Incadrarea si ramanerea in Biserica

Incadrarea si ramanerea in Biserica Mareste imaginea.


Incadrarea si ramanerea in Biserica

Cuvantul "Biserica" creeaza adesea repulsie omului contemporan. Acest fapt nu se datoreaza doar polemicii care s-a dus si se duce impotriva ei, ci si relei ei reprezentari. Se mai datoreaza si identificarii ei cu persoane sau imprejurari legate de ea, dar care se afla undeva la marginea vietii societatii si nu inspira iubire sau respect. Biserica, insa, este arca iubirii si a vietii. Este noua creatie, zidirea cea noua, in care se savarseste mantuirea si innoirea lumii. Biserica isi are obarsia la Dumnezeu si catre El se indreapta. Insa aceeasi obarsie si destinatie le-a avut initial si lumea. Dar in vreme ce lumea uita de Dumnezeu, se autonomizeaza si se afunda tot
mai mult in nonsensul si propria distrugere, Biserica reface comuniunea cu Dumnezeu si da noima si rost existentei lumii.

Viziunea autonoma asupra lumii il insala si il distruge pe om. Iar omul care nu vede nimic dincolo de lume se face rob ei si se supune legii mortii. Astfel, lumea i se face temnita, iar trupul mormant sufletului. In Biserica omul se slobozeste din legea mortii, se innoieste si este introdus in viata. In ea se infiripa si creste comuniunea divino-umana si omul este ridicat  la   calitatea   de   persoana   adevarata,   dupa   chipul Dumnezeului Treimic.

Persoanele Sfintei Treimi au toate comune. Tatal si Fiul si Sfantul Duh au in comun firea dumnezeiasca. Nu exista nimic care sa fie in posesia Unei persoane si sa lipseasca Celorlalte. Unitatea celor Trei Persoane se exprima prin perihoreza (intrepatrunderea) lor, iar alteritatea lor prin deosebirea insusirilor ipostatice: Tatal este nenascut, Fiul nascut si Sfantul Duh purces din Tatal. Iubirea celor Trei Persoane ale Dumnezeirii nu este dictata de nevoia de-a lua si de-a   implini o eventuala nedesavarsire proprie,  ci este expresia plinatatii si unitatii. In Sfanta Treime nu exista lipsa ori relatii interesate. Exista doar iubire si prisosinta a iubirii. Iar iubirea aceasta il cheama pe om la imitarea ei si la comuniune in iubire.

Iubirea adevarata nu poate exista ca lucrare sau realizare omeneasca. Poate insa exista ca rod al partasiei de iubirea dumnezeiasca. Iar partasia aceasta este cu putinta in Biserica, unde credinciosii se aduc pe ei insisi lui Hristos si unde in toti credinciosii exista Hristos cel unul si neimbucatatit. Biserica este icoana la nivel creat a Dumnezeirii celei necreate, unificand dupa chipul Dumnezeului Treimic omenirea subzistenta in miile de ipostasuri. Izbutirea infaptuirii acestei icoane este cu putinta prin perihoreza (intrepatrunderea) madularelor Bisericii dupa modelul perihorezei Persoanelor Sfintei Treimi. De altminteri, Dumnezeul Treimic nu are drept icoana doar comuniunea miilor de ipostasuri ale credinciosilor, ci si persoana fiecarui om, dupa masura desavarsirii lui. Asa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi este Dumnezeu desavarsit si are in Sine intreaga dumnezeire, tot astfel si fiecare madular adevarat al Bisericii devine om desavarsit si cuprinde inlauntrul lui intreaga omenire. Aceasta se realizeaza prin zdrobirea egoismului si iubirea nemarginita. Credinciosul se face partas iubirii dumnezeiesti si capata locul sau in comuniunea sau obstea indumnezeirii. Astfel se implineste si cererea rugaciunii arhieresti a lui Hristos "ca toti sa fie una, precum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine; ca si acestia in Noi sa fie una".

Biserica se constituie prin taine si tot prin ele functioneaza. Tainele sunt mijloace create prin care se da harul necreat al lui Dumnezeu. Omul, fiind creat, are nevoie de purtatori (vehicule) create, spre a primi harul cel necreat. Insa insemnatatea cea mai mare in taine nu o are purtatorul (vehiculul) creat, ci darul necreat. De aceea si cel ce se apropie de ele, nu trebuie sa se margineasca la purtatorul lor creat, ci sa mearga mai departe, la continutul lor duhovnicesc si tainic. Cel care, de pilda, nu priveste duhovniceste taina dumnezeiestii Euharistii, ci se limiteaza la painea si vinul pe care le vede, nu distinge trupul si sangele lui Hristos.

Izvorul din care isi iau harul tainele Bisericii este iconomia cea in Hristos. Iar tainele de baza, care recapituleaza si rezuma iconomia cea in Hristos, sunt Botezul, Mirungerea si dumnezeiasca Euharistie. Tainele reprezinta "ferestre" prin care vine in lume lumina lui Dumnezeu. Aduc cu ele viata cea adevarata, care biruieste moartea. Pun in lucrare "taina cea mare a dreptei credinte", care este aratarea lui Hristos in lume si constituirea Bisericii.

Toate tainele Bisericii se savarsesc prin chemarea numelor dumnezeiesti si, intai de toate, al Sfintei Treimi: a numelui Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Numele dumnezeiesti nu au putere magica, ci legatura ontologica cu persoanele pe care le numesc. Cand le rostim "intru marturisire adevarata a credintei si cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie si cu dragoste, il avem cu-adevarat si pe Dumnezeu dimpreuna cu Numele Lui". Dimpotriva, uitarea caracterului ontologic al numelor dumnezeiesti si absenta acestei experiente bisericesti in savarsirea tainelor, ca si in rugaciune, pustiesc viata crestina.

Ca tainele sa rodeasca, e nevoie de consimtamantul omenesc si de colaborare. In caz contrar, harul lui Dumnezeu ramane neroditor. Acelasi lucru e valabil, desigur, si pentru primirea omului in randul Bisericii. Si aceasta, desi se realizeaza prin harul lui Dumnezeu, presupune liberul consimtamant al omului. Aici apare, insa, problema botezului pruncilor. Cum se sconteaza pe consimtamantul pruncilor ce se boteaza?

Botezul pruncilor nu s-a consacrat de la inceput in Biserica. Aceasta nu inseamna, insa, ca era total necunoscut. In primele veacuri botezul se facea de obicei la varsta matura. Lepadarea de idolatrie si primirea in randul Bisericii erau legate de maturizarea spirituala dar si propriu-zisa a celor ce veneau in Biserica. Dar deja din secolul al II-lea apar cazuri de minori ce veneau in Biserica si se botezau, iar din secolul al III-lea sunt amintite si cazuri de botezare a pruncilor. Insa nici in vremea Apostolilor nu sunt excluse cazuri de botezare a pruncilor, in special atunci cand treceau la crestinism familii intregi. In fine, cand crestinismul a fost recunoscut ca religie oficiala de stat in imperiul roman, atunci si participarea cetatenilor la viata Bisericii s-a considerat de la sine inteleasa, consacrandu-se si botezul pruncilor.

Copiii erau crescuti intr-un mediu crestin. Parintii crestini nu-si doreau ca acestia, in caz de moarte prematura, sa plece din viata aceasta nebotezati si, deci, se ingrijeau sa ii boteze din pruncie. Dar si Biserica reproba amanarea botezului si indemna la botezul pruncilor. De altfel botezul nu se face doar pentru iertarea pacatelor celui botezat, ci si pentru primirea lui in randul Bisericii si prefacerea lui in salas al Sfantului Duh. Raspunderea pentru educatia crestina a copilului si-o asuma nasul. Dar nici parintii nu se limitau la simpla ingrijire materiala a copilului, ci se ingrijeau si de renasterea si sprijinirea lui spirituala. Initial responsabilitatea catehizarii si-a educatiei crestinesti a celor botezati o avea exclusiv episcopul.

Botezul pruncilor presupune consimtamantul liber al pruncului, dar nu il impune. Daca mai apoi copilul isi refuza calitatea de crestin si voieste sa o paraseasca, nu va fi oprit sa o faca. Nu se poate trece cu vederea, insa, faptul ca botezul pruncilor, in ciuda avantajelor lui, favorizeaza tocirea constiintei crestine, in special in climatul societatii secularizate contemporane. Odinioara Biserica influenta hotarator viata sociala. Copiii crestinilor cresteau intr-o societate ce favoriza sau, cel putin, nu tagaduia credinta crestina. Astazi prezenta Bisericii in viata sociala este slabita si atmosfera societatii este adesea straina sau chiar potrivnica credintei bisericesti. Date fiind acestea, cresterea crestineasca a copiilor devine o problema serioasa. Iar problema aceasta devine si mai acuta prin dezinteresul nasilor, parintilor sau chiar si al episcopilor fata de marea lor responsabilitate. Astfel ca triumfa regimul crestinilor conventionali, care traiesc fara o legatura reala cu credinta lor, ba chiar intr-o opozitie clara fata de ea.

In Apus se urmeaza o tactica diferita. In vreme ce se pastreaza botezul pruncilor, se amana acordarea Mirungerii, ca si a dumnezeiestii impartasanii, pentru o varsta oarecum mai mare. Romano-catolicii acorda Mirungerea si in continuare prima dumnezeiasca impartasanie cam la varsta de zece ani.

Mirungerea o inteleg ca pe o taina de intarire si maturizare in viata crestina. O tactica foarte asemanatoare urmeaza si protestantii, fara sa accepte Mirungerea ca taina. Aceste randuieli nu se confrunta cu nici o problema mai substantiala, dar creeaza o serioasa dezordine in administrarea tainelor si duc la o interpretare arbitrara a sensului lor. Precum primirea in sanul Bisericii, tot astfel si ramanerea in Biserica se realizeaza prin harul lui Dumnezeu si colaborarea omeneasca. Staruirea in credinta si in vietuirea proprie Bisericii si hranirea neincetata cu adevarul si harul ei reprezinta conditiile necesare vietii tuturor oamenilor. Biserica primeste in sanul ei pe toti, fara discriminare. Insa harul lui Dumnezeu ce se da in Biserica nu-i innoieste pe oameni magic, fara voia lor. De aceea si in Biserica sunt multi care raman rai si neindreptati. Despartirea intre ei se va face de Dumnezeu la judecata de pe urma.

Parintii Bisericii vorbesc adesea si despre cel de-al doilea botez, pe care il asimileaza pocaintei sau monahismului. Cuviosul Simeon Noul Teolog spune ca la primul botez apa cristelnitei si sfantul Mir de la Mirungere sunt preinsemnarea lacrimilor credinciosilor si, respectiv, "al mirului celui simtit cu mintea" al Duhului. Adevarul botezului sta in al doilea botez, cel preinsemnat de primul. Acest al doilea botez este punerea in lucrare si implinirea celui dintai, ce se realizeaza prin colaborarea omeneasca. Adevarul nu se epuizeaza in lucruri, in savarsirea randuielilor prevazute de tipic, ci este nevoie de propria simtire si traire a lui de catre om. Acestui fapt slujesc asceza si pocainta, si pe acesta il urmareste monahismul. Mai exista si botezul sangelui, care se realizeaza prin mucenicie si este considerat "mai cucernic", caci nu se intineaza cu noi pacate.

Viata crestina, ca viata de comuniune cu Dumnezeu, este in esenta ei viata de sfintenie si nepacatuire. Pacatul il indeparteaza pe om de la Dumnezeu si de la harul Lui. Cand acesta ramane aproape de Dumnezeu, este partas vietii dumnezeiesti si nu da loc pacatului. Precum atunci cand se intoarce la Dumnezeu, locul pacatului dispare si omul se sfinteste. Sfintenia este insusire a lui Dumnezeu. Prin fire singur Dumnezeu este sfant. Omul se face sfant participand la sfintenia dumnezeiasca. Aceasta inseamna ca sfintenia este insusire ontologica pe care o transmite omului harul lui Dumnezeu. Este insusirea pe care o dobandeste omul ca madular al trupului lui Hristos si ca partas al vietii dumnezeiesti. Dimpotriva, pacatul nu este insusire naturala, ci stare impotriva firii, datorata relei voiri. Acesta il instraineaza pe om de Dumnezeu si il impinge catre nefiinta, catre nimic.

Omul ce renaste in Hristos se sfinteste, se slobozeste de pacat si dobandeste putinta nepacatuirii. Omul acesta, precum zice Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, nu pacatuieste, caci se naste din Dumnezeu. Iar Sfantul Ignatie Teoforul observa: "Nimeni care marturiseste credinta nu pacatuieste". Cu toate acestea insa, nimeni nu poate sustine ca nu pacatuieste, caci nimeni nu tine deplin poruncile. Nu este neaparat nevoie sa calce asa-numitele porunci negative, ca sa pacatuiasca. E de ajuns si simplul fapt ca nu il iubeste pe Dumnezeu "din toata inima si din tot sufletul si din tot cugetul si din toata puterea" si pacatuieste. De aceea si Sfantul Apostol Ioan, desi accentueaza ca viata crestina este incompatibila cu pacatul, totodata observa ca, daca zicem ca suntem fara de pacat, ne inselam pe noi insine si nu spunem adevarul.

Aici se afla si paradoxul vietii crestine. Adica, desi aceasta este o viata de sfintenie si nepacatuire, o viata luminata de adevarul lui Dumnezeu si harul Sfantului Duh, nu inceteaza a fi influentata de uitare si de pacat. Paradoxul acesta este in directa legatura cu factorul timpului. Insotindu-se cu stricaciunea si moartea, timpul il ispiteste pe om, provocandu-i egocentrismul. Astfel se cultiva iubirea de sine si uitarea de Dumnezeu, care este pricina tuturor patimilor si a pacatului. In modul acesta pare a fi dezmintita si nepacatuirea.

Insa tot ceea ce este dezmintit inlauntrul timpului profan sau biologic, este reafirmat si recuperat inlauntrul timpului liturgic. Prapastia aparuta intre om si Dumnezeu se "podeste" prin harul lui Dumnezeu, ce se da in Hristos. Astfel, tot ceea ce omul creat nu poate infaptui prin puterile lui, o da Dumnezeu prin lucrarea (energia) Sa necreata. De aceea credinciosul cere zilnic si in tot ceasul sa il invredniceasca Dumnezeu a se pazi fara de pacat.

In Biserica se realizeaza tainic unitatea credinciosilor. Prin intrarea in ea, omul este cuprins in trupul unic al credinciosilor, care transcende spatiul si timpul. Acest fapt este sugerat si de practica liturgica a Bisericii. Pe sfantul Disc, unde se asaza sfantul Agnet, se asaza si particelele Nascatoarei de Dumnezeu, Apostolilor, Sfintilor, ingerilor si tuturor membrilor Bisericii, pentru ca la sfarsit sa fie toate puse impreuna in sfantul Potir. Astfel in Potirul dumnezeiestii Euharistii se afla concentrata intreaga Biserica, capul fiind Hristos. In special Maica Domnului este infatisata ca hranitoare a Bisericii, caci prin trupul ce l-a imprumutat lui Hristos, omul se hraneste si se uneste cu Dumnezeu.

Ca obste sau comuniune divino-umana, Biserica isi are ierarhia si infatisarea ei piramidala. De altfel, uniformizarea tuturor membrilor ei, aducerea lor la acelasi nivel si la aceeasi forma, ar fi insemnat desfiintarea libertatii personale si trecerea cu vederea a bunavointei si disponibilitatii lor aparte de-a raspunde la chemarea lui Hristos. Dar, pe de alta parte, inegalitatea pe care o implica ierarhizarea si forma ei piramidala vine in contradictie cu duhul de egalitate, dorit de om din adancurile inimii lui. Solutia adusa de Hristos problemei acesteia este rasturnarea piramidei si inlocuirea puterii cu iubirea si slujirea. Toti credinciosii sunt frati intreolalta. Nici o dependenta de tip rob-stapan sau impunere a dominatiei nu sunt indreptatite in legaturile dintre ei. Dispozitia unuia de a stapani asupra altora vine in contradictie cu spiritul de fratie si cu unitatea Bisericii. Ierarhizarea ce o presupun functiile sau rangurile bisericesti nu are sensul acordarii de prioritati si drepturi, ci al impartirii slujirilor spre
zidirea "trupului lui Hristos".

Ascensiunea in ierarhia Bisericii nu este doar permisa, legala, ci si un lucru vrednic de lauda. Astfel, "de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste". Ascensiunea in piramida ierarhiei bisericesti are, insa, caracter chenotic; este o coborare. Varful piramidei rasturnate a ierarhiei Bisericii, care isi ia asupra sa povara lumii intregi, este insusi Hristos. Cei ce ii urmeaza inainteaza spre adanc, intr-acolo unde se afla varful piramidei rasturnate; intr-acolo unde se concentreaza presiunea infricosatoare, unde Se afla "Cel ce ridica pacatul lumii, Hristos". Ridicarea la orice functie in Biserica nu reprezinta dobandire de privilegii sau putere, ci asumarea slujirii si jertfei. Clericul - in special episcopul, care este in Biserica "in chipul lui Dumnezeu" - este chemat sa se smereasca pe sine insusi, spre a putea ridica povara celorlalti si sa faca simtita intre oameni prezenta lui Dumnezeu, infatisarea sa este simbolul chenozei lui Hristos. Locul sau este varful piramidei rasturnate. Iar punerea in lucrare a slujirii arhieresti a lui Hristos este jertfirea sa pentru lume.

Primatul in Biserica este primat de slujire si jertfa. Cel dintai este "cel din urma dintre toti si slujitor al tuturor", adica acela care este inaintea tuturor in ceea ce priveste smerenia si exercitarea iubirii dezinteresate. Duhul acesta este diametral opus duhului lumesc: "Stiti ca stapanitorii neamurilor le asupresc pe acestea si cei mari le impileaza pe ele. Nu asa sa fie intru voi, ci care va vrea intre voi sa fie mare, sa fie slujitorul vostru, si care va vrea intre voi sa fie intaiul, sa fie sluga voastra; dupa cum Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca si sa isi dea sufletul Sau rascumparare pentru multi". Recunoasterea Bisericii ca institutie sociala influenteaza consistent venirea omului in sanul Bisericii si ramanerea in ea. Biserica nu mai este perceputa doar ca arca a mantuirii, unde credinciosul primeste harul  lui Dumnezeu  si impreuna-lucreaza la mantuirea si innoirea lui, ci si ca un factor social. Iar aderarea la ea nu are doar resorturi spirituale, ci si lumesti, lucru care da nastere unor grave probleme legate de viata ei. Sfantul Chiril al Ierusalimului observa ca in vremea sa (secolul IV) unii veneau sa fie catehizati si sa se faca crestini din ratiuni strict sociale. Acelasi lucru se petrece si in orice societate in care Biserica este recunoscuta ca valoare sociala.

Organismul Bisericii, ca trup al harului, vine in contradictie cu  orice  organizare  a  harului,  mai  ales  cu harul "organizat", si exclude orice principiu de tip juridic. Dar pentru ca acest duh sa poata exista in Biserica, este neaparat nevoie sa se pastreze caracterul chenotic al ierarhizarii sale si organica ei legatura cu imparatia lui Dumnezeu. Biserica nu se identifica cu imparatia lui Dumnezeu, ci se indreapta catre aceea. Iar asezamintele (randuielile) bisericesti nu reprezinta punctele ultime de referinta ale credinciosilor, ci simboale ale imparatiei lui Dumnezeu in lume. Orice fel de viziune statica sau obiectiv-impersonala asupra Bisericii si a randuielilor ei vine in contradictie cu natura si scopul ei. Aratarea deplina a harului lui Dumnezeu, care se va infaptui odata cu trecerea lumii acesteia si a lucrurilor din ea, va insemna si trecerea acelor mijloace create prin care acesta se da acum lumii. Perspectiva Bisericii, perspectiva dinamica si lipsita de compromis fata de orice presiune lumeasca, este de mare insemnatate pentru viata sociala si politica a oamenilor, fiindca mentine deschisa perspectiva libertatii umane. Fara aceasta perspectiva nu se poate actualiza libertatea si pozitia dominanta a omului fata de lume. Iar importanta acestei perspective pentru viata sociala si politica este mai mare decat a oricarei alteia care ar fi putut fi programata in cadrul oricarei "morale sociale" sau "teologii politice".

Asteptarea directei marturii a Bisericii in viata sociala sau politica nu se datoreaza in mod esential neajunsului acestei marturii, ci absentei ei. Cand Biserica se prezinta ca un climat sau regim adesea mai inflexibil si mai anacronic decat cel social ori politic, cand perspectiva ei harismatica si eshatologica se comprima, luand forma unei organizatii lumesti, cand principiul jertfei si slujirii se denatureaza, devenind putere absolutista care refuza orice critica constructiva si invoca posesia autoritatii divine spre a-si acoperi deciziile arbitrare si incoerenta, nu poate da marturie pozitiva. Problema marturiei Bisericii in lume este mai intai de toate o problema interioara a fiecarei Biserici locale in parte. Este o problema de identitate a fiecarei obsti bisericesti concrete. Iar aceasta identitate nu se proclama prin vorbe, cat prin fapte si mod de viata. Ocolirea acestei probleme si cautarea suplinirii prezentei Bisericii prin dezvoltarea unei activitati sociale, culturale ori politice, contribuie mai degraba la dainuirea lipsei discursului duhovnicesc, decat la indepartarea ei.

Viata in Biserica a credinciosilor se intemeiaza pe Hristos. Acesta este vita, iar credinciosii mladitele. Precum mladitele nu pot rodi de la sine daca nu raman in vita, tot asa nici credinciosii nu pot aduce roada daca nu raman uniti cu Hristos. Hristos nu il cheama pe om ca pe un primitor pasiv, ci spre a deveni purtator energic si partas al vietii adevarate ce i se da. Cand omul se intereseaza de mantuirea proprie si raspunde la chemarea lui Hristos, se dovedeste a fi mladita vie, aducatoare de roada. Atunci si Dumnezeu "o curateste, ca mai multa roada sa aduca". Curatirea aceasta se incadreaza in pedagogia Domnului si adesea ia forma crizei sau incercarii, ingaduite pentru desavarsirea credinciosului. Dar cand omul se dezintereseaza de mantuirea sa si da uitarii credinta catre Hristos si iubirea catre aproapele, amorteste, moare, facand imposibila prezenta lui in Biserica si rupandu-se de aceasta.

Ruperea de Biserica nu se realizeaza doar prin practica bisericeasca a afuriseniei sau excomunicarii, ci si prin propria indepartare tacita de ea, care este un fel de autoexcomunicare. Cand crestinul se instraineaza de viata si tainele Bisericii, cand moare din punct de vedere duhovnicesc, inceteaza de a mai avea o legatura reala cu Hristos, se desparte de trupul Lui si se rupe de Biserica. Ruperea de Biserica nu are in vedere doar indivizi izolati care gresesc in credinta sau nu ii intereseaza iubirea aproapelui, ci si grupuri sau comunitati de credinciosi. Avem, astfel, de-a face cu erezia, care taie de la trupul Bisericii pe toti cei ce o urmeaza, si cu schisma, care are aceeasi gravitate si aceleasi consecinte cu erezia. Erezia reprezinta pacat la nivelul dogmei, in vreme ce schisma este pacat la nivelul etosului, adica al moralei. Amandoua constituie pacate ce apasa asupra vietii crestine.

Mediul social, care reprezinta cadrul informarii si dezvoltarii omului, are mare insemnatate si pentru viata religioasa si morala. Credinta in Hristos presupune o informare despre aceasta. Dar si rodirea ei este direct influentata de mediul social. Precum observa Sfantul Grigorie Palama, si omul pacatos, daca ocoleste tovarasia celor rai si se intovaraseste cu cei drepti, va izbuti sa se indrepte si sa-si mantuiasca sufletul.

Celebra fraza a Sfantului Ciprian "salus extra Ecclesiam non est" (in afara Bisericii nu este mantuire) nu are doar importanta teologica, ci si sociala. Biserica este singurul loc al mantuirii. In afara ei nu exista mantuire. Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu este impiedicat sa ii mantuiasca pe oamenii care nu s-au aflat in ea. Dar nici un crestin nu isi poate cauta si afla mantuirea in afara Bisericii lui Hristos. Aceasta pastreaza si ofera credinta si mijloacele de mantuire, nu doar prin invatatura si tainele ei, ci si prin intreaga ei prezenta sociala. Atmosfera careia ii da nastere si lucrurile de la sine intelese pe care le cultiva in viata cotidiana sunt de obicei mai importante decat sfaturile si doctrinele formulate in scris. Acestea il inteleptesc pe om si il ajuta in trairea credintei si in insusirea mantuirii.

Georgios Mantzaridis

28 Septembrie 2015

Vizualizari: 2315

Voteaza:

Incadrarea si ramanerea in Biserica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE