Familia in Vechiul si Noul Testament

Familia in Vechiul si Noul Testament Mareste imaginea.


Familia in Vechiul si Noul Testament


Familia la evreii Vetero-Testamentari

 

"Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietuitoarele ce se misca pe pamant si peste tot pamantul!" (Fac. 1,28)

Textul acesta, scris de profetul Moise sub insuflare dumnezeiasca, a determinat poporul evreu sa considere familia ca asezamant randuit de Dumnezeu. Si dupa cum citim in referatul biblic, Atotputernicul i-a binecuvantat pe protoparintii Adam si Eva, ca ei sa fie rodnici, sa se inmulteasca si sa umple pamantul si sa-l stapaneasca. Deci, prin aceste cuvinte, Dumnezeu instituia casatoria, care devenea baza fiecarei familii: Eva avea sa se apropie si sa comunice, spiritual si fizic, cu trupul din care a fost luata, pentru perpetuarea neamului omenesc.

Prin cuvintele Lui Dumnezeu, " de aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup... " (Fac. 2, 24), se afirma insusi principiul unitatii monogamice a familiei. Aceasta legatura monogama, binecuvantata de Dumnezeu, a fost insa alterata din cauza pacatului originar (stramosesc).

Ratacitor pe pamant, omul, uitand de Dumnezeu, a uitat si de ceea ce era bun si placut Lui. Astfel, omul a ajuns la poligamie; Lameh fiind primul care a recurs la o astfel de legatura conjugala neplacuta lui Dumnezeu (Fac. 4, 19).

Dupa cum am mentionat mai sus, monogamia s-a mentinut si la asiro-babilonieni si egipteni; dar acest fapt era doar o caracteristica a omului de rand, lipsit de mijloace materiale. Stapanul de sclavi, potrivit uzantei, putea sa aiba mai multe sotii, admitandu-se chiar concubinajul.

S-a spus ca, "in vederea raspandirii si inmultirii neamului omenesc, Dumnezeu a admis poligamia". Omul, in decursul istoriei neamului omenesc de pana la Moise, si dupa (cu mici exceptii!), s-a complacut in aceasta situatie. Exemplul de netagaduit il avem in patriarhul Avraam, care a trait in concubinaj, indemnat fiind de sotia sa, Sara. Motivul este bine cunoscut: Avraam, ajuns la o varsta inaintata, fara urmasi, "a intrat acesta laAgar si ea a zamislit... " (Fac. 16, 4)

Daca patriarhul Avraam a incalcat principiul monogamic al casatoriei, care de fapt la poporul ales nu era o taina, in schimb, in cazul patriarhului Iacob avem de-a face cu "tipul casatoriei cu mai multe femei, poligamia devenea un lucru normal in viata poporului Israel".

Primind Tablele Legii pe muntele Sinai din mana sfanta a Domnului Dumnezeu, Moise a cautat sa-i determine pe israeliteni sa pastreze prescriptiile Legii. Dar lupta impotriva poligamiei a continuat cu insistenta si dupa profetul Moise. Legea interzicea prin porunca casatoria aceluiasi barbat cu doua surori (Lev. 18, 18), iar regele, unsul lui Iahve, nu avea dreptul de a se casatori cu mai multe femei (Deut. 17, 17). Legea avea prescriptii precise si in ceea ce priveste relatia sclav-stapan, sclava avand dreptul de a se rascumpara, atunci cand stapanul sau nu-i recunoaste relatia de concubina (les. 21,8).

Decalogul, in doua dintre poruncile sale, se ocupa de farnilia poporului ales, normalizand in porunca a V-a raporturile dintre parinti si fiii lor, iar prin porunca a VII-a intarind credinta conjugala ce trebuie sa ghideze viata de familie a celor doi soti. In general, aceste porunci vor mentine la poporul Israel monogamia, iar exceptiile de la lege nu au devenit niciodata model de urmat.

Arhiereul, alesul lui Dumnezeu, care intra o data pe an in Sfanta Sfintelor, la ziua impacarii, si care trebuia sa mentina o curatie trupeasca deosebita, avea obligatia sa se casatoreasca numai cu o singura fecioara (Lev. 21, 13-14). Se reafirma astfel principiul monogamic al casatoriei, impus de Dumnezeu protoparintilor neamului omenesc.

Adulterul, ca legatura trupeasca dintre doi soti, din familii deosebite, sau a unui sot cu o persoana libera, a fost condamnat cu severitate de arhiereu, preotii si levitii care slujeau la Cortul sfant si mai apoi la Templu. Ei au invocat cu tarie porunca divina: "Sa nu savarsesti adulter". De altfel, intrucat cei care practicau adulterul savarseau un pacat intreit - impotriva lui Dumnezeu, impotriva sotului credincios si impotriva familiei - acest pacat a fost asezat alaturi de omucidere si idolatrie. Dupa anuntarea Legii, adulterul va primi pedeapsa capitala: moartea (Lev. 20, 10).

Revenind la actul casatoriei, trebuie sa subliniem faptul ca, la poporul ales, casatoria nu avea un caracter religios, de taina, asa cum avea sa devina in crestinism, unde iubirea devine "plinatatea si integritatea vietii crestine".

Vechii evrei disociau casatoria in doua acte distincte: logodna si cununia. Actul logodnei aducea fata in fata cele doua parti: parintii sau fratele mai mare al logodnicei si parintele logodnicului. Discutiile se purtau in prezenta unor martori si se intarea printr-un legamant, asa cum citim in cartea profetului Maleahi: "Si de ziceti: De ce? Din pricina ca Domnul a fost martor intre tine si femeia tineretilor tale, fata de care tu ai fost viclean, desi ea era tovarasa ta si femeia legamantului tau" (Maleahi 2, 14).

Contractul dintre cei doi logodnici era intarit printr-un legamant in fata lui Dumnezeu, iar apropierea logodnicei de casa viitorului mire se facea prin cumparare; sotul le multumea cu o anumita suma de bani, sau prin munca, parintilor logodnicei (cf. Fac. 29, 20-27).

In cazul in care logodnicul revenea asupra hotararii sale si dorea sa desfaca logodna, el avea dreptul sa-i dea carte de despartire logodnicei, care isi pastra castitatea si continua sa locuiasca in casa parintilor ei pana la casatorie.

Timpul care separa actul logodnei de casatorie varia de la un caz la altul. Dupa ce mireasa era acoperita cu valul de nunta, sosea mirele inconjurat de prieteni si o lua pe cea incununata, pentru a petrece in cantece si jocuri sapte zile; nu inainte insa ca mireasa sa primeasca binecuvantarea parintilor (Fac. 29, 27).

Totodata, trebuie subliniat faptul ca "raporturile dintre Dumnezeu si Israei devin modelul exemplar al raporturilor dintre barbat si femeie in casatorie, altfel spus, arhetipul sacru al cuplului uman".

Femeia la poporul ales

 

Spre deosebire de popoarele din jur, poporul evreu considera ca Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, a creat-o pe Eva din coasta lui Adam; a creat-o fiinta cugetatoare, facand-o desavarsita si intreaga, asemenea barbatului, adica rationala, capabila sa fie alaturi de barbat in toate imprejurarile vietii.

Femeia trebuia sa nasca prunci, ca astfel sa perpetueze neamul omenesc; aceasta nefiind o deosebire fiintiala, ci mai degraba o binecuvantare, spre binele comun al celor doi: barbat si femeie. De aceea, Adam, in cunostinta de cauza, va exclama: " Iata, acesta-i os din oasele mele si carne din carnea mea!" (Fac. 2, 23).

La vechii evrei, sotia se deosebea in mod categoric de sclavele care puteau fi vandute. Chiar daca in urma achitarii pretului de cumparare femeia devenea proprietatea sotului, totusi ea nu ii era supusa acestuia asemenea unei sclave; sotul rezervandu-si dreptul de a divorta, iar sotia supunandu-se in tacere verdictului.

In ceea ce priveste relatia cu Dumnezeu, prin intermediul cultului vazut, femeia era lipsita de autoritatea necesara depunerii vreunui vot. Autoritatea ei se manifesta doar asupra sclavilor din familie, asupra copiilor si asupra dreptului de nastere (les. 20, 12; Pilde 14, 1). Nu trebuie insa uitat faptul ca, in cartea Deuteronom, se arata in ce felera pedepsit barbatul care dezonora o femeie; si anume, prin uciderea cu pietre sau prin obligatia de a o lua de sotie, fara ca vreodata sa poata divorta de ea (Deut. 22,29). Prin urmare, la poporul ales, femeia a avut un alt statut decat cel de la alte popoare ale lumii antice.

Ori de cate ori poporul evreu se abatea de la dreapta credinta, si, ipso facto, legatura cu Iahve era rupta, asemanarea cu legatura dintre barbat si femeie se facea auzita din gura profetilor (Osea 1). Asa incat, afirmatia ca femeia la vechii evrei era "considerata o fiinta inferioara si fara drept" nu-si gaseste, intru totul, temeiul in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament.

Actul creatiei primilor oameni, Adam si Eva, explica si egalitatea relativa dintre barbat si femeie, respectiv sot si sotie, starea aceasta de lucruri fiind specifica Vechiului Testament. Cu toate acestea, pacatul stramosesc nu a adus numai moartea, dar si o oarecare diminuare a imaginii femeii in prescriptiile legii mozaice ulterioare actului creatiei, chiar daca grija aratata vaduvelor (Deut. 14, 29 s.a.;

Isaia 1,17, 23) sublinia superioritatea Legii mozaice intr-o lume in care patriarhatul era emblema popoarelor lumii antice.

Copiii la vechii evrei

La vechii evrei nu putem disocia copilul de mama lui si nici pe tata de familia sa.

Nasterea era moment de bucurie, iar femeia (mama!) le permitea moaselor care o asistau la nastere sa-i prezinte nou-nascutul tatalui. Acesta, cu demnitate barbateasca, lua copilul in brate, aratandu-si, prin acest mod de manifestare, paternitatea (Fac. 50, 23). Toate momentele care marcau cresterea, evolutia in timp a copilului, erau prilej de veselie pentru parinti; asa se intampla si la intarcatul copilului, cat si la varsta la care incepea sa "invete" Legea. Femeia care da nastere la prunci multi atragea dupa sine binecuvantarea divina peste familia ei. Lipsa de urmasi trebuia evitata cu orice pret; asa se explica de ce sotia o da pe sclava sa sotului ei (Deut. 7, 14; 28, 11; Lev. 20, 21; Fac. 16, 1-3 s.a.).

Legea mozaica ii permitea femeii lauze sa se prezinte la lacasul sfant doar dupa un anumit numar de zile; iar cand se prezenta, trebuia sa aduca drept jertfa de curatire un miel ca ardere de tot si un pui de porumbel sau turturea (Lev. 12, 2-6).

Nasterea de baiat atragea dupa sine aprecierile favorabile ale sotului, fiindca perpetuarea neamului la vechii evrei se facea prin spita barbateasca, nu pe linie materna. Tatal, la auzul vestii nasterii unui fiu, ii oferea daruri si bani vestitorului, iar daca copilul era "prim nascut de sex barbatesc (bechor) trebuia rascumparat cu 5 sicii de argint de la serviciul lacasului sfant in amintirea celor 273 de intai nascuti curati la iesirea din Egipt".

Printre poruncile date de Dumnezeu lui Moise se afla si porunca savarsirii actului circumciziunii la toti pruncii de parte barbateasca in ziua a opta de la nastere, iar mama avea datoria morala sa-i dea nume copilului indata dupa nastere.

Firi cu imaginatie bogata, mamele israelitiene din Vechiul Testament legau numele de persoana copilului care il purta, cautand prin aceasta sa exprime comportamentul viitor al individului, precum si rolul pe care avea sa-l joace acesta in "sanul" poporului evreu (I Regi 2, 9; Rut. 1, 11; Jud. 6, 32).

Acest comportament al israelitilor a fost intr-o oarecare masura influentat de anumite popoare orientale din jurul Canaanului, dar, in acelasi timp, acesta a devenit model de urmat si pentru alte popoare din aceeasi arie geografica. Da altfel, in vechiul Orient intalnim aceasta practica si la alte popoare, unde, a atribui un nume cuiva insemna a prezice caracterul si destinul celui care avea sa-l poarte.

In ceea ce priveste educatia copiilor, Sfanta Scriptura a Vechiului Testament ne da indicatii ciare si pretioase; toate elementele educationale gravitand in jurul poruncilor divine transmise poporului evreu prin Moise. Dificultatea educationala a copilului consta din aceea ca, o data insusite, preceptele morale din Tora trebuia sa fie respectate, indeplinite. Daca mama se ocupa de copil pana la varsta la care tatal il initia in scrierea si citirea Legii si a Cartilor Sfinte, scolile publice (Bet hamidras) vor cauta sa justifice si sa continue educatia inceputa de parinti, si anume, chemarea lui Avraam: " Ca L-am ales, ca sa invete pe fiii si casa sa dupa sine sa umble in calea Domnului si sa faca judecata si dreptate... " (Fac. 18, 9). Astfel, la varsta de 12 ani, copilul era initiat in tainele Legii; mai mult, se considera ca instruirea lui era suficienta si ca deci putea deveni un "fiu al lui Israel", prin binecuvantarea tatalui.

Familia in lumina Noului Testament

Cea dintai forma a vietii de obste, familia, este celula de baza a societatii omenesti. Casatoria, institutie naturala si sociala, devine Taina prin binecuvantarea Bisericii. Aceasta Taina se numeste "Cununie", intrucat atunci cand este savarsita se pun cununi pe capul mirelui si miresei. Pentru Biserica Ortodoxa, "nunta este Taina in care un barbat si o femeie, invoindu-se in mod liber sa traiasca impreuna toata viata, pentru a se iubi unul pe altul, a naste si a creste copii si a se ajuta reciproc, primesc - prin preot - harul care sfinteste legatura lor si ajuta la atingerea scopului ei".

Asadar, familia se intemeiaza - potrivit invataturii crestine - prin cununie, adica prin legatura dintre barbat si femeie, binecuvantata de Dumnezeu in fata sfantului altar, asa dupa cum prevede insasi Legea Noului Testament.

Instituirea familiei in paradis; urmarile pacatului stramosesc asupra familiei

In Sfanta Scriptura ni se spune ca, la inceput, Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. I, 1). Din referatul biblic al creatiei, retinem deci ca "cerul" inseamna lumea nevazuta a ingerilor, iar "pamantul" inseamna lumea vazuta. Toate fapturile zidite de Dumnezeu "erau bune foarte" (Fac. I, 31).

Sfanta Scriptura ne descopera de asemenea ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu l-a adus la existenta pe om. Existenta omului a fost hotarata de Dumnezeu inainte de facerea lumii, ca de altfel si stapanirea Sa asupra acestuia. Despre crearea omului si starea lui de dinainte de pacat, din Sfanta Scriptura retinem ca omul nu a fost facut din porunca, ci din mainile lui Dumnezeu (cf. Iov 10, 8) si dupa chipul si asemanarea Sa (Fac. I, 26).

Aceeasi Sfanta Scriptura ne spune ca omul este "chipul" lui Dumnezeu prin faptul ca este inzestrat cu "ratiune", care il ridica la rangul de stapan al lumii. De altfel, inca de la creatie, Dumnezeu l-a imputernicit "...sa porunceasca tuturor celor vazute si patimilor care se ridica in el; sa comande, iar nu sa fie comandat. Iar daca parasindu-si puterea de a comanda - spune Sfantul Ioan Gura de Aur -el se va lasa mai degraba comandat, in loc sa comande, el va inceta sa mai fie om si in locul numelui de om va merita numele animalelor...". Omul are deci putere de stapanire fiindca poarta chipul lui Dumnezeu.

Cat priveste notiunea de "asemanare" cu Dumnezeu, aceasta "...marcheaza eforturile pe care trebuie sa le depuna pentru a se face, pe cat ii este cu putinta, asemenea lui Dumnezeu (prin blandete, bunatate si toate virtutile)".

In fine, retinem ca omul, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, a fost harazit ca sa traiasca in legatura dragostei si comuniunii cu Creatorul sau. Aratandu-se cinstea deosebita data de Dumnezeu omului, Sfanta Scriptura ne mai spune ca Dumnezeu, luand tarana din pamant, "a suflat in fata lui suflare de viata" (Fac. II, 6). Pentru Parintii Bisericii, acest suflu de viata este sufletul nemuritor pe care Dumnezeu l-a harazit omului inca de la Creatie. Printr-un act de vointa, Dumnezeu a facut ca sufletul sa traiasca vesnic, ca sa-si poata primi rasplata sau pedeapsa.

Din Sfanta Scriptura aflam de asemenea ca "...Dumnezeu a facut pe om barbat si femeie... " (Fac. I, 27); cat despre femeie, acelasi referat biblic ne spune ca "...a facut Dumnezeu din coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam: iata acum os din oasele mele si trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat" (Fac. II, 22-23).

In Epistola catre Diognet -redactata la Alexandria spre sfarsitul secolului al II-lea- se afirma ca "...Dumnezeu a sadit la inceput in mijlocul paradisului pomul cunostintei si pomul vietii, tocmai pentru a arata prin cunostinta viata. Cei dintai oameni, pentru ca nu s-au folosit bine de cunostinta, prin inselaciunea sarpelui, s-au vazut goi". Autorul recunoscut al aceleiasi Epistole catre Diognet tinea totodata sa precizeze ca "...nu cunostintele omoara, ci neascultarea omoara".

Referitor la suflarea de viata - de care face referinta Sfanta Scriptura, in actul creatiei omului - trebuie retinut ca aceasta are "o profunda semnificatie pentru antropologia crestina".

Intr-adevar, "din sufletul insuflat si din comuniunea inceputa prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, rasare comuniunea omului cu Dumnezeu". Legatura comuniunii lui Dumnezeu cu omul - in care Dumnezeu a imprimat in fiinta acestuia chipul Sau - se mentine prin impartasirea harului necreat. Totodata, prin insuflarea Lui Dumnezeu, in om a fost pus o data pentru totdeauna sufletul "intelegator si liber", si "...o data cu el Dumnezeu intra si in comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sadit in om".

Libertatea de vointa a omului face parte din chipul lui Dumnezeu in el. Or, dupa cum se stie, "...omul n-a mai dat curs aspiratiei sale funciare spre nemurirea data lui de Dumnezeu, ci s-a intors catre lume si placerile ei sensibile, devenind robul legilor naturale ale compunerii si descompunerii, ale stricaciunii si mortii".

Prin propria sa libertate, omul a introdus suferinta in propria sa fiinta si in structura cosmosului intreg. Dar, dupa cuvantul Apostolului Pavel, aceasta faptura "...se va izbavi din robia stricaciunii, pentru a ajunge la libertatea si nestricaciunea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21).

Din aceeasi Sfanta Scriptura aflam ca incetarea comuniunii omului cu Dumnezeu - prin propria libertate a omului - a avut si urmari nefaste. In primul rand, aceasta a dus atat la disparitia solidaritatii dintre om si creatie, cat si la dizolvarea solidaritatii si a comuniunii omului cu semenii sai. Uciderea lui Abel de catre Cain ramane paradigmatica in aceasta privinta.

Retinem insa ca aceasta stare nefericita in care se afla lumea dupa cadere "...nu e urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam... Robia lui Adam... este rezultatul traumatizarii proprii prin deviere de la drumul lui si moartea e rezultatul departarii de Dumnezeu".

Desigur, din istoria mantuirii neamului omenesc stim ca stricaciunea si moartea n-au fost facute sa dureze vesnic si ca prin moarte n-a fost omorat omul, ci "coruptia care il invaluise". Rod al pacatului, moartea a fost ingaduita de Dumnezeu ca sa nu fie raul fara moarte, cum se spune la slujba prohodirii mortilor.

Dogmatica ortodoxa ne mai spune ca durerea, care este un efect al pacatului, devine mijloc impotriva pacatului. Primul pacat a constat in placere, dar Dumnezeu, voind mantuirea omului, "a infipt in placere contrariul ei, durerea, ca pe un mijloc de pedepsire, de oprire sau de nimicire a placerii. Acesta este motivul pentru care Ortodoxia considera ca din cauza pacatului chipul lui Dumnezeu s-a slabit, dar nu s-a distrus. Chiar in urma caderii exista in om o aspiratie spre infinit, spre transcendent, si o tendinta slabita, dar funciara spre comuniune sau solidaritate umana".

Prin actiunea de rascumparare faptuita de Mantuitorul, faptura a fost trecuta de sub domnia intunericului in imparatia luminii si a iubirii lui Dumnezeu (cf. Ioan 3, 16). Acest act rascumparator a avut urmari fericite si asupra familiei, care avea sa fie sfintita prin participarea Mantuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii.

Din marturia Sfintei Scripturi, am retinut ca cea dintai femeie, Eva, a fost facuta din coasta lui Adam. Scopul crearii ei a fost inainte de toate acela ca omul sa nu fie singur, si sa-i fie lui de ajutor. Totodata, Eva a fost facuta pentru inmultirea si continuarea neamului omenesc. Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei - citim in cartea Facerii - zicand: ,, Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Fac. I, 28).

Dupa cum am putut constata, mai intai a fost facut barbatul, si apoi, din el, femeia. Eva n-a fost facuta din tarana, ci din coasta lui Adam, aratandu-se, prin aceasta, ca in barbat si in femeie exista o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc.

Sfanta Scriptura spune de asemenea ca, dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om, l-a asezat in rai. Cat priveste starea omului in rai, inainte de pacat, aflam ca omul creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu - a fost impodobit cu ratiune, inima curata si vointa libera.

Starea omului in rai, inainte de pacat, a fost o stare de nevinovatie si nerautate. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. II, 7). Aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Harul care il punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat si cu puterea ca el sa dea nume fapturilor pamantului. Sfintii Parinti ne spun si ei ca protoparintii neamului omenesc, fiind imbracati in haina Duhului Sfant, n-au avut nici pofta trupului, intr-adevar, Adam si Eva au trait in rai fara trebuinta imbracamintei (Fac. II, 25), adica precum ingerii, impartasindu-se din bunatatea lui Dumnezeu: "Atatea si atatea binefaceri" - adevereste Sfantul Ioan Gura de Aur - "i-a facut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai intai de toate l-a adus de la nefiinta la fiinta; apoi l-a invrednicit de i-a facut trup din tarana, apoi, ceea ce e mai insemnat, prin suflare i-a daruit suflet; apoi a poruncit sa se faca raiul si a randuit ca omul sa locuiasca acolo; dupa aceasta, iarasi, ca un tata iubitor, ii da omului, ca sa nu alunece ca un copil tanar, care se bucura de toate libertatile si inlesnirile, si o mica si neinsemnata grija; ii porunceste Stapanul Dumnezeu lui Adam sa lucreze si sa pazeasca raiul".

Dupa calcarea poruncii lui Dumnezeu, Adam si Eva au cunoscut insa goliciunea trupului lor. Pierdusera prin pacatul neascultarii Harul cel de la inceput.

Comentand textul de la Facere 2, 23-24, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie ca "...dupa calcarea poruncii a trait barbatul cu femeia; pana atunci traiau in rai ca ingerii; nu erau aprinsi de pofta, nu erau asaltati de alte patimi, nu erau supusi nevoii firii, ci au fost facuti cu totul nestricaciosi si nemuritori, ca nici nu aveau nevoie de imbracaminte".

Asadar, erau "amandoi goi si nu se rusinau" (V&c. 2, 25) fiindca "nu intrase pacatul si neascultarea; erau imbracati cu slava cea de sus; de aceea nici nu se rusinau; dupa calcarea poruncii, insa, a intrat si rusinea si au cunoscut ca sunt goi".

Dupa caderea in pacat, osanda lui Adam este truda muncii (rcovoc,), iar a femeii nasterea de fii in dureri. Mai mult, dupa alungarea lui Adam si Eva din rai, din cauza pacatului si a instrainarii de Dumnezeu, femeia ajunsese "...in stare de robie fata de barbat, care o cumpara de la pagani, sau semisclava, ca la evrei, unde viitorul sot o lua dand multe daruri parintilor si rudelor tinerei (Fac. 24, 1-61; 29, 1-30). In ambele cazuri - preciza un teolog ortodox - casatoria nu mai era o consimtire libera intre tinerii casatoriti, de aceea, sotiile cumparate numeau pe barbatii lor: "domnul si stapanul meu" (Fac. 18, 21; I Petru 3, 6)".

Mantuitorul, Care a eliberat femeia din starea sa de sclavie si semisclavie, a innoit institutia casatoriei, ridicand-o la rangul de Taina sfanta, incheiata prin libera consimtire si sfintita de Biserica.

Sfintii Parinti ne adeveresc ca primii oameni, inainte de pacat, au dus o viata fericita. Protoparintii nostri au fost creati liberi, in stare de a ajunge fie la moarte, fie la nemurire, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu.

Retinem deci ca starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere si de eliberate, de unde putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina, omul putea inainta spre aceasta desavarsire sau sa se abata de la aceasta, datorita marelui dar cu care l-a inzestrat Creatorul sau: libera vointa.

Faptura aleasa a slavei dumnezeiesti, Omul a fost asezat in rai ca sa implineasca porunca lui Dumnezeu. Prin aceasta, el se impartasea de fericirea de a cunoaste si a trai cu Dumnezeu prin comuniunea harica.

Porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam a fost aceea de a nu manca "din pomul cunoasterii binelui si raului", pentru ca in ziua in care va manca din el ,,cu moarte va muri" (Fac. II, 17). Aceasta porunca a fost pazita de Adam si Eva pentru oarecare vreme. Dar, din indemnul diavolului in chip de sarpe si datorita mandriei lor, Eva intai si Adam dupa ea au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu.

Consecinta neascultarii poruncii lui Dumnezeu a fost scoaterea lor din rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul ca rascumparator al pacatului lor (Fac. III, 15 s.u.).

Acest pacat al protoparintilor nostri, care se numeste pacat stramosesc, a trecut - dupa cum ne spunea Sfantul Apostol Pavel - la toti oamenii. "...Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el" (Rom. 5, 12).

Acest pacat al neascultarii il inclina pe om spre pacat, spre incalcarea poruncii lui Dumnezeu. " Dupa cum este scris: Nu este drept nici unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu. Toti s-au abatut impreuna, netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este" (Rom. 3, 10, 12).

O data cu pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut harul lui Dumnezeu si, prin aceasta, legatura cu Dumnezeu. Pacatul stramosesc a adus cu sine si slabirea chipului lui Dumnezeu in om. Protoparintii au pierdut totodata sfintenia, curatia si putinta de a nu muri91. Prin pierderea harului, protoparintii au pierdut si roadele acestuia, ca urmare a neascultarii poruncii lui Dumnezeu, fiind scosi din rai (Fac. III, 22).

"Prin neascultarea unuia singur", firea intreaga s-a imbolnavit de pacat, trupurile protoparintilor s-au deschis placerilor, trezind in ei pofta carnii. Si astfel, linistea desavarsita a trupului s-a pierdut, de harul care-i acoperea au fost dezbracati si apropierea de Dumnezeu nu a mai fost posibila.

Sfantul Apostol Pavel spune ca "plata pacatului" (Rom. 6, 23) a fost moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica, dupa cum insusi Dumnezeu le vestise (Fac. II, 17). Neascultand porunca, pedeapsa proto-parintilor a fost moartea, si aceasta nu pentru ca au mancat dintr-un pom al mortii, ci pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca. Asa se face ca prima familie instituita de Dumnezeu in rai avea sa cunoasca boala si slabirea chipului lui Dumnezeu, iar apropierea de luminile curate ale Duhului ramane ca o nadejde pentru ea.

Cu toate acestea, in toate lucrarile lumii, in toata creatia deci, Dumnezeu sprijinea orice lucrare buna, asa incat, prin pronia divina, Dumnezeu - zice Sfantul Ioan Gura de Aur - "nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar dupa ce a dus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare, ele se duc, se scurg si pier".

In lucrarea Sa de a pastra si conduce lumea, Dumnezeu conlucreaza cu creatura Sa, cu omul, incercand sa-l intoarca spre bine, spre adevar. Aceasta lucrare a lui Dumnezeu - fiind legata de categoria "noului" prin excelenta, "iata, toate le fac noi" (Apoc. 21, 5) - l-a determinat pe Sfantul Apostol Pavel sa ne indemne sa umblam " intru innoirea vietii" si "sa slujim intru innoirea Duhului, iar nu dupa slava cea veche " (Rom. 6, 4; 7, 6).

Sfantul Apostol Pavel opune "innoirea Duhului" vechimii literei, sau legii, intrucat opune petrecerii in moarte viata invierii. Iar unde e legea, e semn ca domneste pacatul. "Boldul mortii este pacatul, iar puterea pacatului este legea" (1 Cor. 15, 56). Or, "legea e puterea pacatului ducator la moarte, cand ea nu pregateste spre depasirea treptei atinse prin ea; cand omul nu trage concluzia ca "sfarsitul legii este Hristos", sau "plinirea ei este iubirea" (Rom. 10, 4; Rom. 13, 10), ca noutate continua. Iar pacatul e semnul persistarii omului vechi".

Din Sfanta Scriptura retinem ca suntem solidari in pacat si cadere cu Adam (I Cor. 15, 47-49), protoparintele nostru dupa trup. Prin descendenta naturala, Adam ne-a asociat pe toti mortii. Prin descendenta harica, Hristos ne asociaza pe toti invierii Sale (II Cor. 4, 10, II).

Asadar, precum prin Adam au cazut toti, tot asa prin Hristos se ridica toti, subliniindu-se astfel temeiul egalitatii personale a oamenilor si putinta tuturor de a invia in Hristos.

Referitor la urmarile pacatului stramosesc asupra familiei, trebuie de asemenea sa mentionam si faptul ca pentru Parintii Bisericii viata izvoraste de la Dumnezeu, care - prin Fiul Sau iubit, Mantuitorul Hristos - a restaurat chipul omului

deformat prin pacatul stramosesc; noul Adam a distrus deci moartea prin moarte, jertfa sa expiatoare pe crucea de pe Golgota. "Remarcati: Adam - scria Sfantul loan Gura de Aur - a fost creat, Hristos a fost nascut; din coasta lui Adam a iesit coruptia (cj)Sopa), din coasta lui Hristos a izvorat viata; in paradisul terestru germina moartea, pe cruce moartea a fost distrusa."

Prin jertfa Sa, "al doilea Adam", Mantuitorul Hristos, "...a regenerat firea spre innoirea vietii". Or, prin innoirea vietii, Hristos a dat un nou, sens si familiei instituite de Dumnezeu in paradis.

In fine, am retinut ca, potrivit referatului biblic de la Cartea Facerea, familia a existat de la crearea omului, dar in acea stare paradisiaca ea avea un caracter pur spiritual, fecioria fiind nota ei distinctiva. Dupa caderea in pacat insa, viata conjugala a protoparintilor Adam si Eva trebuie inteleasa ca un pogoramant al Lui Dumnezeu, precum si ca o mangaiere pentru firea umana slabita si pervertita de pacatul neascultarii.

Sfintirea familiei prin participarea Mantuitorului Hristos Ia nunta din Cana Galileii

 

Prin nunta intelegem "cununia sau casatoria religioasa intre un barbat si o femeie care intemeiaza o familie". In noul Testament, cuvantul nunta este folosit atat in sens propriu, cat si in sens figurat (metaforic) (Mt. 22, 2-9; Luc. 12, 36; 14, 8; In. 2, 1-2; Efes. 5, 25-27; Apoc. 19, 1-10).

Din analiza textului Noului Testament, putem retine ca "in Evanghelii nu se gaseste un loc expres din care sa se vada limpede ca Mantuitorul a instituit Taina Nuntii, dar el a sfintit casatoria prin participarea la nunta din Cana Galileii (loan 2, 1-11). De altfel, Sfantul loan Evanghelistul ne adevereste ca Mantuitorul Hristos "...iarasi a mers in Cana Galileii, unde prefacuse apa in vin" (IV, 46). Apoi adesea a vorbit despre casatorie si despre indisolubilitatea ei in asa fel, incat rezulta fara putinta de indoiala ca a privit-o ca Sfanta Taina (Matei 19, 6)".

Sfintirea familiei s-a facut, asadar, prin participarea Mantuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, cand casatoria - legatura barbatului cu femeia - a fost ridicata la valoarea de Sfanta Taina. Dar, asa dupa cum spunea si Fericitul Augustin, "Hristos a intarit la Cana ceea ce a instituit in rai". Fiindca "nici pacatul de la inceput, nici potopul - precizeaza slujba ortodoxa a cununiei - n-au stricat sfintenia casatoriei". Intr-adevar, "de la Adam pana la Domnul, iubirea conjugala autentica era taina desavarsita". Nu intamplator, cu prilejul administrarii Sfintei Taine a Cununiei se citeste Evanghelia in care se istoriseste minunea faptuita de Mantuitorul Hristos la nunta din Cana Galileii (In. 2, 1-11).

Biserica ne invata ca: "Nunta este Taina prin care un barbat si o femeie, invoindu-se in mod liber sa traiasca impreuna toata viata, pentru a se ajuta reciproc si a naste si a creste prunci, primesc prin preot harul care le sfinteste legatura si ajuta la implinirea scopului lor".

Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, impreuna cu Maica Sa si cu ucenicii Sai, Mantuitorului Hristos a aratat ca intareste si binecuvanteaza casatoria peste veacuri (In. 2, 1). Nunta fiind cea dintai dintre Tainele amintite de Noul Testament: " Raspunzand, El a zis: N-ati citit ca Cel Ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Mt. 19, 4-6).

Legatura casatoriei dintre barbat si femeie este inaltata, din ordinea naturii, in ordinea harului, prin participarea Mantuitorului la nunta de la Cana. "Savarsind acolo cea dintai uniune, prin puterea Sa mai presus de fire si dand perechii ce se casatorea sa bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Sau, El vrea sa arate - preciza un teolog roman - ca incepe inaltarea vietii omenesti in ordinea harului de la intarirea si inaltarea casatoriei."

Trebuie de asemenea evidentiat faptul ca Dumnezeu a creat-o si pe Eva nu numai pentru ca sa-l fereasca pe Adam de singuratate, ci si pentru a se completa reciproc. De altfel, "... numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin... Omul este o unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu, pentru ca unitatea sa de om - preciza parintele Dumitru Staniloae - se realizeaza in dualitatea personala neuniforma... complementara de barbat si femeie". Intr-adevar, atat Cartea Facerii (I, 27), cat si Parintii Bisericii tin sa sublinieze aceasta unitate completa a omului deplin. De pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca "vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste de unul singur".

La randul sau, Sfantul Chiril al Alexandriei ne spune ca "Dumnezeu a creat coexistenta", adica coexistenta lucrului deplin, barbat si femeie. Si Dumnezeu a chemat numele acestui "...om (Adam), in ziua in care i-a facut pe ei" (Gen. 5, 2).

Cat priveste unitatea celor casatoriti, teologia ortodoxa afirma ca fiecare sot devine "...omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener". De aceea, sotii nu se pot trata, unul pe altul, ca obiecte de placere, fiindca ei "...nu mai sunt doi, ci un trup", si, prin urmare, "ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mt. 19, 4-6). Iata deci si temeiul biblic pentru care Biserica Ortodoxa nu ii divorteaza pe cei casatoriti decat in cazul in care unul dintre ei a rupt aceasta unitate prin adulter.

Legatura cu care taina nuntii ii uneste pe barbat si pe femeie este deci sfanta si vesnica, pentru ca este binecuvantata si consfintita de insusi intemeietorul Bisericii, adica de Mantuitorul Hristos. De aceea aceasta legatura este si asemanata de Apostolul Neamurilor cu legatura sfanta si tainica dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 23 s.u.).

Din aceasta binecuvantare si consfintire a tainei nuntii de catre Hristos, rezulta de asemenea indisolubilitatea ei, adica caracterul sau trainic si statornic, intr-adevar, ea nu poate fi desfacuta, fiindca cei care se insotesc prin taina nuntii pecetluiesc unirea lor pana !a trecerea in viata de dincolo.

Sfintirea familiei, prin participarea Mantuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, ramane deci temei peremptoriu pentru indisolubilitatea casatoriei. Iata de ce Biserica nu ingaduie nici desfacerea casatoriilor sau divortul sotilor; pe cei care se insotesc prin taina nuntii, omul nu-i poate desparti (Mt. 19, 6), fiindca, prin taina nuntii, sotii devin un trup (Efes. 5, 31).

Asadar, prin participarea Mantuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, putem spune ca "...cei ce se insotesc prin nunta s-au insotit de la Dumnezeu si sunt curati cu chemarea Celui curat. Sa pazeasca deci, unul fata de altul, nunta nespurcata si in pace sa vietuiasca in cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu intru cinste, dragoste intru curatie, insotirea intr-un gand si in pace, sa le pazeasca unul cu altul ca un odor (...) si sa se ingrijeasca nu numai de trupul lor" - spune Sfantul Simeon al Tesalonicului -, "ci mai cu seama de sufletele lor...".

"Ceea ce frapeaza mai intai de toate in Scriptura - constata un teolog ortodox - este faptul ca "...viata umana poate fi sfintita, ca ea trebuie sa fie"." Or, aceasta viata umana - care se transmite prin intermediul familiei - a fost sfintita de Mantuitorul Hristos si la nunta din'Cana Galileii. Acolo, la Cana, prin participarea Sa, Hristos i-a binecuvantat pe cei doi miri si a ridicat casatoria lor la rangul de Taina a vietii.

Pr. Leon Dura

05 Iulie 2012

Vizualizari: 12557

Voteaza:

Familia in Vechiul si Noul Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE