firi sufletul sa vietuiasca trupeste in mod cat mai vrednic si sa fie cat mai inrudit si mai apropiat de conditia trupeasca.

Tinta ultima a tuturor acestora este ca, prin contemplarea intregii creatii, mintea omului sa preamareasca peste intreaga lume creata din cer si de pe pamant puterea cea mai presus de fire a Dumnezeirii celei vesnic lucratoare (caci spre ea tintesc toate acum, dupa ce au fost legate laolalta in acest sens). Iar inclinarea ori indreptarea omului spre Dumnezeu nu-i altceva decat viata cea mai proprie si mai potrivita unei fiinte cugetatoare. Caci, dupa cum trupurile pamantenilor se mentin cu ajutorai hranei materiale si prin aceasta si deducem ca e vorba de o vietuire in trup si o astfel de viata se intalneste atat la fiintele necuvantatoare cat si la cele dotate cu ratiune, tot asa trebuie sa presupunem ca se petrec lucrurile si in viata cea nevazuta si sesizabila doar cu mintea si ca prin aceasta isi pastreaza insusirile si firea celor netrupesti. Si chiar daca intrand si iesind din trup hrana aduce o oarecare intarire corpului prin care a trecut, cu atat mai mare va fi participarea acelei hrane care ramane si se pastreaza in veci neschimbata si care tine viu si pe cel impreuna cu care traieste. De fapt, aceasta si este viata cea indicata si potrivita unei fiinte cugetatoare: sa stea in legatura cu Dumnezeu, iar nu sa umble dupa lucruri straine de firea ei. Caci dupa cum ii este dat ochiului sa guste si sa se bucure de lumina prin aceea ca are in el, in chip firesc, o astfel de alcatuire de a putea percepe lumina cu care e inrudit, intrucat nici degetul si nici un alt madular trupese nu poate ajuta vederii, nefiindu-le data in chip natural aceasta insusire inradita, tot asa, si cand e vorba de partasia cu Dumnezeu, trebuie sa presupunem ca e cu putinta doar atunci cand cel ce gusta din ea si se impartaseste din ea are in fiinta lui ceva inrudit. De aceea si spune Scriptura ca omul a fost "facut dupa chipul lui Dumnezeu", pentru ca - dupa cum cred - numai daca ai in tine ceva asemanator poti vedea pe cel asemenea tie. Or, dupa cum s-a spus in cele de pana acum, viata sufletului consta in a cauta sa vezi pe Dumnezeu. Dar necunoasterea a ceea ce este cu adevarat bine asterne un fel de ceata in fata viitorului si negura aceasta se tot indeseste cu vremea, devenind ca un fel de nor. Iar din pricina acestei necunoasteri adanci nu mai pot patrunde in suflet razele adevarului. Lipsindu-i lumina, insasi viata se slabanogeste, dupa cum s-a si spus, ca adevarata viata a sufletului se dezvolta prin participarea la bine, pe cata vreme piedicile aduse de necunoasterea lui Dumnezeu aduc caderea sufleteasca a celui ce nu sta in legatura cu El, cu lumina Lui.

Nimeni insa sa nu-mi ceara sa spun numaidecat care-i pricina nestiintei si nici sa ma intrebe de unde si din ce izvoraste ea, ci sa inteleaga chiar si numai din insemnarea acestui cuvant ca gandul ne duce la felul in care sufletul simte sau nu simte vreo dorinta de a cunoaste. Nimic din ceea ce se intelege sau se spune despre ceva nu exprima si nu demonstreaza esenta lor. Caci una e ceea ce se spune despre ceva si alta e esenta luciului insusi. Or, daca cunoasterea nu patrunde pana in miezul lucrurilor, ci e abia o incercare a mintii in legatura cu lamurirea unui adevar oarecare, atunci cu atat mai mult e o dovada ca suntem departe de miezul lucrurilor. Oricum, simpla incercare care nu patrunde pana la radacina lor nu poate fi numita in nici un caz cunoastere. Drept aceea, ar fi o nebunie sa incercam a explica mai mult decat am putea izvorul a ceea ce nu exista.

Intrucat, asadar, invatatura noastra ne spune ca viata sufletului consta din "participarea lui la Dumnezeu", in acest caz cunoasterea insasi depinde de masura cu care ne impartasim din Dumnezeu, iar nestiinta dovedeste, dimpotriva, lipsa oricarei doiinte de a cunoaste, sau mai curand negarea insasi a acestei dorinte. Caci daca nu simtim nici o dorinta de a ne apropia de Dumnezeu, fara indoiala ca ne-am indepartat de El (ceea ce constituie raul cel mai mare), asa incat e logic pana la urma de ce chiar si un om, care pana la un moment dat savarsea binele, va ajunge sa deschida usa raului, care sa intre in sufletul lui. Savarsirea binelui constituie un fel de leac pentru suflet, in schimb cine nu tinde mereu spre tainele Evangheliei, unul ca acela nu se va putea vindeca. Convingandu-ne, asadar, ca raul provine din indepartarea de Dumnezeu, Care este viata noastra, e limpede ca numai daca ne-am impaca din nou cu Dumnezeu am putea ajunge iarasi la viata.

Daca n-am putea spune ca o astfel de viata se cladeste numai pe nadejdea intr-o vietuire curata, dupa cum nu s-ar putea spune nici contrarul, atunci poate ca rasplata se va orienta dupa pilda celor vazute cu ochii nostri. Caci nici despre cel cu privirea curatata nu spunem ca plata sau rasplata pe care o primeste e dictata numai de cele ce se vad si, iarasi, dimpotriva, nici despre cel a carai privire e bolnava nu spunem ca neaparat e osandit la o pedeapsa oarecare pentru pricina ca ochii nu-l ajuta sa vada asa ceva. Ci, dupa cum ii este dat in chip firesc unuia sa vada, altuia sa nu poata vedea, din pricina ca puterea de a vedea i-a fost intunecata si imputinata, tot asa stau lucrurile si la cei cu viata fericita: ea e asemenea cu a celor care au simturile sufletului curatate, pe cata vreme la ceilalti s-a pus un fel de albeata pe ochii lor din pricina acestei boli a necunoasterii, care nu le ingaduie sa guste din bucuria luminii, de unde urmeaza ca, neputandu-se impartasi din ea, spunem ca un astfel de om a ajuns sa nu mai aiba parte de viata.

Dupa ce am facut aceasta precizare, e vremea acum sa ne intoarcem si sa cercetam problema care ne-a fost pusa si care era urmatoarea: daca pentru ceea ce-i drept se dau rasplati bune, atunci ce se va alege de cel care aflandu-se inca in varsta frageda, isi sfarseste viata la o varsta atat de tanara si care n-a cunoscut pana atunci nici ce e rau si nici ce e bine, incat rasplata sa-i fie atribuita pe buna dreptate pe baza acestor factori? Judecand drept, daca tinem seama de cele spuse pana acum, vom raspunde ca binele pe care-l asteptam in cazul acesta este ceva firesc in viata neamului omenesc, deoarece acestuia i se si spune cu un alt cuvant "rasplata", lucru pe care il vom putea explica mai usor printr-o pilda. Caci sa zicem ca in discutia noastra e vorba de doi oameni, care au dat intr-o boala de ochi oarecare, dintre care unul s-a ingrijit mai serios sa se vindece, incercand cu grija toate tratamentele oiicat ar fi fost ele de neplacute, pe cand celalalt nu numai ca nu s-a lasat de petreceri pe la bai publice si de betii fara capat, ci nici macar n-a vrut sa auda de vreun sfat al medicului, care sa-i ajute la vindecare. Drept aceea putem trage concluzia in amandoua aceste cazuri, ca pe buna dreptate isi primesc fiecare din ei roadele pe care si le-au ales dupa voia lor, caci se vede ca acesta din urma a vrut sa se lipseasca de lumina, pe cand cel dintai a ajuns sa se bucure de ea, desi am putea spune in chip figurant, ca in amandoua cazurile e vorba tot de un fel de "rasplatire".

Acelasi lucru se poate spune si in legatura cu cele discutate despre pruncii rapiti din viata inainte de vreme, caci gustarea din viata e un lucru firesc naturii omenesti; dar, fiindca aproape toti cei ce traiesc sunt stapaniti si rapiti de boala necunoasterii, cel care dintre acestia, se purifica prin tratamentele cuvenite si-si spala asa-zicand albeata de pe vederea sufletului se face vrednic de a primi rasplata stradaniei sale si de a intra in calea fireasca a vietii, pe cand cel care nu vrea sa stie de caile de curatire prin virtute, ci prin placeri inselatoare s-a lasat molipsit de boala greu de vindecat a necunoasterii, apuca astfel pe o cale nefireasca, instrainandu-se de menirea lui prin aceea ca n-a vrut sa mai fie partas vietii la care fusese chemat si care i se potrivea. In schimb, pruncul, care n-a cunoscut rautatea si ai carui ochi sufletesti n-au fost impiedicati de boala nici unei albete de a gusta din bucuriile luminii, acela petrece in salasurile lui firesti intrucat nu simte sa-i lipseasca nimic, nici in sanatate, pentru ca inca de la bun inceput el n-a ingaduit bolii sa prinda radacini in sufletul sau.

De altfel mi se pare ca intr-o anumita masura felul in care decurge viata prezenta se apropie de cel al vietii pe care o asteptam. Caci, dupa cum cea dintai crestere a pruncilor se datoreste sanului de mama si leganarii doicii, dupa care urmeaza cealalta hrana potrivita cu varsta spre a-i fi de folos celui care trebuie sa creasca si in chipul acesta continua lucrurile pana la deplinatatea varstei, cred ca tot asa se impartaseste si sufletul, dupa putere, din fericirea legata de viata care i-a fost randuita in chip firesc, dupa cum am invatat acest lucru de la Apostolul Pavel, caci intr-un fel hranim pe cel care a crescut in putere si in alt fel pe prunc si pe cel nedeplin dezvoltat. Doar despre ei vorbeste Apostolul atunci cand zice: "Cu lapte v-am hranit, nu cu bucate, caci inca nu puteti manca", iar despre cei care au indeplinit masura varstei celei intelegatoare: "hrana tare este pentru cei desavarsiti", ca unii care au, prin obisnuinta, simturile deprinse (sa deosebeasca binele de rau).

Asadar, intrucat nu se poate spune ca atat barbatul cat si pruncul se afla in aceeasi situatie, chiar daca nici o boala nu s-ar lega de nici unul din ei (caci cum ar putea trai cineva in desfrau daca nici macar n-a cunoscut o astfel de viata?), trebuie sa spunem ca nici unul, nici celalalt nu ajung sa sufere ceva, pentru motivul ca atat unul, cat si celalat sunt liberi de patimi, dat fiind ca roadele acestor placeri nu se mai percep la amandoi in acelasi fel, intrucat oamenii in varsta se lasa ademeniti uneori chiar si de niste cuvinte sunatoare, altora le sta gandul numai cum sa intreprinda ispravi nepotrivite chemarii lor, unora le place sa fie laudati si preamariti pentru te miri ce slujbe inalte, altora le place sa-si faca renume prin ajutorarea celor lipsiti, altuia ii sta la inima sa-si ia o sotie de neam mare, prin care sa ajunga la o casa falnica sau cate si mai cate placeri la care poate sa-i duca o viata usuratica, fie ca e vorba de placeri care gadila urechile, fie din cele care atata pofta ochilor, cum sunt vanatoarea, balacirea in rauri ori in lacuri balneare, participarea la intreceri de gimnastica, la banchete si petreceri ori alte si alte prilejuri de acest fel. In schimb, ceea ce farmeca mai mult inchipuirea pruncilor este laptele, bratul doicei, umbletul si leganarea linistita care stiu indemna si imbia la somn, caci e tipic pentru varsta aceasta sa nu priceapa ceea ce-i dincolo de placerile copilaresti. De aceea si cei care pana traiesc isi hranesc sufletele cu virtute si care, dupa cum graieste Apostolul, "si-au deprins simturile cugetului" cu cele placute Domnului, ar fi si ei nevinovati ca pruncii daca i-ar muta la acea viata netrupeasca, drept temei ca in ei nu exista astfel de pofte decat placeri si ganduri duhovnicesti, de care s-au impartasit mai mult sau mai putin dupa masura care le-a fost data pana acum in viata. Tot asa, sufletul unui copil, care n-a ajuns inca sa guste din virtute, ramane liber de relele care izvorasc din necinste si din nelegiuire, intrucat el n-a ajuns sa se intineze de boala rautatii, iar din viata lui, pe care o invatatura mai inalta a definit-o fie "cunoastere", fie "impartasire" din Dumnezeu, un astfel de ucenic ajunge sa inteleaga atat pe cat e in stare sa-1 ajute educatia lui, pentru ca sa ajunga apoi, la timpul potrivit, la hrana vartoasa pe masura ce poate primi in el invatatura tot mai deplina si mai bogata.

Privind, asadar, la acele rautati care decurg din neciste si din lene, vom spune ca in afara de faptul ca sufletul este lipsit acum de ceea ce numim "inaintare in virtute", cat si de ceea ce inseamna "a nu se impartasi deloc din viata propriu-zisa", prin aceasta nu vrem sa spunem ca amandoua aceste comportari s-ar petrece la fel. Caci la unul s-au auzit -zice proverbul - "graiurile cerurilor", prin care se vesteste marirea lui Dumnezeu si prin mijlocirea celor create se indruma la cunoasterea Celui care le-a facut pe toate, iar cu ajutorul celei care e intr-adevar intelepciunea, trebuie sa vedem un adevarat Dascal, pe care-l asculta toate creaturile lumii, intelegand, prin asemanare cu frumusetea acestei lumini vazute, frumusetea luminii celei adevarate, iar din taria pamantului deducand taria de neclintit a Celui care l-a facut, precum din marimea fara masura a cerului trebuind sa deducem pe Cel ce are in Sine puterea nesfarsita si fara margini.

In sfarsit, credem ca privind la razele soarelui, care coboara de la inaltimi atat de mari si care ajung pana la noi, trebuie sa intelegem ca n-a slabit deloc puterea lucratoare a Proniei dumnezeiesti, Care de acolo, de sus, din inaltimea Dumnezeirii, coboara la fiecare din noi. Caci daca acest singur luminator (care este soarele) cuprinde totul cu puterea lui stralucitoare, impartasindu-se pe sine insusi tuturor celor care vor sa se foloseasca de el si care vor sa guste din el (caci desi se daruieste intreg pe seama fiecaruia, el a ramas totusi nedespartit), cu atat mai mult vom zice despre Facatorul luminii, ca "s-a facut tuturor toate, cum a zis Apostolul,

impartindu-se si daruindu-se fiecaruia pe atat pe cat de supus era. Caci si cel care vede un spic dintr-un lan de grau, sau un vlastar oarecare dintr-un pom, ori un strugure dat in parga dintr-o vie, sau in general frumusetea toamnei timpurii, fie ca privind mai devreme merii in floare, ori mai apoi plini de rod, sau chiar si numai iarba inflorita si crescand parca singura, ori muntele care se inalta cu piscurile lui pana la inaltimea stelelor si izvoarele de la poalele muntilor curgand, asemenea unor ciorchini, din coastele sau din despicaturile muntilor si apoi formandu-se adevarate rauri pe tinuturi tot mai joase; in sfarsit, privind marile care primesc apele raurilor din toate directiile, dar care raman si pe mai departe la nivelul lor, valurile care se izbesc puternic de tarmuri, dar care totusi raman si ele pe mai departe inghitite in mare, fara sa treaca insa dincolo de taramurile randuite, luand deci in considerare toate acestea si altele de acest fel, cum sa nu-ti dea sa intelegi ca nu numai invatatura despre Dumnezeu izvoraste de la "Cel ce este", ci ca, intr-un fel oarecare, El ne-a randuit si puterea de a gusta din placerile acelea?

Si apoi sa luam in consideratie disciplinele stiintifice, prin care cugetul omului se agereste, promovand virtutea, cum sunt geometria si astronomia, cunoasterea adevarului cu ajutorul cifrelor (aritmetica) precum si intreg temeiul si metoda de a demonstra pe cale rationala a celor pe care nu le cunosteam ca si calea confirmarii celor pe care le intelegem si, desigur, mai presus de toate, filosofia Sfintei Scripturi, toate acestea sunt tot atatea cai pe care cei care au fost instruiti in tainele crestine isi dobandesc deplin purificarea. In schimb, cel care n-a ajuns sa cunoasca nimic din toate acestea si nici n-a fost, asa-zicand, dus de mana prin lumea aceasta ca sa cunoasca lucrurile suprafiresti, ci, trecand prin viata, a ramas fraged, nevinovat si lipsit cu totul de experienta si cu mintea netulburata de nici o viclenie, un astfel de "om" n-a ajuns la nici una din starile, pe care le-a cunoscut cel despre care am vorbit adineaori, dar pentru aceasta s-a dovedit, ca desi nu s-a impartasit din nici una din placerile vietii, totusi n-a fost cu nimic mai putin fericit, in comparatie cu cel aflat in situatia opusa, caci, in felul lui, si el a "participat" totusi. Mai fericit decat cel care a trait numai in rautati se dovedeste a fi fost nu numai cel care n-a cunoscut niciodata rautatea, ci chiar si cel care nici macar n-a ajuns sa guste bine din viata. Acest lucru ni-l spune Evanghelia atunci cand, vorbind despre Iuda, zice ca oameni de felul acestora "ar fi fost mai bine de nu s-ar fi nascut". Caci, cata vreme la Iuda din pricina marimii vinei astfel de nelegiuiri, pedeapsa prin care s-ar ispasi ar trebui sa se intinda pana la nesfarsit, cum s-ar putea prescrie o durere unde temeiul ei nu exista?

A face deci comparatie intre viata sfarsita in lipsa de virtute si cea a unui prunc fraged, care n-a ajuns la maturitate, a raporta, deci la realitate astfel de lucruri e o dovada ca judecam nematur. Si iarasi te poti intreba, in cazul ca un prunc e rapit din viata la o varsta atat de cruda, se mai impaca acest lucru cu intelepciunea dumnezeiasca a Providentei? Vorbind apoi despre pruncii nascuti dintr-o casnicie nelegitima, care, poate, ar fi fost in interesul parintilor ca acesti prunci sa dispara cu totul din viata, s-ar imputa pe nedrept lui Dumnezeu o astfel de fapta nelegiuita, acuzandu-L la judecata ca asa ceva n-a fost savarsit pe cale dreapta. Dar daca un pmnc, desi a fost crescut si ingrijit cu dragoste de catre parintii lui, care l-au primit ca pe un dar al lui Dumnezeu, n-ajunge totusi sa se bucure de viata, fiindca a fost rapus de o boala nevindecabila (a carei cauza nici nu se cunoaste), un astfel de caz, credem fara indoiala, ca se incadreaza in cele prevazute cu totul de Providenta si trebuie nu numai sa tratam cu rabdare astfel de suferinte, dai chiar nici macar n-avem dreptul sa presupunem ca inca din copilarie n-ar fi putut fi prevazut ceva de acest fel. Caci se poate ca Cel care a cunoscut mai dinainte viitoml sa opreasca dezvoltarea pana la desavarsire a pruncului pentru ca nu cumva raul cunoscut prin puterea Prestiintei sa se dovedeasca biruitor si coplesitor peste viata tanarului si astfel, pe temeiul deplinei libertati, restul vietii sa devina izvor nesecat de nenorociri. Dar ca sa intelegem mai limpede lucrurile, mai bine sa dam un exemplu.

Sa presupunem la un ospat o bogatie variata de mancaruri si sa ne inchipuim ca intre toti oaspetii veniti acolo era unul care cunostea exact gusturile si inclinarile tuturor invitatilor din intreaga multime, stiind si ce-i place fiecaruia si ce nu. Acestui om i s-a incredintat atata putere si raspundere, incat putea sa randuiasca, singur, pe seama fiecaruia, ceea ce credea el ca le convine sau nu, avand libertatea sa randuiasca lucrurile in asa fel incat nici sa nu-i imbolnaveasca cu mancarurile, dar si sa pregateasca mancari cat mai hranitoare fara sa provoace tulburari in stomacul oaspetilor prin multimea bucatelor. Pe langa acesta se mai afla acolo, ales din multimea pivnicerilor, si unul mai mare peste bauturi, care era si capetenia petrecerii, care trebuia sa serveasca bauturile trebuind sa fie incontinuu, de la inceput pana la sfarsit, in buna dispozitie, inveselind pe toti, dar' ferindu-se curat de orice betii si alte nebunii.

Dupa cum unuia nu-i place mirosul unor bucate, in care lipseste - zice altul - ce-i mai de dorit, acuzand pe capetenie de nepricepere, care ar face asa ceva din invidie, iar nu ca pe unul care lucreaza in numele Providentei dumnezeiesti. Daca ne gandim la cei care in urma bauturii au o tinuta necuviincioasa dedandu-se la vomitari, gesturi urate si la rostirea unor cuvinte nepotrivite, acestia multumesc celui care i-a certat mai inainte, incat acum s-a putut stapani de la astfel de fapte lipsite de masura.

Daca am inteles bine pilda spusa adineaori, ne va fi usor s-o aplicam la intelesul temei propuse. Si care-i aceasta tema? Carei cauze se datoreste faptul ca in stradania lor parintii care pun cel mai mare pret pe faptul de a-si asigura dupa ei un urmas vrednic, Dumnezeu rapeste totusi adeseori fara vreme, la o varsta prea putin dezvoltata, pe unele din fiintele pe care le-a plasmuit? Celor care pun astfel de intrebari le amintim pilda cu banchetul, caci la masa vietii sunt multe si variate bucate (sa ma intelegi bine cand ti-am vorbit de destoinicia pregatirii bucatelor si de pregatirea lor dupa diferite gusturi, caci nu toti cauta sa-si indulceasca viata cu mierea placerilor, ci pentru ei undeva viata e condimentata dupa gusturi mai piperate, cum nascocesc, de pilda, cei ce alearga dupa placeri si dupa dresuri de tot felul incat sa le gadile stomacul cu mai multa acreala, cu mai multa sare si cu mai mult piper), pentru ca nu toate indeletnicirile cer sa ne indulcim viata, facandu-ne-o mereu placuta si vesela, ci in unele cazuri viata ne-a adus prea multa saratura in bucate, alteori ea are gust piperat, otetit, cu gust amar si uneori acru, adeseori ramanandu-ne hrana nemistuita si greu de acceptat multe din intamplarile vietii, multe din vasele din care mancam fiind pline de falsitate si de inselaciune, multi din oaspeti punand sa fiarba in aceeasi oala pacatul ingamfarii la un loc cu inselaciunea gatelii, altii prajesc si beau laolalta nerusinarea cu ratacirea betiilor nesfarsite, pe cand altii pun alaturi vomitarea gresitei lor judecati cu insinuarile cele mai rusinoase ale desfranariisl. Ca sa nu intarzie prea mult cu pregatirea unui astfel de banchet, cel care nu-i in stare sa se poarte cinstit si cuviincios la masa e scos mai devreme din ceata comesenilor ca sa nu faca ceva ce nu se cade in astfel de intalniri, apucaturi care se potrivesc mai mult pornirilor dobitoacelor.

Aceasta e ceea ce numesc eu lucrarea desavarsita a Providentei, care nu vindeca numai bolile declarate, ci fereste si de cele care inca nu au aparut. Asa am inteles eu lucrurile si in legatura cu moartea prematura a pixincilor. Cel care toate le lucreaza cu randuiala prin iubirea Sa de oameni, Acela nimiceste pana si fiinta rautatii fara ca prin puterea prestiintei Sale sa ingradeasca libertatea voii, aceasta ca sa arate chiar prin fapte ca sprijina mai mult binele decat raul ori de cate ori porneste la lupta impotriva raului. Dar si prin cazuri de felul acesta a combatut adeseori parata necesitate a zgarceniei Cel care a organizat banchetul vietii pentru ca - ma gandesc - lipsit de pretexte inselatoare, boala iubirii de argint sa apara umbrita, de vreun val inchipuit. Caci cei mai multi spun pe fata, ca de aceea si-au sporit si mai mult pofta lacomiei, pentru ca pe urmasii lor sa-i faca si mai bogati, boala specifica lor si de neiertat argumentand ca de nevoie nu-si casatoresc copiii, ba unii nici copii nu vor sa aiba, tocmai din cauza acestei lacomii condamnabile. Caci intrucat multi nu-si doresc urmasi sanatosi din pricina greutatilor aduse de nasteri mai numeroase si nici nu nadajduiesc sa mai aiba candva, in loc de mai multi copii se dezvolta in ei multe si diferite alte pofte, intre altele si aceea ca sa nu cumva sa se imbolnaveasca din nou.

Iar daca unii din cei care o duc rau in viata sunt cruzi si mereu cu ganduri negre, robiti tuturor poftelor, porniti spre manie, nedandu-se in laturi de la nici o nelegiuire, hoti, ucigasi, tradatori de patrie sau chiar si la ceva mai detestabil decat toate acestea (cum sunt cei ce-si ucid parintii sau care-si maltrateaza mamele, cei ce-si ucid copiii sau care traiesc in chip nelegiuit in casnicii mixte), daca, asa cum sunt, toti acestia imbatranesc in rautatile lor, atunci cum se impaca faptele lor cu cele spuse inainte? Caci daca cel rapit prematur din viata, pentra ca nu cumva dupa exemplul celor chemati la banchet sa se indoape pana la sfarsitul vietii numai din placeri si sa cada prada maniei, e scos de la banchet, printr-o prevazatoare purtare de grija si bunavointa pe cand era inca viu, atunci din ce cauza sa se zbuciume el pana la batranete intr-o benchetuire continua raspandind atat siesi, cat si celorlalti comeseni, mirosul rau al betiei patimilor?

In cazul acesta de ce se sustine intruna ca tocmai prin marea ei iubire de oameni Providenta Dumnezeiasca scoate din viata pe prunci inainte de a ajunge ei sa savarseasca rele, dand a se intelege ca mai bine ar fi fost omului sa nu se fi nascut deloc?ss. Vom raspunde si la aceasta intrebare la fel, anume ca de multe oii viata celor care au trait cinstit este ea insasi pentru cei pe care i-au adus pe lume o cauza de mai bine. Se pot culege din Sfintele Scripturi nenumarate marturii, din care deducem limpede ca Dumnezeu ocroteste pe cei drepti si pe cei din neamul lor. Si ar fi cel mai mare bine daca, gandindu-ne la aceasta ocrotire de sus, ar putea fi impiedicat cineva de a ajunge in viitor la rele. Dar intrucat in astfel de cazuri nesigure se pot face numai presupuneri, nimeni nu poate fi facut raspunzator de ce ti se duce mintea la astfel de presupuneri. Caci nu numai din pricina intemeietorilor neamului, ar spera cineva, ca Dumnezeu cel binevoitor il scoate dintr-o viata ticaloasa pe cel care ar fi trait o astfel de viata, dar chiar si daca nu ar fi asa ceva cu cei rapiti din viata inainte de vreme, nici in astfel de caz n-ar fi deloc absurd sa se creada ca pentru ei ar fi mai chinuitor si mai primejdios sa duca o viata necinstita, decat sa fie lipsiti de aceasta. Doar am inteles din multe fapte ca nimic nu se intampla fara stirea lui Dumnezeu, ci de fiecare data vedem ca nimic nu decurge la intamplare si nu-i fara rost nici o fapta din cele prin care Dumnezeu conduce lumea; nimeni n-ar putea tagadui faptul ca Dumnezeu e temeiul a toate, El este intelepciunea, bunatatea si adevarul. Caci se stie doar ca ceea ce nu-i bun, nu-i nici adevarat.

Asadar, fie ca, potrivit pricinilor amintite, unii din prunci sunt rapiti din viata inainte de vreme, fie ca e vorba de altceva, in afara celor spuse se cade sa marturisim ca din capul locului toate se petrec cu un anumit scop si inca cu un scop superior. Cunosc si am auzit si de un alt temei decat cel izvorat din intelepciunea Apostolului, prin care unora din cei care se facusera vestiti prin nelegiuirile lor li s-a ingaduit sa-si duca traiul dupa cum le era voia. Meditand mai pe larg la Explicarea epistolei catre Romani si cautand sa scot concluziile logice la problema libertatii, de la un moment dat am gasit ca nu trebuie sa mai invinuim pe Dumnezeu de rau, ca si cum acesta ar proveni de la Dumnezeu, intrucat din capul locului raul nu exista si nu scapa nici controlului Celui care a creat toate; de aceea raspund intrebarii puse eliminand contradictia pornita dintr-o oarecare cugetare mai adanca. Pentru ca zice: "Dumnezeu rasplateste pe fiecare dupa faptele lui, de aceea e cazul ca de dragul mai binelui sa se dea si rautatii un raspuns cuvenit Caci doar de aceea a si rabdat sa se nasca, adica sa vina pe lume, un astfel de tiran egiptean, pentru ca prin suferinta cauzata de el sa se indrepteze Israel, sa se adune la un loc si sa se inchege acest mare popor cu tot neamul lui. Caci dupa cum puterea dumnezeiasca se facea mereu tot mai cunoscuta, aratand ca-i in stare sa rasplateasca cu bine pe cei care se aratau vrednici, iar pentru pedepsirea faradelegii nu-i lipsea nici puterea - intrucat, pana la urma, poporul acela trebuia scos din Egipt, pentru ca sa nu se molipseasca si el de faradelegile izvorate din invataturile ratacite ale egiptenilor -, tot asa si acel dusman al lui Dumnezeu, care din pricina marii lui nelegiuiri a fost numit "faraon", s-a amestecat si a inflorit tocmai in viata acestui popor cu viata cinstita, pentra ca popoml Israel sa ajunga la o indoita cunoastere a puterii lui Dumnezeu, aratata pe buna dreptate fiecaruia, adica pe iudei invatandu-i sa se faca mai buni, iar pe egipteni biciuindu-i si mai tare din pricina rautatilor lor si astfel sa se vada ca, in desavarsirea intelepciunii Sale, Dumnezeu stie sa se foloseasca si de rau pentru promovarea binelui. Caci -trebuie sa subliniem daca mai era necesar ca si cuvintele noastre sa intareasca spusa Apostolului - se simtea nevoia ca, uneori, unealta de fier (adica omul n.n.) sa fie calita de mester (adica de Dumnezeu n.n.) in foc spre a o face si mai potrivita trebuintelor vietii si, nu numai atunci cand fierul a ajuns sa se inmoaie in chip aproape firesc, oricat de refractar ar fi fost si oricat n-ar fi vrut sa se schimbe bucuros cu ajutorul focului, sa fie totusi modelat spre colaborare si spre a se face de folos. Caci de aceea se si utilizeaza nicovala, pentru ca fierul inmuiat in foc prin loviturile primite, sa poata fi faurit si format dupa cum ne este de folos.

Dar vei zice, poate, ca in decursul vietii nu toti oamenii au avut parte de suferinte, dupa cum nici cei care au dus viata cinstita n-au ajuns sa culeaga roadele sudorilor lor. Cum se explica, vei zice Tu, cum se explica faptul ca unii care au trait in nelegiuiri au reusit sa scape nepedepsiti? Am sa-ti dau raspuns si la aceasta intrebare omeneasca si inca un raspuns ceva mai presus decat cugetarea obisnuita. Caci zice undeva in prorociile sale marele David ca o particica oarecare de bucurie au totusi si cei care se dedica virtutii, daca punem fata in fata bunatatile lor cu pieirea celor osanditi: "veseli-se-va dreptul cand va vedea razbunarea impotriva necredinciosilor; mainile sale isi va spala in "sangele" pacatosului" . Si spune aceasta nu ca si cum s-ar bucura de raul altuia, ci pentru ca abia in astfel de clipe ajung ei sa inteleaga cat de sanatoasa este viata virtuoasa a celor drepti, intrucat prin cuvintele spuse ni se da sa intelegem ca deosebirea dintre oamenii cinstiti si cei rai ne aduce un spor de bucurie si de putere. De aceea vorbele "mainile sale isi va spala in sangele pacatosului" tocmai acest inteles il arata, ca viata si faptele lui curate sunt puse in lumina indeosebi prin pierzania pacatosului. Doar insusi cuvantul "a spala" ne duce cu gandul la o lucrare de curatire. Pe de alta parte, nimeni nu are obicei sa se spele in sange, pentru ca atunci se pateaza mai tare, asa incat se vadeste si mai limpede ca aici se infatiseaza tocmai deosebirea dintre opusul virtutii si al fericirii.

Sa rezumam, dar, cuvantul nostru pentru ca intelesul celor examinate sa poata fi usor de tinut minte. Nici moartea prematura a pruncilor nu ne da drept sa intelegem ca daca ei au sfarsit-o in chinuri, ar urma neaparat sa credem ca acest lucru numai asa se putea intampla, dar nici sa spunem ca soarta lor ar fi egala cu a celor care viata intreaga s-au curatit prin virtuti, dat fiind ca purtarea de grija a lui Dumnezeu n-ar fi ingaduit ca raul sa copleseasca dorinta de mai bine a celor care se nevoiau sa traiasca in felul acesta.

Biruirea unora dintre rele nu schimba cele ce am spus. Prin ajutorul harului, raul a fost biruit de unii dintre parintii si stramosii nostri, dar la cei care n-au (ei sau parintii lor), o astfel de indrazneala de a se apropia de Dumnezeu, aceia nu se bucura de o astfel de, binefacere. Cu mult mai nenorocit decat cei vestiti prin faradelegi si de-a dreptul monstruos pare cel pe care numai moartea il opreste sa ajunga nelegiuit si a carui rautate fara de margini a fost savarsita liber si nesilit de nimeni. Dar poate ca si pentru unii din cei care au ajuns pe treapta cea mai de jos a nedreptatii cugetarea apostolica gaseste totusi un raspuns mangaietor, caci Cel Care "toate cu intelepciune le-a facut" va sti sa savarseasca ceva bun si prin mijlocirea raului. Caci chiar daca cineva ar fi ajuns la culmea nelegiuirilor si potrivit asemanarii pe care am pomenit-o, ar fi ispitit sa creada ca n-ar fi fost plasmuit de mana maiastra a lui Dumnezeu pentru un scop superior, chiar si in acel caz pentru cei care vietuiesc crestineste, tot mai exista o rezerva imbucuratoare, dupa cum ne-a dat proorocul sa intelegem, caci cand e vorba de bine, oricat de mic ar fi acest bine, el nu-si pierde valoarea si nici nu-i fara de pret in fata Providentei lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie de Nyssa

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4621

Voteaza:

Despre pruncii morti prematur 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE