In mainile lui Dumnezeu

In mainile lui Dumnezeu Mareste imaginea.

VIAŢA ÎN HRISTOS ESTE ALCĂTUITA DIN nenumărate miracole mărunte, dar mişcătoare.

De-a lungul după-amiezii am citit câteva reflecţii recente ale mai multor bioeticieni, pe marginea posibilităţilor şi opiniilor privind donarea umană: în particular, fabricarea de copii după chipul şi asemănarea noastră printr-un proces de reproducere asexuată, prin transfer nuclear. Dacă ştiinţa există, spun specialiştii, de ce să nu o folosim?
Deoarece trebuia să găsesc un răspuns pentru cursul de a doua zi de la Institutul Sfântul Serghie din Paris, unde predau vreme de câteva luni pe an, încercam să explic într-un mod coerent de ce consensul ortodocşilor şi al multor alţi creştini de azi se opune atât de vehement oricărei proceduri care intenţionează să ia reproducerea din mâinile lui Dumnezeu - care înseamnă eliminarea cât mai mult posibilă a "întâmplării" în procesul de fertilizare - şi să ofere potenţialilor părinţi copilul ales de ei. Adică, o progenitură ale cărei caracteristici fundamentale să fie alese în funcţie de dorinţa celor care vor primi şi vor creşte copilul până în clipa când acesta va deveni independent. Dacă părinţii îşi sacrifică timpul, energia şi resursele financiare într-un astfel de efort, Pare mai mult decât acceptabil, după părerea unora, ca acel copil, care beneficiază de un astfel de tratament, să nu aibă handicapuri moştenite şi să fie înzestrat cu calităţi conforme cu dorinţele şi aşteptările părinţilor. Probabil, într-un final, donarea şi alte forme de inginerie genetică vor oferi astfel de posibilităţi de alegere „a copilului pe care îl dorim".

La un moment dat aud o ciocănitură în uşă. Este fiu nostru cel mic, care îşi desfăşoară o serie de studii postuniversitare la Institut. După ce am îndesat nişte cărţi şi hârti în servietă şi am povestit puţin, am decis să mergem la ui restaurant chinezesc. Am găsit micul restaurant pe care îl căutam pe strada Jean-Jaures. Era imediat după şase şi, fiindcă rareori parizienii îşi iau cina înainte de ora opt seara, locul era gol. Am comandat câteva feluri, ne-am întors la masă şi ne-am aşezat. După ce ospătarul ne-a adus orezul, puiul şi alte bunătăţi, am început să povestim şi să mâncăm. Conversaţia s-a orientat spre studiile sale şi motivul reîntoarcerii lui la Paris unde, practic, a crescut şi se simte aproape ca acasă.

L-am ascultat în vreme ce vorbea cu entuziasm despre proiectele, planurile şi speranţele sale. Ne-am mirat de vocaţiile noastre: preoţia în cazul meu, muzica şi teologia în cazul său. S-a ridicat şi a adus câteva rulouri cu ouă, apoi am continuat să vorbim.

Ascultând această persoană pe care o cunosc şi o iubesc de mai bine de treizeci de ani, m-am trezit privindu-l peste masă cu o neobişnuită atenţie, fiind mai atent la exprimarea şi atitudinea sa - ceea ce francezii numesc „le regard" - decât la cuvintele propriu-zise. Era o sclipire în ochii săi atunci când vorbea despre prieteni, despre experienţe trecute şi despre speranţele sale de viitor. Imaginile evocate în cuvintele sale au ridicat conversaţia noastră la un nivel de comunicare mai mult decât conversaţional.

In acea atmosferă tăcută am avut parte de un rar şi preţios moment de comuniune, în care el a devenit profesorul meu, iar eu învăţăcelul său. Intr-un mod cu totul simplu, nepretenţios, mi-a vorbit despre convingerile şi îndoielile sale spirituale, despre simplitatea celor ce se petrec în Biserică şi despre binecuvântările nelimitate ale Bisericii, despre frumuseţea cântării liturgice ca mijloc pentru a dobândi, aici şi acum, acces la splendoarea şi bucuria din împărăţia cerurilor.

Am fost, pentru o vreme, copleşit de el: de ochii săi, de vocea sa, de expresiile sale; bucuria sa datorată micilor lucruri ale vieţii, alături de frustrările şi suferinţele adesea de nepurtat; adâncimea duhovnicească a simplelor sale cugetări, cuplată cu o înţelepciune pătrunzătoare privind propriile-mi slăbiciuni şi nelinişti. Şi am fost mişcat până la uimire de dorinţa sa de a-mi fi prieten, de a-mi oferi râsul, gândurile şi iubirea sa.

După ce ne-am îmbrăţişat strâns în staţia de metrou şi mi-a zâmbit atât de călduros încât aproape mi-au dat lacrimile (plecam peste două zile şi urma să nu-l mai văd câteva luni), a dispărut în măruntaiele Parisului, iar eu m-am întors agale la Institut.

Aş fi putut să selecţionez astfel de calităţi şi caracteristici într-un supermarket genetic? Sau aş fi avut geniul de a alege şi a-i modela „trăsăturile" aşa cum au fost ele determinate în momentul conceperii lui, astfel încât să devină persoana care este acum? Până şi numai întrebarea este absurdă.

In vreme ce am urcat scările de lemn spre dormitorul meu de la Institut, am realizat, poate mai mult ca niciodată, că fiul meu este un dar curat, nemeritat. Că pentru anumite motive, pe care nu le voi înţelege vreodată în această viaţă, soţia mea Şi cu mine am fost binecuvântaţi peste măsură de zâmbetul său, de perspicacitatea sa, de căldura şi afecţiunea sa.

El este cel ce este, prin darul lui Dumnezeu.

Am înălţat mulţumiri pentru aceasta în vreme ce închideam uşa în urma mea. Şi îndată am ştiut exact ce aveam să le transmit studenţilor mei atunci când îi voi întâlni, în după-amiaza următoare, în sala de curs.

John Breck
Dorul de Dumnezeu, Editura Patmos

 

21 Iulie 2015

Vizualizari: 981

Voteaza:

In mainile lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE