Familie si planificare familiala

Familie si planificare familiala Mareste imaginea.

Iisus însuşi, în ajunul morţii Sale, în ceasul solemn când a stat alături de ucenicii Săi la ultima lor Cină, a amintit despre naşterea de prunci: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume" (Ioan 16,21). Şi toţi părinţii ştiu că „angoasa", deplin uitată atunci când vine copilul, nu este reprezentată doar de durerea fizică a mamei, ci de toate anxietăţile umane, de grijile financiare, resimţite adesea de toţi bărbaţii şi femeile înainte de a avea copii. Toate acestea dispar odată cu noua creatură, lipsită de ajutor şi întru totul „a ta", care apare în familie şi care are o nevoie disperată de iubire şi de grijă.

Apoi, mai este şi atitudinea lui Iisus în privinţa copiilor: „chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, şi a zis: «Adevărat zic vouă: dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»" (Matei 18, 2). Va înţelege oare o persoană care se fereşte în mod deliberat să aibă copii sensul deplin al acestui avertisment al Domnului - poate una dintre cele mai importante descoperiri din întreaga Evanghelie?

De fapt, naşterea de prunci şi creşterea copiilor sunt, într-adevăr, o mare bucurie şi binecuvântare de la Dumnezeu. Nu poate exista vreo căsătorie creştină fără o dorinţă imediată şi nerăbdătoare a ambilor părinţi de a primi şi de a avea această bucurie comună. O căsnicie în care copiii sunt nedoriţi se bazează pe o formă viciată, egoistă şi trupească a iubirii. Dând viaţă altora, omul imită actul creator al lui Dumnezeu şi, dacă refuză să facă aceasta, nu numai că-şi respinge Ziditorul, dar îşi distorsionează propria umanitate; căci nu există umanitate în absenţa „chipului şi asemănării lui Dumnezeu", adică, fără o dorinţă conştientă, sau inconştientă, de a fi un imitator al Părintelui de viaţă-făcător al tuturor.

Totuşi, am văzut mai sus (în capitolul I) că una dintre diferenţele esenţiale între concepţia iudaică vetero-testamentară cu privire la căsătorie şi concepţia creştină este aceea că, pentru vechii iudei, căsătoria reprezenta doar un mijloc de procreaţie, pe când, pentru creştini, căsătoria este un scop în sine - o unire a două persoane, în iubire, reflectând unirea dintre Hristos şi Biserică. Şi, într-adevăr, nici în Evanghelii şi nici în epistolele Sfântului Pavel nu este întâlnită ideea că naşterea de prunci ar fi o „justificare" pentru căsătorie. Această idee nu este întâlnită nici în literatura patristică. In magnifica sa Omilie XX la Epistola către Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte căsătoria ca „unire" şi „taină", şi doar ocazional menţionează naşterea de prunci.

Gândirea şi practica creştină apuseană modernă sunt confuze în privinţa acestui aspect; iar mass-media, comentând şi adesea distorsionând şi interpretând greşit enciclicele papale care interzic romano-catolicilor folosirea de mijloace contraceptive artificiale, contribuie foarte puţin la o posibilă clarificare.

Problema este că, până de curând, gândirea apuseană în privinţa relaţiilor sexuale şi a căsătoriei a fost în totalitate şi exclusiv dominată de învăţătura Fericitului Augustin. Particularitatea opiniei Fericitului Augustin consta în faptul că el considera sexualitatea şi instinctul sexual ca fiind calea prin care a fost transmisă urmaşilor lui Adam vina pentru „păcatul strămoşesc". Prin urmare, căsătoria era păcătoasă, în măsura în care presupunea existenţa relaţiilor sexuale, şi putea fi justificată doar „prin naşterea de prunci".

Biserica Ortodoxă - la fel ca şi cea Romano-Catolică - recunoaşte sfinţenia Fericitului Augustin, însă autoritatea sa dogmatică în Ortodoxie este departe de a fi la fel de absolută cum era odinioară în Apus. Chiar dacă, în literatura creştină răsăriteană monastică, relaţiile sexuale sunt uneori identificate cu păcatul, Tradiţia obştească a Bisericii susţine foarte ferm hotărârile Sinodului de la Gangra, care respinge radical opiniile care condamnă căsătoria. Iar dacă instinctul sexual -în forma sa pervertită şi „decăzută" - stă adesea în legătură cu păcatul, cu siguranţă acesta nu este singura cale prin care păcătoşenia se răspândeşte de la o generaţie la alta. Căsătoria însăşi este o Taină, adică, în relaţiile bărbat-femeie, este răscumpărată prin Crucea lui Hristos, este transfigurată prin harul Sfântului Duh şi este transformată, prin iubire, într-o legătură veşnică.

Dacă se pune semnul egalităţii între relaţiile sexuale şi păcat, şi dacă doar naşterea de prunci poate îndepărta vinovăţia, atunci atât căsătoria cât şi naşterea de prunci nu sunt altceva decât sărmane substitute pentru singurul adevărat ideal creştin - celibatul. Dacă se adoptă opinia augustiniană cu privire la sexualitate şi căsătorie, contactul sexual marital în care se evită naşterea de prunci este categoric un act păcătos. Chiar dacă enciclica papală Humanae vitae, care interzice utilizarea metodelor artificiale contraceptive, nu se bazează pe învăţătura augustiniană, ci subliniază, mai degrabă, o preocupare pozitivă pentru viaţa umană, rămâne totuşi adevărat faptul că idei despre păcătoşenia relaţiilor sexuale au dominat romano-catolicismul în trecut şi, indirect, îi împiedică pe cârmuitorii actuali să-şi schimbe atitudinea faţă de contracepţie. Şi cum ar putea nega faptul că aceasta a fost învăţătura sa oficială atât de mult timp?

Biserica Ortodoxă, la rândul său, niciodată nu s-a exprimat formal şi oficial asupra acestui aspect, ceea ce nu înseamnă că problemele legate de contracepţie şi planificarea familială sunt tratate cu indiferenţă de către creştinii ortodocşi şi că angajarea lor creştină nu ar avea implicaţii practice cu privire la acest aspect. Aşa cum am văzut mai sus, această angajarea creştină implică existenţa credinţei că:

- naşterea de prunci este un element firesc, sfânt şi necesar pentru căsniciile creştine,
- iar a da viaţa este pentru om un privilegiu prin care se aseamană lui Dumnezeu, pe care nu are niciun drept să-l refuze dacă vrea să-şi păstreze „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" date lui atunci când a fost creat.

Enciclica papală Humanae vitae include afirmaţii remarcabile cu privire la ambele aspecte şi, prin urmare, nu trebuie dată la o parte doar fiindcă este o enciclică papală.
Totuşi, chestiunea planificării familiale cuprinde şi alte aspecte, care sunt în mare parte recunoscute şi discutate astăzi. Spre exemplu, faptul că „viaţa" dată de părinţi copiilor trebuie să fie o viaţă umană deplină nu se referă doar la existenţa fizică, ci părinţii trebuie să le ofere şi grija lor, educaţie şi o viaţă decentă. Atunci când dau naştere unui copil, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru toate aceste responsabilităţi. Evident, există situaţii economice, sociale sau psihologice în cazul cărora nu poate fi garantată îndeplinirea acestor responsabilităţi. Şi, uneori, este aproape cert că nou-născurul va trăi în înfometare şi mizerie psihologică.

In acele situaţii, diferite forme de planificare familială, la fel de vechi precum omenirea, au fost dintotdeauna cunoscute bărbaţilor si femeilor. Abstinenţa totală este o metodă radicală de contracepţie. Insă este aceasta compatibilă cu adevărata viaţă de cuplu căsătorit? Şi nu este abstinenţa însăşi o formă de limitare a capacităţii de a da viaţă şi de a perpetua viaţa, dăruite oamenilor de către Dumnezeu? Totuşi, atât Noul Testament cât şi tradiţia Bisericii consideră abstinenţa ca o formă acceptabilă de planificare familială. Invăţătura romano-catolică recentă recomandă, de asemenea, abstinenţă periodică, dar interzice mijloacele „artificiale", cum ar fi „pilula". Insă există oare o diferenţă reală între mijloacele numite „artificiale" şi cele considerate „naturale"? Este abstinenţa cu adevărat „naturală"? Nu este oare „artificială" orice modalitatea medicală de control a funcţiilor umane? Prin urmare, nu trebuie oare considerată ca fiind păcătoasă? Şi, în sfârşit, o întrebare teologică serioasă: oare tot ce este „natural" este şi „bun"? Căci şi Sfântul Pavel a remarcat că abstinenţa poate duce la „ardere". Oare nu este ştiinţa capabilă să facă naşterea de prunci mai umană, controlând-o, aşa cum controlează alimentaţia, locuinţa şi sănătatea?

Condamnarea directă a controlului concepţiei nu reuşeşte să ofere răspunsuri satisfăcătoare tuturor acestor întrebări. Este un subiect care nu a fost niciodată lămurit în întregime de către Biserica Ortodoxă, chiar dacă autorităţile locale ale Bisericii au emis uneori afirmaţii identice cu cele ale papei în privinţa acestui aspect. In orice caz, niciodată în practica Bisericii nu s-a obişnuit să se ofere îndrumare morală prin emiterea de formule standardizate cu pretenţia de validitate universală în probleme care, de fapt, necesită un act al conştiinţei personale.

Problema controlului concepţiei şi formele acceptabile ale acestuia pot fi soluţionate doar individual, de către fiecare cuplu creştin. Aceştia pot lua decizia corectă doar dacă acceptă angajarea lor creştină cu o deosebită seriozitate, dacă ei cred în pronia Dumnezeiască, dacă evită să fie preocupaţi prea mult de siguranţa materială („Nu vă adunaţi comori pe pământ", Matei 6,19), dacă realizează că pruncii sunt o mare bucurie şi un dar de la Dumnezeu, dacă dragostea lor nu este una egoistă şi egocentrică, dacă îşi aduc aminte că dragostea redusă la plăcere sexuală nu este dragoste adevărată. Spre exemplu, în societatea americană bogată, nu există practic niciun motiv suficient pentru a evita naşterea de prunci în primii ani de căsătorie. In orice caz, sfatul unui bun părinte duhovnicesc poate ajuta mult în facerea „primului pas" corect în viaţa conjugală.

JOHN MEYENDORFF
CASATORIA PERSPECTIVA ORTODOXA, EDITURA REANSTEREA SI PATMOS

Cumpara cartea "CASATORIA PERSPECTIVA ORTODOXA"

04 Februarie 2016

Vizualizari: 1742

Voteaza:

Familie si planificare familiala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE