Eul nemarginirii

“Tatal nostru Care esti in Ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie Imparatia ta, faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant. Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresealele noastre precum si no iiertam gersitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Amin!”

Multimea stransa in Biserica rostea soptit, dar cu hotarare si credinta aceasta rugaciune de temelie pe care am invatat-o de mici, in timp ce tamaia parfumata inghitea,in fumu’-i des ce se inalta ca o pacla stravezie, cuprinzand intinderi fantomatice si dand impresii abracadabrante, orice gand al lumii exterioare , caci, in asemenea momente, se cuvine ca “toata grija cea lumeasca de la noi s-o lepadam”(din cantarea Heruvimicului).

Cadelnita raspandea, totodata, un sunet simplu, cutremurator, iar preotul,umil si neincetat rugator catre Dumnezeu, mergea printre multime,parca vestind maretia zilei de Duminica,inconjurat de copii, partasi si ei, cu piosenie, la ruga catre Atotputernicul,ce duceau cu onoare cruci si lumanari aprinse.

Palida lumina de ceara aluneca usor, pe nesimtite, pana in strafundul ochilor nostri, luminandu-ne si dandu-ne speranta ca, la sfarsitul vietii pamantesti, vom intra in Camara Slavei, acolo unde este glasul cel neincetat al ingerilor care preamaresc o singura divinitate: Dumnezeu - EUL NEMARGINIRII.

Corul canta “Osana!” Celui Preamarit de veacuri, iar altistele si sopranele erau cat pe-aici sa dobandeasca vocile suave ale Heruvimilor si Serafimilor ce Il inaltau pe Iisus Hristos la Nasterea Sa.

Cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia!

Ne zbatem mereu sa mai traim cate o zi… Dimineata, cu ghearele ei de lumina, ne sfasie visele si ne trezeste. Atunci incepe totul! De fapt, reluam ceea ce am facut ieri, dar in alta ordine. Uneori, ni se pare haotic: sa mergi la munca, sa faci cumparaturi, sa ai grija de casa, de familie, de copii… Stresul se prelinge continuu prin venele noastre. Poate suntem calmi,… dar suntem si asa intr-un ritm alert. Ceasul de pe perete, cu tic-tac-ul sau neobosit, picura in noi, cu fiecare accent al timpului, otrava nesimtita a nerabdarii… si a sfarsitului ce nu asteapta amanare.

In fiecare zi, noi facem multe. Dar seara ne dam seama ca aproape nu am facut nimic. Acest gol sufletesc renaste, caci noi, trecatori de-o clipa prin viata de veacuri, trebuie sa ne ingrijim de suflet ca si cum am muri maine; nu avem “dreptul” sa ne desfatam simtirile, cugetele si tot ce e al nostru in lucruri nedemne, necuvioase, ci sarcina pamantenilor e de a-si transforma fiinta intr-un templu in care sufletul sa infloreasca de multumire, caci sufletul e primit de la Dumnezeu.

Viata noastra se poate asemana cu orice, caci toate se termina.

Dar adevaratele raspunsuri le descoperim prin intelepciune. Si Intelepciunea Suprema e Insusi Dumnezeul nostru!

E inutil a face umbra degeaba pamantului! Acum, totul se afla in miscare, dar, mai tarziu, se va forma un echilibru, o moarte termica.

Iar daca Universul va avea un sfarsit, inseamna ca el a avut si un inceput si ca, la originea lui, sta Dumnezeu.

Multi presupun ca “VIATA” e marginita de nastere si de moarte… Noi, fiind doar simpli calatori prin viata de veacuri si prin lumea de pacate, suntem datori a acorda noi sensuri acestui cuvant: VIATA exista numai in Hristos si prin Hristos. Unora li se par nebunii, dar multi sunt cei care, Slava Domnului, cad la mila dumnezeirii dupa o lunga viata traita in intinaciune sufleteasca si trupeasca.

Pentru budhisti si hindusi, Viata reprezinta o succesiune interminabila de nastere-moarte-renastere(reincarnare), punand accent pe karma(fapte) si samsara(reincarnare). Dar, pentru noi, crestinii, se poate spune ca omul e viu, ca omul traieste, deci are Viata, doar cand implineste voia lui Dumnezeu, “a Carui porunca nu e grea”, precum zice Apostolul Pavel, “ci doar sa ne iubim unii pe altii”, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu.

Omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet(Facere 2,7) si destinat nemuririi. Dar savarsirea pacatului stramosesc de catre protoparintii nostri, Adam si Eva, a dus la “degradarea” fiintei umane si la modificarea partiala a conotatiilor despre trup, suflet si viata.

Omul poate fi asemuit unei cupe. Dar omul atunci devine fericit, atunci isi desavarseste fericirea sufleteasca, atunci are parte de bucuriile oferite muritorilor pe Pamant, cand, din cele adunate, revarsa bunatati, intelepciune, daruri si asupra celorlalti, cand se ocupa de mantuirea sufletului aproapelui , caci Mantuitorul asa a zis: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata faptura ta si cu tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.”(Luca 10,27; Matei 22,37).
Oare cand poate fi mai mare fericirea omului?Nu suntem oare datori lui Dumnezeu intru totul?

Sfanta Scriptura ne aminteste ca “Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a trimis in lume ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Jertfa pe Cruce a Mantuitorului este cea care ne transpune intr-o alta dimensiune a credintei, Crucea devenind astfel cel mai important simbol al crestinismului: altarul de jertfa al Mantuitorului. Sa nu uitam nici faptul ca Iisus Hristos a venit in lume ca un Pastor al nostru si a murit pe Cruce ca un miel fara de glas inaintea celui ce-l injunghie. Drept aceea, “cum sa ne para noua grea crucea vazand pe Hristos ca este rastignit pe ea? Cum sa ne para noua grele chinurile vazand pe Domnul nostru ca le iubeste si ca le cere? Drept aceea, rugamu-ne Tie, Doamne, ca la necazurile cate ar veni asupra mea, sa-mi inmultesti si rabdarea” (din Acatistul Sfintei Cruci) pentru a putea urca pe scara virtutilor si pentru a lucra astfel la progresul duhovnicesc al sufletelor, care sunt “temple ale Duhului Sfant”( I Corinteni 3, 14-16).

“Scara virtutilor” este foarte bine ilustrata pe peretele exterior dinspre vest a Manastirii Sucevita, iar lumina care ne va intampina in Imparatia Ceruruilor este alba, la fel ca aceea de dinaintea caderii omului in pacat, semnificand curatia sufletului, dobandita pe Pamant doar cu ajutorul virtutilor, caci ele sunt ca o cununa ce impodobesc sufletele nostre. Urcand pe scara virtutilor, de-a lungul vietii, ingerii pazitori primiti inca de la Taina Botezului, ne pregatesc coroane poleite, pe care le primim doar cand ajungem la Dumnezeu.

Oare cine sa fi umplut aceasta cupa de mozaic cu toate bucuriile izvorate din inimi fierbinti? Oare cine are Harul de a revarsa asupra tuturor bucuriile acestei vieti? Precum omul nu traieste doar cu hrana trupeasca, ci si cu cea sufleteasca, tot asa omul nu traieste fara Dumnezeu, ci cu Dumnezeu si in Dumnezeu si in Iisus Hristos, caci “vom veni la el si vom face locas la el”(Ioan 4,23). In egala masura traieste astfel si Dumnezeu in om.

Virtutie sunt o conlucrare a omului cu Dumnezeu, dobandirea acestora ducand la progresul duhovnicesc si la desavarsirea sufleteasca a individului.

Asa cum o pasare zboara cu doua aripi si nu poate zbura fara de una, tot asa, si omul, are nevoie de cele “doua aripi”: virtutile si rugaciunea.

Lumea noastra poate fi comparata cu absolut orice.

Astfel, lumea poate fi o imensa apa tulbure, o mare inspumata, in ale carei valuri ne zbatem sa inotam , in ale carei valuri ne chinuim a vasli, a trai… Dar sa nu ne uitam vaslele acasa! (cele doua vasle semnificand virtutile si rugaciunea).

Lumea mai pate fi asemuita unei jungle pline de lighioanele pamantului, unde exista pradatori si victime, vanatori si vanat, unde liane si ierburi inalte iti taie calea… Dar de vom gasi “liana rosie” a lui Jules Verne vom scapa cu bine, ajungand deasupra raului, supravietuind.

Lumea in care traim mai poate fi o scena de teatru, ai carui actori suntem noi… Astfel, datoria noastra se rezuma doar la a ne juca bine rolul.

Multe alte comparatii de prisos se pot face, dar faptul ca, dupa moarte, vom gasi o fericire vesnica, o viata vesnica, inlatura, din punctul meu de vedere, toate aceste corelatii intre lume si mediul in care traim.

Iubirea lui Dumnezeu fata de oameni s-a materializat prin jertfa pe Cruce a Mantuitorului, dar iubirea omului fata de Dumnezeu se implineste in momemtul in care acesta ajunge la o impacare cu sine si cu semenii (reconciliere) prin rugaciune, la o legatura intima cu Dumnezeu, la convorbiri cu El(rugaciune) si in momentul in care omul are capacitatea necesara de a diferentia raul de bine, adevarul de minciuna si de a dobandi virtutile necesare pe calea spre desavarsire, pe calea mantuirii.

La I Tesaloniceni 5,5, Sfantul Apostol Pavel ne numeste pe noi, oamenii, “fii ai luminii, fii ai zilei, iar nu fii ai noptii si ai intunericului” , motiv pentru cae se cuvine a “umbla” in asa fel incat sa ne incununam Viata pentru a trai in lumina, pentru a dainui in vesnicie, pentru a trai in Hristos, Care este “Lumina lumii”(Ioan 9,6). Menirea oamenilor pe pamant e de a nu lasa loc intunericului de a le umple sufletele, ci de a lupta, de a zbura cutezatori inspre lumina, avand ca temelie virtutile.

Virtutile sunt de mai multe tipuri si ele sunt dobandite pe parcursul intregii vieti, ajutand la progresul duhovnicesc.

O prima categorie de virtuti sunt cele teologice, primite de om la Sfanta Taina a Botezului. Aceasta categorie include cele trei mari virtuti: credinta, nadejdea si dragostea.

Credinta are toata lumea, caci si diavolul se teme de Dumnezeu, deci si el are credinta. Pentru a ne intari credinta in bunatatea lui Dumnezeu, avem nevoie de o a doua virtute, care este nadejdea. Prin nadejde, noi credem in viata viitoare si speram in bunatatea divina. Dragostea este o virtute foarte greu de atins, ea fiind cea mai inalta virtute (precum afirma Sfantul Apostol Pavel). Doar prin iubire fata de sine si de semeni putem ajunge la iubirea fata de Dumnezeu.

Imnul iubirii crestine(I Corinteni 13, 1-8) este o invatatura din care ne dam seama ca fara iubire, noi nu suntem nimic, asa cum fara Dumnezeu, noi nu suntem decat o simpla adunatura de pamant, dar traind, vietuind cu Dumnezeu si in Dumnezeu si in Iisus Hristos, noi, oamenii, dobandim o fire indumnezeita, vietuind in si cu Dumnezeu, suntem “fii ai Tatalui Ceresc”, suntem propovaduitori ai Legii si ai Voii Lui. Astfel, se implineste ceea ce s-a spus mai demult: “ Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat!”.

Dragostea omului fata de Dumnezeu atinge apogeul in momentul in care omul are capacitatea de a-L primi in sufletul sau, in trupul sau, prin Sfanta Euharistie, luand astfel Trupul si Sangele Mantuitorului, omul devenind astfel purtator al lui Hristos, intalnit si sub denumirea de “hristofor”(purtator al lui Hristos).

Omul trebuie si e nevoit a privi putin mai departe de sfera aceasta pamanteasca in care isi creaza propriul drum, el trebuie sa ajunga la desavarsire sufleteasca. Acestea le realizeaza,intai, doar cu cele trei virtuti teologice. Piesa de teatru va avea, astfel, patru actori principali: omul, care culege toate invataturile de folos, caci “Omul intelept e ca o lumanare aprinsa de la care pot lua lumina si alte lumanari”(Sfantul Ioan Gura de Aur) si cele trei fecioare: una, imbracata in rochie albastra, ce are o cruce in mana(credinta), o alta, imbracata in rochie verde, ce are in mana o ancora(nadejdea) si o a treia, imbracata cu o rochie alba, ce are un buchet de flori in mana (dragostea).
Aceasta este temelia trainiciei sufletului omenesc, dar ea trebuie ridicata, ca o fortareata inaintea inamicilor, spre a nu cadea in extreme si a ne deda lucrurilor pacatoase, spre a nu cadea ispitei, neatentiei, spre a nu ne incuia afara de Imparatie tocmai la miezul noptii, cand Mirele va veni iar noi nu vom putea intra cu El la nunta, precum in pilda celor zece fecioare.

Virtutile morale( curajul, cumpatarea, dreptatea si intelepciunea) completeaza virtutile teologice si ajuta la progresul duhovnicesc al sufletului omului.E de la sine inteles ca derivatele acestora(milostenia, blandetea, bunatatea, intelegerea, ajutorarea, etc.) joaca acelasi rol fundamental, dar faptul ca virtutile morale se “castiga” de-a lungul vietii arata iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, Care ii incearca.

Tot ce facem pe pamant ni se va aduna, iar in Ziua Judecatii, ingerii vor cantari faptele noastre. Toti oamenii sunt muritori, drept aceea avem o “obligatie” de a ne ingriji de suflet ca si cum am muri maine.

Toti oamenii sunt muritori.

Acolo,undeva mai la vale, era cimitirul! Ce sinistru mi se pare sa merg la cimitir!… ca sa ajungi, trebuie sa te abati din drum si sa o iei pe-o cale laturalnica: o alee, subtire, serpuita, formata, la inceput, din piese patratoase, dar care nu sunt alipite, printre ele inghesuindu-se si smocurile de iarba inghitite de noroi, iar apoi, dintr-o limba de pamant rosu de fierbinteala si inundat de praful trecutului.

Pornesc. Pasesc. Plouase zile-ntregi, asa ca e destul de noroios. Calc pe cate-o placa de piatra infundata-n pamant… In fata, in dreapta, o pasare cenusie isi casca pliscul, da nastere unui tril fascinant, si, deodata, zbarrr!!! pe-o alta crenguta, deschizand aripi aurii si falfaindu-le prin aer… Si iar sta… Si iar canta… Si iar studiaza arta zborului, lasand ca putinele raze de soare livid sa se reverse peste acele pene galbene, acoperite in exterior, de CENUSA!

In fata mea: o cale de pamant ce se subtiaza pe masura ce pasesc; in spatele meu: un intreg sat, care, prin miscarile lente ale oamenilor, nu pare a fi viu; In dreapta mea- gradini; in stanga-mi: CIMITIRUL!

Ca doua scrisori de dragoste, impaturite in patru si care cauta adresa unei flori, apar dinainte-mi doi fluturi albi( albilite), ce pluteau in aer beti de slabele adieri de vreme inviata. Aproape de mine, un sant adanc, sapat de anii vremii, e acoperit cu vegetatii ce cresc cu spor, ancorandu-si radacinile in pamantul putred.

Si iata ca zaresc o poarta mare, vopsita cam de un an- doi, cu negru… sinistru negru… iar deasupra ei sta de veghe o cruce mica.

Imping usa… Hmmm!… Ma asteptam la vreun scartait metalic, dar NU! Liniste, liniste, liniste! O liniste prea suparatoare!

“Inaintand” printre morminte, eu, pot sa zic ca imi aduc aminte de cei ce-au fost; caci, fiecare, platind Dumnezeului lor, pe vecie au adormit, iar trupul, de suflet parasit, s-a intors in pamantul din care-a iesit.

Plangeti-i pe cei ce nu mai sunt!

E gata!

Totul s-a sfarsit!

Toti oamenii sunt muritori!

Stergeti-va lacrimile de rugina!

Un omagiu adus celor raposati va vea puterea de a stinge durerile ranilor sufletesti printr-un potop de lacrimi, care, ca o ploaie binefacatoare, vor sterge praful orbitor al pamantului in care vom merge cu totii,caci “din tarana suntem si in tarana ne vom intoarce”.

Si totusi, cicatricea ramane… Iertate sa le fie pacatele, iar tarana- vesnic usoara!

Un ultim joc al existentei mele, un ultim joc al existentei noastre, a tuturor?

Da, acest “ultim joc al existentei mele” este, de fapt, moartea; noi suntem obligati sa incercam si acest “joc”, caci, venind pe lume, ne logodim cu sfarsitul nostru.

Actori fiind pe scena teatrului lui Dumnezeu, rolul fiecaruia se descrie-ntr-o viata. Desi, initial, unora li se pare doar un vis, dimineata, cu ghearele ei de lumina, ii va conduce spre adevar.

Fiecare om e osandit la pieire, dar ceasul nu ni-l stim, de aceea, pentru fiecare exista un “maine”; iar acest “maine” e chiar maine pentru unii, si ani pentru altii.

Cum fiecare joc are regulile si riscurile sale, tu esti obligat sa le respecti, si, astfel, n-ai dreptul sa te joci aiurea, clipa nemuririi reprezentand un drum, o viata, fara intoarcere: sufletul va purta in el toate faptele savarsite de tine pe pamant, dar va deveni nepasator, nemaiavand puterea de a simti, de a trai, inrudindu-se cu Hiperyon: "nemuritor si rece" .

Fiecare viata de om are un curs aparte, iar drumurile nesfarsite si multe au menirea de a ne transforma doar in simpli trecatori, calatori prin viata noastra, caci altceva nu suntem.

Noi, toti, ne-am nascut, ca, la final, “sa ne inrolam in moartea tuturora” ( Adrian Paunescu- “As da orice”- forma corecta: “ ma inrolez in moartea tuturora”). Dar mai avem de indeplinit un rol, pe care fiecare fiecare-l joaca dupa puteri, vointa si crez. Menirea lui Dumnezeu a fost sa ne izbaveasca de pacat, dar a noastra e de a dobandi mantuirea. Asadar, se cuvine ca traiul nostru pamantesc sa se infrumuseteze cu dragoste si nadejde, iar gradini de sperante si de credinta sa infloreasca in suflet si in simtiri.

Mereu, omul a vrut sa descopere ce nu s-a descoperit, a cercetat ce nu s-a cercetat, a inventat ce nu se inventase inca pana atunci... a reusit !

Dar a izbutit sa devina si nemuritor: desi doar figurat… Venindu-ne sfarsitul, ne ingropam cu tot ce avem mai bun: un sfat prielnic, o voce blanda, un zambet cald, o privire senina, un alint… Si, cu anii, ne transformam in tarana, stramosul nostru ( “Avandu-mi eu pamantul mama, tina tata, iar tarana stramos, neincetat catre pamant caut”- din “Canon de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos”).

Drept aceea, mantuitorul, in Predica de pe Munte (Matei 5-7) ne indeamna: “Sa nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, si unde nici furii nu le sapa si nici nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.”
“Si prafu’-i viu:e nemurire!” ( Philip Pullman-”Materiile intunecate- I: Luminile Nordului”), E dubla nemurire, caci ramanem o amintire pentru cei ce ne-au cunoscut.

Drept aceea, trebuie sa ne dam seama ca fara Dumnezeu, noi nu suntem nimic!

Pentru atunci cand totul va fi doar Amintire.

Dumnezeu este Cel Care bate la usa fiecarui suflet…Dar sufletul poate fi acasa si poate sa nu deschida… Dar nu e bine asa…. In acest fel, mantuirea omului nu poate fi realizata decat daca Dumnezeu, in bunatatea Lui, revine, bate din nou… Iar daca omul deschide usa si sufletul sau Il primeste, va avea parte de toate bucuriile gatite celor ce Il iubesc pe Dumnezeu.

Drept aceea, suntem datori a invata cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia !

Iar linistea vesnica o gasim traind numai in Hristos si in Dumnezeu, cinand cu El la aceeasi masa.

„Dumnezeu m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de apa din marea de amar!”(Mihai Eminescu)

Tot Dumnezeu a fost Cel Care ne-a facut sa fim, ne-a facut sa existam!

Iar noi... suntem cei care trebuie sa-I multumim! In veci... Amin!

Denisa Felicia Rusu