Influenta pacatului nostru personal asupra semenilor

Influenta  pacatului  nostru  personal asupra semenilor Mareste imaginea.


Influenta  pacatului  nostru  personal asupra semenilor

1. Sfera raspunderii  noastre  morale  in raport cu  semenii

Responsabilitatea noastra morala este angajata pe un camp vast si intr-un timp nedefinit. Intr-adevar, cercetand cu luare aminte viata morala, vom constata ca tot ceea ce spunem, tot ce savarsim si chiar tot ce gandim si simtim noi, nu au efecte limitate in timp si spatiu si nu se opresc la anumite obiective, pe care le vizam, sau spre care tintesc in chip normal aceste acte. Ele nu se reduc la sfera vietii individuale sau sociale, la un timp si un spatiu determinat, la un anumit grup de fapte si fenomene. Ci aceste efecte se intind la sfere nebanuit de largi si indepartate si pe intervale temporale nedefinite si imprevizibile, atat in domeniul vietii individuale, cat si al celei sociale.

Tot ceea ce gandim, simtim, hotaram, vorbim si savarsim are mai intai anumite urmari directe si imediate asupra vietii noastre personale, dar, in acelasi timp, efecte multiple, variate si nebanuite asupra semenilor nostri, apropiati sau indepartati, prezenti sau viitori.

Datorita caracterului comunitar al vietii umane, orice schimbare, ce se produce intr-un anumit punct al ei, determina anumite schimbari in tot corpul social. Viata sociala se simte afectata intr-un anumit fel fata de orice actiune a individului, O piatra aruncata intr-un lac produce o deplasare a apei, un val in cerc, care da nastere unui alt val in cerc si asa mai departe, pana nu se stie unde. Un organism viu simte atingerea in orice parte a lui s-ar produce. Tot asa este si cu fapta omeneasca. In afara de prefacerile, pe care le opereaza in viata individului, care o savarseste, fapta omeneasca determina anumite schimbari si in viata semenilor: unele directe si imediate, ca acelea ce se produc asupra celor pe care-i lezam direct si asupra celor pe care-i implicam in cauza intr-un chip sau altul de colaborare; si alte schimbari indirecte si mijlocite, cum sunt acelea, pe care le sufera in atitudinea lor cei care numai asista sau iau cunostinta de fapta noastra. Astfel, fapta noastra afecteaza mai intai pe cei carora li se adreseaza sau pe care-i vizeaza direct. In al doilea rand, ii afecteaza pe cei ce au colaborat la ea, au fost martori, si in fine, pe cei ce au luat cunostinta de ea intr-un mod oarecare, prin faptul ca sunt obligati sa ia o atitudine de aprobare sau dezaprobare, - in primul caz, folosind o pilda buna, iar in al doilea, simtindu-se tulburati si smintiti de un exemplu rau.

Dar nu numai atat. Fapta noastra are repercusiuni si influenta nu numai asupra celor prezenti, ci si asupra celor viitori. Dupa cum cei dinaintea noastra contribuie in chipuri si masuri diferite la conduita noastra, tot asa faptele noastre influenteaza pe cei ce vin dupa noi, pe urmasii nostri, imediati sau indepartati si, intr-o masura variabila, pe toti oamenii atinsi intr-un fel sau altul de activitatea noastra si aceasta pana la judecata de apoi.

Sub influenta invataturii, vietii sau faptelor noastre, cei de dupa noi, care stau in raza noastra de influenta sociala, fac binele sau raul, se mantuiesc sau se pierd. In felul acesta, noi ne facem partasi la pacate sau vrednicii straine.

Acesta este, desigur, unul din motivele pentru care Dumnezeu a crezut necesara si o judecata de apoi, pe langa una particulara. Caci, la judecata particulara, se pot avea in vedere faptele savarsite si efectele lor produse pana la incetarea noastra din viata. Dar abia la judecata de apoi se va putea face un bilant complet al tuturor meritelor si vinilor, a tot binele si a tot raul, al tuturor faptelor bune, si rele savarsite personal sau de catre altii cu colaborarea noastra sau sub infulenta noastra, colaborare si influenta, ce imbraca nenumarate si felurite chipuri, pe care nu le putem cuprinde in timpul vietii pamantesti.

Pe principiul acesta se intemeiaza si eficacitatea rugaciunilor si a milosteniilor cu care intervin cei vii in favoarea celor raposati. Celui care, fiind inca in viata, a iubit, a facut bine, dupa moartea lui, beneficiarii, din iubire recunoscatoare, ii intorc binele primit sub forma rugaciunilor si a milosteniilor pentru sufletul lui. Nu-i gresit, deci, a crede ca aceasta interventie este eficienta si pentru ca, in ultima analiza, ea nu-i decat o prelungire a activitatii proprii, un fel de culegere postuma a roadelor produse de invataturile semanate si virtutile cultivate de raposat, in timpul cat a fost in viata. Cu alte cuvinte, ele constituie merite proprii, dar cu eficienta mai intarziata, o polita cu scadenta, ce se va achita dincolo de hotarele vietii pamantesti si ca urmare, o rasplata dintre cele mai indreptatite.

Propagarea influentei, pe care o exercitam asupra semenilor, se produce pe multiple, variate si nebanuite cai. Ea se supune legilor psihologiei sociale. Nu se opreste numai la individul pe care-l vizeaza sau atinge direct si imediat, ci se raspandeste mai departe si la altii, cand scazand, cand amplificandu-se, adesea pana la nerecunoastere. Rareori se pierde si stinge; de cele mai multe ori sporeste cu fiecare individ care primeste aceasta influenta, intrucat fiecare ii adauga ceva din al sau propriu. E asemenea unui bulgare de zapada, care, pe masura rostogolirii lui, isi sporeste dimensiunile.

Puterea de influentare a exemplului se sprijina pe instinctul imitatiei si pe asa numitele "imagini kinestetice", adica imaginile de miscare, urmele lasate de senzatiile de miscare, care se cristalizeaza in deprinderi.

In ultima analiza, eficacitatea educativa a exemplului se intemeiaza pe firea sociala a omului. Caci omul cuprinde in fiinta sa, ca un element constitutiv, instinctul social, manifestat prin tendinta de a stabili legaturi cu alte persoane purtatoare ale unei firi comune. Exigenta de intercomuniune intre persoane este inerenta firii umane. Ea se arata prin tendinta de a se descoperi si darui celuilalt si de a astepta o atitudine asemanatoare din partea aceluia. In relatiile dintre "eu" si "tu", se face un adevarat schimb de bunuri spirituale. Exemplul este una din formele, in care se face acest schimb si aceasta influentare de la unul la altul.

Ca membri activi ai societatii, care influentam pe altii, participam la raspunderea faptelor, la a caror hotarare si executare am contribuit si chiar a acelora pe care nu le-am impiedicat cand trebuia si cand puteam s-o facem. Parerea ca am putea sa ne traim viata morala negandindu-ne decat la noi insine este o iluzie individualista, caci viata cea mai privata este inca o viata publica prin ceea ce daruieste fara sa stie sau fara sa vrea. Nu s-ar putea face o separatie transanta intre cele doua feluri de viata care se impletesc in fiecare clipa. Asa incat, nu ne putem eschiva de a fi debitori si creditori ai semenilor nostri, in straduinta de a ne perfectiona viata morala.

Desavarsirea noastra morala depinde de desavarsirea altora, de bunele lor pareri- si exemple, de sfaturile lor rele si de scandalurile lor; iar desavarsirea altora depinde de asemenea, de a noastra. "Iluziilor individualiste va trebui sa le opunem totdeauna realitatea solidaritatii morale si reteaua indefinita a responsabilitatii impartasite, care este consecinta aceleia".

Intr-adevar, omenirea poate fi privita ca un mare organism viu, in care orice atingere adusa unui madular are repercusiuni asupra celorlalte si asupra organismului intreg. Conceptia ortodoxa despre Biserica, privita ca o mare familie, ai caror membri traiesc in comuniune de iubire intreolalta si cu Dumnezeu si ca trup mistic al lui Hristos, reliefeaza si mai mult ideea solidaritatii crestinilor si mareste zona responsabilitatilor lor morale.

Crestinul raspunde de semenul sau, intru cat il pretuieste ca fiu al lui Dumnezeu. Nu poate dovedi ca slujeste lui Dumnezeu, daca nu slujeste semenului sau. Mantuitorul ne-a cerut sa fim "sare si lumina" pentru aproapele nostru (Mat. V, 14-16), sa fim "mireasma lui Hristos" (II Cor. II, 15-17). Daca savarsim fapte potrivnice vointei lui Dumnezeu, ne facem pricina de sminteala pentru semenii nostri (II Cor. VI, 3-10) si raspundem pentru pacatele lor, la care am contribuit in vreun chip.

Din cele aratate mai inainte, am constatat ca sfera raspunderii noastre morale este imensa si ca in mod concret, nu poate ii delimitata crono-spatial. Ne oprim asupra unuia din aspectele sociale ale pacatului si anume asupra smintelii sau scandalului, care reprezinta o nocivitate morala extrema. Ne-am propus s-o tratam, intrucat sminteala reprezinta un important aspect al responsabilitatii morale, care intereseaza profund viata morala a crestinului si pentru ca ea comporta un studiu amplu si aprofundat.

2. Observatii lingvistice

Prima dificultate pe care o intampinam in cercetarea temei noastre, este aceea de a gasi un termen in limba romana- corespunzator cuvantului grec ?skandalon? (to). Ea provine de la faptul ca, in limba romana veche, cuvintele "sminteala" si "scandal", prin care se traduce cuvantul grec de mai sus, au mai multe intrebuintari". Astfel, "sminteala" are sensurile de: lipsa, stricare, paguba, tulburare, suparare, piedica, ademenire, tulburare sufleteasca, nebunie, cearta, incurcatura.

In cartile bisericesti, ca Biblia de la 1688, Margaritarele Sf. Ion Zla-taust tiparite in 1691, se intrebuinteaza cuvantul sminteala in sensul de inducere in eroare, ratacirea drumului cuiva, impiedecare. In Pravila lui Vasile Lupu, insemna tot impiedecare.

Cuvantul scandal (scandela) insemneaza piedica, poticneala, provocare, jignire, tulburare in public. "Piatra scandelei" este titlul unei carti tiparita de mitropolitul Veniamin Costache.

In limba curenta, cuvantul "scandal" se intrebuinteaza cel mai des cu sensul de cearta, provocare, sau tulburare in public, iar cuvantul sminteala pare a nu se intrebuinta decat cu sensul de nebunie, dementa.

Prin urmare, sensul teologic al acestor cuvinte nu se acopere cu ceea ce se intelege in mod curent in limba poporului prin acesti termeni.

Cu toate acestea, intrucat nu avem alti termeni potriviti in limba ro mana si intrucat cuvantul "sminteala" este intrebuintat intotdeauna in literatura veche si noua teologica pentru a reda sensul lui teologic, nu putem renunta la el.

Ramane datoria teologilor de a pune in circulatie acest cuvant cu intelesul lui teologic, cu care, de altfel, a fost folosit in limba noastra veche bisericeasca si pretutindeni unde este vorba de acest fel de pacat.

In limba greaca, cuvantul "skandalon" inseamna, literalmente; capcana, cursa, piedica in care te prinzi cu picioarele. E o piatra de poticnire, asezata in drum, de care, trecatorii lovindu-se, se opresc din mersul lor sau chiar  cad  jos.

Metaforic,"skandalon" insemneaza cineva sau ceva, prin care cineva se induce in eroare sau pacat. De aici, Sfantul Ioan Gura de Aur defineste smintelile ca "piedici ale drumului celui drept", intelegand prin drumul cel drept, drumul mantuirii, trairea  cea  dreapta.

Sfantul Vasile cel Mare da cuvantului mai intai un sens mai larg, considerandu-l ca orice lucru ce se face impotriva lui Dumnezeu, ca orice pacat; mai apoi, il reduce la un sens mai restrans.

Sminteala comporta doua elemente: elementul activ - cauza sau prilejul si elementul pasiv - efectul, adica pacatul.

De aici urmeaza, ca trebuie sa studiem sminteala sub cele doua aspecte ale ei: ca prilej si ca vatamare spirituala.

3. Sminteala  activa

a) Notiunea - Moralistii catolici folosesc cu totii definitia lui Toma de Aquino, dupa care, sminteala activa este "o vorba sau o fapta mai putin corecta, ce serveste altuia ca ocazie de ruina spirituala" (dictum vel factum minus recitim, praebens alieri occasionem ruinae spiriiualis".

Sminteala activa este, dupa noi, orice cuvant, fapta sau omitere, rele in sine sau numai in aparenta rele, care dau prilej de a cadea in pacat celui ce le cunoaste.

Termenului minus rectum (mai putin corecta) din definitia catolicilor, i-am preferat expresia "rele in sine sau numai in aparenta rele", adica rele din cauza persoanei sau circumstantelor, caci actul bun, in toate aspectele lui, nu duce pe altul la rau. Astfel, spre exemplu, a profera injuraturi in fata copiilor este o sminteala grava, injuratura fiind o fapta rea in sine; dar a manca de dulce in vreme de post, avand dispensa din pricina de boala, desi nu-i o fapta rea in sine, totusi, pentru cei ce nu stiu nimic de dispensa, e o fapta cu infatisarea raului, intrucat ii sminteste. Asa dar, chiar faptele bune, daca sunt facute in conditii care pot trezi banueli asupra moralitatii savarsitorului, pot constitui sminteala pentru altii.

Prin cuvintele "dau prilej de a cadea in pacat celui ce le cunoaste" am voit sa precizam ca nu-i vorba de o cauzare eficienta a pacatului altuia, ei numai de o prilejuire, de o cauza ocazionala. Caci cauza eficienta, suficienta si efectiva este totdeauna propria vointa libera a pacatosului - si nu numai cand de la sine aproapele n-ar comite pacatul respectiv, dar luand prilej  din  actul  nostru  pacatos,  ar cadea si  el  in  pacat,  numai  atunci avem de a face cu pacatul smintelii. Pacatele comise de aproapele prin sminteala pot fi de diferite soiuri si grade.

Cand aproapele este consolidat in virtute sau predispus la pacat prin obisnuinta, Tanquerey crede, ca nu ar mai putea fi vorba de pacatul smintelii. Noi socotim, dimpotriva, ca ramanem vinovati de pacatul smintelii, chiar daca acesta nu si-ar produce efectul in aceste doua cazuri. Caci, precum insusi Tanquerey recunoaste, a face pe cineva sa pacatuiasca actual, este mai grav decat a fi dispus la pacat prin obisnuinta. S-ar putea apoi ca unii din cei incercati si fortificati in virtute sa se clatine la o noua incercare, sau sa slabeasca si chiar sa cada.

Moralistul Loiano considera ca nu constituie sminteala propriu zisa fapta care da prilej numai la murmur, uimire sau banuiala. Noi socotim ca aceste atitudini nu-s scutite cu totul de primejdia contaminarii.

Am adaugat in definitia noastra precizarea "celui ce le cunoaste", pentru ca numai pacatele externe, adica cele savarsite in vazul, auzul si stirea altora pot constitui pentru altii prilej de cadere in pacat. Pacatele interne, savarsite numai cu gandul si dorinta, intrucat sunt ascunse si nestiute, nu influenteaza pe aproapele, decat in masura imponderabila, in care se pot comunica prin sugestie sau alt mod trairile noastre pur interne.

b) Felurile smintelii active. Sub raportul intentiunii, sminteala poate fi activa sau data si pasiva sau primita. Sminteala activa poate fi indirecta, cand cineva prevede, ca din vorba, fapta sau omisiunea lui urmeaza sminteala,  dar n-o intentioneaza nicidecum.

Aici trebuiesc avute in vedere mai multe cazuri si anume: a) cand cineva pacatuieste in fata altora, prevazand ca prin aceasta va face si pe altii sa pacatuiasca; b) cand savarseste ceva, ce in sine nu e rau, dar e moralmente periculos si atrage si pe altii la pacat; c) cand ceva in sine este legitim, dar se prevede ca da altora prilej de a cadea in anumite pacate.

Sminteala activa directa este aceea in care se prevede si se intentioneaza cu adevarat caderea in pacat a semenului. Aceasta este sminteala formal directa, care se numeste si diabolica cand intentionam direct si formal caderea in pacat a altuia din ura fata de aproapele, dorind ca acesta sa fie osandit, sau din ura impotriva lui Dumnezeu, cu intentia de a-L ofensa (I Petru V, 8).

Se numeste sminteala materiala sau simplu directa, cand intentionam Pacatul  aproapelui  din cauza  altui  scop,  pe care-l  urmarim,  spre  pilda, Pentru vreun folos sau vreo placere proprie, precum se face adesea in vorbea urata. Motivul este egoismul, lacomia, dorinta de razbunare, etc.

c) Seducerea sau ademenirea. Moralistul catolic Tanquerey considera seducerea sau ademenirea la pacat ca o sminteala formal directa, deci diabolica sau material sau simplu directa, dupa caz. S. A. Loiano o aseaza intr-alt capitol. Noldin  o trateaza in capitolul "Despre sminteala". Fiind asemanatoare smintelii si fiind chiar mai grava decat aceasta, noi credem, ca nu-i gresit s-o plasam in acelasi capitol.

Ce este seducerea? Este o lucrare externa, prin care altul e provocat la pacat in mod explicit si direct prin vorbe, scris, semne, gesturi, in chip de porunca, rugaminte, sfat, etc.

Ca si prin sminteala, prin seducere, se atata la pacat aproapele care nu-i hotarat sa pacatuiasca. Seducerea se deosebeste, insa, de sminteala indirecta, prin aceea ca este totdeauna insotita de intentia de a face pe altul sa pacatuiasca; iar de sminteala directa, prin faptul ca, pe cand, la aceasta din urma, pacatul nostru e numai un prilej pentru pacatul altuia, la seducere, acesta este chiar cauza partiala, dar initiala a pacatului aproapelui.

Gravitatea seducerii se masoara dupa gravitatea pacatelor, la care ademenim pe altul si dupa inclinarea acestuia spre pacatul respectiv. Seducerea se impotriveste iubirii aproapelui, virtutii pe care o lezeaza si dreptatii, cand se face prin viclenie, violenta, amenintari, etc.

Sminteala indirecta (scandalum per accidens), cum e injuratura in fata copiilor, are un caracter relativ. Ea depinde in deosebi de persoanele care o savarsesc. Este numai contra iubirii, intrucat este fara intentie.

Sminteala indirecta isi mareste nocivitatea dupa urmatoarele imprejurari: 1. Cu cat cineva se bucura de mai multa demnitate, grad, pretuire, putere, cu atat mai lesne scandalizeaza pe altii; 2. gradul de moralitate al celui caruia se adreseaza sminteala determina gradul de vatamare. De aceea, ceea ce pentru unii constituie un prilej de ruina spirituala, nu inseamna nimic pentru: a) cei care sunt predispusi la pacat; b) pentru cei deprinsi cu pacatul, care, din pricina obisnuintei cu el, nu se mai impresioneaza de nimic; c) pentru cei virtuosi, care sunt asa de intariti in virtute, incat influenta cea rea nu mai prinde la dansii; d) cei mai mari nu se influenteaza prea mult de sminteala celor mai mici.

4. Sminteala pasiva

a) Conceptul. Sminteala pasiva este insusi efectul smintelii active, este pacatul prilejuit. Moralistul P. Gury considera improprie denumirea de sminteala pasiva, intrucat aceasta este insasi ruina spirituala a aproapelui si prefera s-o numeasca efectul smintelii. Aceasta parere nu ni se pare justa decat in parte, pentru ca in cazul smintelii pasive, nu-i vorba de o pasivitate totala a celui scandalizat, care sa-l justifice sau scuze pe deplin. in scandalul fariseic, avem de a face cu pacate, care-s princinuite numai de cei ce se smintesc, fara prilej temeinic din afara.

b) Impartirea. Sminteala pasiva poate fi de mai multe feluri si anume: a) cand porneste de la o lucrare, care, prin natura ei, induce pe aproapele in pacat, desi, prin intamplare, pacatul aproapelui nu se produce, se numeste sminteala data, dar neprimita; b) daca pacatul prilejuit iese intr-adevar din ocazia data, sminteala este data si primita; c) daca pacatul altuia nu iese din prilejul dat, intrucat acesta nu-i prin natura inductiv la pacat, fiind bun sau indiferent, ci numai din reaua dispozitie a subiectului spre pacat, atunci sminteala pasiva se numeste primita si nedata, spre pilda, cand cineva invidiaza cele bune ale altuia.

La randul ei, acest soi de sminteala poate fi de doua feluri. Cand pricina e nestiinta sau slabiciunea celor smintiti, avem sminteala celor slabi, spre pilda, cand imbracamintea modesta si onesta a unei tinere face totusi pe un tanar sa pacatuiasca, vina n-o are deloc tanara, ci lanarul, care se dovedeste foarte slab. In cazul acesta, pricina nu devine suficienta decat in urma slabiciunii celor scandalizati.

Cu toate acestea, din iubire fata de aproapele, trebuie sa ne ferim, pe cat posibil, de a fi sminteala celor slabi. Astfel, preotul trebuie sa evite frecventarea repetata a desfranatilor, hotilor, betivilor, etc, nu numai pentru ca aceasta constituie o primejdie de contaminare pe nesimtite, chiar si pentru cei consolidati in virtute, dar mai ales ca sa nu fie pricina de sminteala, intrucat aceasta ar putea sa para unora o complicitate la pacat, sau macar o tolerare a lui.

De aceea, desi preotul, avand datoria de a purta de grija de mantuirea tuturor, nu trebuie sa-i ocoleasca, atunci cand le da asistenta religioasa si morala, trebuie sa-i tina si la oarecare distanta. Psalmistul zice in aceasta privinta: "Cu oamenii cei ce lucreaza faradelegea si nu ma voi insoti la desfatarile lor" (Ps. 140, 5). Iar Sf. Apostol Pavel ne porunceste: "Scoateti afara pe cel rau" (I Cor. V,  13).

Cand, in sfarsit, pricina caderii in pacat este numai rautatea celui ce se sminteste, atunci sminteala se numeste fariseica. Asa erau ura si invidia fariseilor impotriva Domnului Hristos cu prilejul spuselor si faptelor lui. Fariseii se scandalizau de faptul ca Mantuitorul vindeca sambata, ospata cu pacatosii, etc... In cazul acesta, trebuie sa lamurim pe nestiutori si sa mustram pe rauvoitori, asa cum a facut Mantuitorul. In unele cazuri, pricinile smintelii sunt prejudecatile omenesti. Dar, sa ne amintim de indemnul: "trebuie sa ascultam mai mult pe Dumnezeu decat pe oameni", (Fapte, V, 29).

Sunt alte cazuri, cand oamenii se smintesc din pricina mandriei, invidiei, fatarniciei, vrajmasiei, obiceiului rau, ideilor nesocotite.

Din cele aratate, rezulta ca sminteala activa nu-i totdeauna urmata de cea pasiva, iar, in cazul smintelii fariseice, sminteala pasiva se produce fara a fi precedata de una activa.

5. Rautatea smintelii active

Iluzia individualista, dupa care pacatul ar privi si atinge numai pe individul, care-l savarseste, a fost combatuta chiar de cei vechi : Seneca spunea, ca nimeni nu-si face rau numai siesi. In crestinism, aceasta pa-rer,e este combatuta si mai viguros. Caracterul eminamente comunitar al firii umane si al vietii crestine arata cat de mult si de adanc poate vatama pacatul nostru pe semenii nostri.

Mantuitorul ne-a poruncit: "Asa sa straluceasca lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este in ceruri" (Matei, V, 16). Cand, insa, nu numai ca nu dam pilda buna, dar prezentam una rea, dam dovada de multa cruzime si nerusinare.

Prin pilda rea a vietii noastre, smintim, tulburam pe aproapele si-l aruncam in pacat si ca urmare, in chinurile iadului. Un crestin, un iubitor de frate, un ucenic al lui Hristos poate ramanea nepasator la aceasta? Daca nu-i putem indrepta, macar sa nu-i smintim. Nepasarea fata de altii nu are nici o justificare si nici o scuza. "Caci unele ca acestea pacatuim - zice Sf. Ioan Gura de Aur - care si pe cei tari ii -smintesc; caci batem si rapim si lacomim si ca pe niste dobitoace, intrebuintam pe cei slobozi. Oare acestea nu-s deajuns ca sa sminteasca? Caci sa nu zici ca cutare este cizmar sau ca este tabacar, sau celalalt aramar; ci intelege ca este credincios si frate al tau". Ba inca acestia sunt mai aproape de Hristos si apostoli, care aveau aceleasi indeletniciri. Prin urmare, nici indeletnicirea, nici varsta nu constituie o justiiicare a nepasarii.

Mantuitorul spune: "Cautati sa nu smintiti pe vreunul din acestia mai mici, caci zic voua ca ingerii lor in ceruri pururea vad fata Tatalui meu" (Mat. XVIII, 10). Vatamarea aproapelui nu se opreste ia acesta, ci trece la Hristos, care s-a rastignit din dragoste pentru el si astfel, gresind impotriva fratilor si otravind cugetul lor cel slab, gresiti impotriva Iui Hristos" (I Cor. VIII, 12). Cine este atat de rau ca sa impiedice sa se mantuiasca pe cel pentru mantuirea caruia Hristos s-a rastignit? Nu trebuie sa gresim nici inaintea lui Dumnezeu, nici inaintea oamenilor, "facand purtare de grija de cele bune inaintea tuturor oamenilor" (Rom. XII, 17).

Mantuitorul osandeste pe cel ce sminteste prin cuvintele: "Vai omului aceluia, prin care vine sminteala; mai de folos i-ar fi lui ca sa-si lege o piatra de moara de gat si sa se arunce in adancul marii" (Matei XVIII, 9).

Dintre formele smintelii, cea mai grava este sminteala directa, diabolica, pentru ca prin ea, se intentioneaza de-a dreptul atat ofensa lui Dumnezeu, cat si vatamarea spirituala a aproapelui. Ea cuprinde o tripla rautate si anume: impotriva iubirii lui Dumnezeu, impotriva iubirii aproapelui si impotriva virtutii vatamate de pacatul, la care e indus semenul.

Sminteala activa nediabolica, fie directa, fie indirecta, calca porunca iubirii de aproapele si de aceea e considerata pacat de moarte. Caci daca iubirea ne obliga sa indreptam pe aproapele si sa impiedecam caderea lui in pacat, cu atat mai mult ne obliga sa nu-i dam prilej de pacat.

Pe cand sminteala directa e pacat special impotriva virtutii la a carui vatamare e impins aproapele, (pentru ca obligatia de a nu vatama o virtute este pentru toti), sminteala indirecta e numai contra iubirii, nu si contra virtutii, pe care aproapele o calca din pricina smintelii. Motivul e ca, in cazul smintelei indirecte, nu avem inducere, ci numai permitere a calcarii virtutii.

E de remarcat ca exista deosebire intre sminteala data public si cea data in secret, intrucat prima nu vatama numai iubirea, ci si dreptatea legala sau comunitatea si ca atare este mai grava.

In rezumat, scandalul diabolic este pacat de moarte, din pricina ca porneste din ura lui Dumnezeu si ura aproapelui. Scandalul direct nediabolic si scandalul indirect sunt pacate grave, cand sunt contra iubirii si contra unei virtuti calcate. Cand sminteala va da nastere unui pacat grav, va trebui sa fie socotita grava, iar usoara, cand va da prilej la pacat usor. De pilda, copiii nu pacatuiesc grav cand, dintr-o mica neascultare-a lor, parintii rau naraviti isi iau prilej sa injure si sa blesteme greu. Sminteala, prin care pierdem pe semeni, este o grava ofensa adusa lui Dumnezeu-Mantuitorul, care s-a jertfit pentru mantuirea sufletelor; este direct impotriva poruncii iubirii aproapelui, care ne obliga sa-i dorim mantuirea si sa-i ajutam sa si-o dobandeasca, necum sa-1 imbrancim in   prapastia   pierzarii.

Gravitatea smintelii

Sminteala are o foarte mare gravitate din cauza ravagiilor, pe care le pricinuieste in persoana pe care o atinge. Cand raul este real, rautatea acestor feluri de pacate e dubla: este, mai intai, rautatea actului in sine, intrucat este impotriva vointei lui Dumnezeu; este apoi, rautatea actului, privit in consecintele lui sociale, intrucat surpa si pe altii, ii impiedica de a merge pe calea cea dreapta sau le raceste entuziasmul pentru bine si virtute.

De aceea, Sf. Vasile cel Mare spune, ca, pentru astfel de pacate, pedeapsa este dubla: o pedeapsa pentru pacatul in sine si alta pedeapsa pentru sminteala altora.

Asa cum am mai spus, sminteala e unul din chipurile, in care ne facem vinovati fata de semenii nostri si inca in modul cel mai grav, intrucat atentam la bunul lor cel mai de pret, care este mantuirea. De aceea, pe cat de mare va fi rasplata pentru cei ce indreapta pe fratii lor pe calea binelui si a mantuirii, pe atat de mare va fi osanda pentru cei ce-i smintesc, adica ii influenteaza in vreun fel oarecare spre lucrarea celor rele sau nelucrarea celor bune.

Sf. Vasile cel Mare o califica cu drept cuvant ca "omucidere spirituala", mai grava decat omuciderea fizica, trecuta printre pacatele strigatoare la cer. Gravitatea smintelii se masoara dupa toate regulele, care determina responsabilitatea morala. Ea va fi mai mare sau mai mica dupa gradul de stiinta si libertate, cu care a fost savarsita, dupa intentie, scop, imprejurari, etc. Persoana care sminteste pe altul e ranita in inima, a devenit Antichrist si merita anatema lui Hristos (Matei, XVIII, 7). Adesea, pacatul e atat de inradacinat in faptuitor, incat acesta nu mai are nici macar rusinea sau teama fireasca de a-l ascunde. Devine cinic. Iar cinismul este atitudinea celui cazut in impietrirea pacatului contra Duhului Sfant, pacat diavolesc.

7. Sminteala si imprejurarile

Ca la orice fapta omeneasca, sminteala isi mareste sau micsoreaza gravitatea mai intai in functie de prevederea si intentia faptuitorului. Cu cat se prevad si intentioneaza mai mult vatamari grave in persoana aproapelui, cu atat vina faptuitorului creste. in al doilea rand, gravitatea depinde si de imprejurari. intre acestea, cea mai hotaratoare este persoana faptuitorului si a celui ce sufera influenta. Caci puterea de influentare este cu atat mai mare, cu cat mai mare este functiunea, demnitatea si varsta faptuitorului, si cu cat persoana care sufera actiunea smintelii este mintal inferioara.

Acordul faptelor cu predica si smerenia sunt cerute in deosebi celor pusi sa indrumeze pe altii. in acest sens, Isidor Pelusiotul spune: "Dumnezeu aprinde ca un felinar pe preot si pe arhiereu si-i aseaza in sfesnic pe scaunul cel purtator de lumina in Biserica cu dogme si fapte slobode, de intunerecul (inselaciunii si eresului), ca vazand poporul razele luminii care dau viata (adica faptele lui), catre acelea sa se indrepte si sa slaveasca pe Tatal luminilor" (Ep. 36). Sfantul Ioan Gura de Aur stabileste unele criterii ale faptelor cand afirma ca, in distribuirea pedepselor, se vor avea in vedere imprejurarile, persoana, treapta, priceperea si altele. Printre altele, deci, inaltimea treptei mareste gravitatea smintelii. Dovada pentru aceasta avem in Vechiul Testament, in care, pentru pacatul unui preot, legea prevedea a se aduce o jertfa egala cu aceea ce se aducea pentru poporul intreg (Levitic, cap. IX). Aceasta gradatie se aplica si familiei preotului. Astfel, daca fiicele mirenilor cadeau in desfranare, erau ucise cu pietre, (Deut. XXII, 21) pe cand fiicele preotilor, pentru acelasi pacat, se pedepseau prin ardere de vii.  (Levitic, XXI, 9).

Prin urmare, familia preotului trebuia sa ofere si dansa un exemplu bun pentru altii: altfel, ea poate sminti mai mult decat familia mirenilor.

8. In ce chip se evita sau se repara sminteala activa

Mai intai, intrucat greselile ce se fac pe ascuns sunt mai putin grave, pentru ca, asa cum spune Sf. Ioan Gura-de-Aur, vatama numai pe faptuitor, trebuie sa ne ascundem cu grija pacatele, sa nu le dam in vileag. Motivul sa nu fie ipocrizia, ci, mai intai, pudoarea fireasca si apoi si mai ales teama de a nu contamina si pe altii cu boala noastra. Savarsirea pacatelor in vazul si in stirea oamenilor, din lipsa de rusine, din constiinta pervertita si impietrire in rau, este un cinism condamnabil de toata lumea, iar de Biserica calificat drept pacat contra Duhului Sfant - sminteala diabolica.

Dar discretia in savarsirea pacatului nu se poate pastra totdeauna. Nu-i mai ales cu putinta a ascunde pacatele clericului, caci si cele marunte i se descopera foarte repede. Drept aceea, trebuie a schimba mai curand grija in a ascunde greseala in grija de a nu o savarsi de loc.

"Intru aceasta si eu ma nevoiesc sa am cugetul curat inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor" (Fapte, XXIV, 16). Trebuie sa ne inspiram din iubirea aproapelui, caci "cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu se afla intru el" (I Ioan II, 10).

In Vechiul Testament, era oprit tot ce putea fi subiect de sminteala (Exod XXIII, 32-33; Deut. VII, 2-16). Mathatias dovedea multa ravna ca sa  dispara  orice sminteala  (I Macab.  II,  23-24).

In Noul Testament, ni se porunceste: "Sa nu dai fratelui tau prilej de poticneala sau sminteala" (Rom. XIV, 13). Din grija de a nu sminti pe altii, Mantuitorul a facut o minune: a trimis pe Petru sa pescuiasca un peste, in care se afla statirul - banul necesar spre a plati dajdia cuvenita (Mat. XVII,  27).

Pentru a evita sminteala, trebuie, pe cat posibil, sa renuntam a savarsi chiar fapte ingaduite si chiar bune, care nu sunt insa poruncite, ci numai sfatuite de morala crestina, daca ele smintesc pe aproapele nostru. Astfel, de pilda, chiar daca am avea dezlegare sa mancam carne vinerea, din pricini binecuvantate, - batranete sau slabiciune, si daca stim ca semenii nostri s-ar scandaliza, trebuie sa ne ferim de a manca in fata lor. Cand e vorba de fapte poruncite de legea pozitiva, divina sau umana, ele pot si trebuie sa fie omise, dar numai pentru o vreme, pentru evitarea smintelii.

Sfantul Apostol Pavel da pilda stralucita in aceasta privinta. Desi Mantuitorul   stabileste  ca   "vrednic  este  lucratorul  de  plata  sa"   (Matei, VII,  10) si el insusi spune ca "cine lucreaza la altar, de la altar se cade sa se hraneasca", totusi, ca nu cumva sa sminteasca pe careva, a preferat sa se hraneasca din lucrul mainilor lui si nu din propovaduire, cum avea dreptul.  In ce priveste faptele ingaduite, el stabileste principiul:  "toate imi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos". Si in aplicarea acestui principiu, spune: "daca ceea ce mananc sminteste pe fratele meu, nu voi manca carne toata viata mea, pentru a nu sminti pe fratele meu" (I Cor. VIII,  13). Sf. Vasile cel Mare, prin canonul 88, porunceste presbiterului Grigorie sa se desparta de sotie, motivand, ca a invatat de la apostoli sa nu puna fratelui poticneala sau sminteala (Rom. XIV,  13) si ca ceea ce pentru unii e de folos, pentru altii devine prilej de pacat.

In Vechiul Testament, Eleazar prefera sa moara decat sa manance carnuri neingaduite prin care smintea pe altii  (II Macabei, VI,  18-19).

Cine a smintit in vreun fel pe aproapele sau, trebuie sa repare aceasta. Modul in care se poate face aceasta reparare difera dupa diferitele circumstante. Astfel, pentru smintelile comune, e deajuns o reparare virtuala si implicita, adica incetand de a mai pacatui, dand un bun exemplu, rugan-du-ne pentru cei smintiti, facand pocainta la spovedanie, cerandu-ne iertare si prin alte chipuri inspirate de iubirea aproapelui.

In principiu, sminteala fariseica nu trebuie luata in seama. Totusi, trebuie sa ne ferim de a savarsi o fapta, afara de o cauza grava, daca stim ca  altul va pacatui,  chiar daca  aceasta se datoreste numai rautatii lui. Prin omiterea, amanarea, tainuirea sau lamurirea faptei noastre, se poate evita chiar scandalul fariseic. Cine e vinovat de o sminteala fariseica, trebuie sa fie lamurit asupra vinii lui si, apoi, sa ceara iertare.

9. Obligatii si sfaturi privind sminteala pasiva

La datoria de a ne feri sa pricinuim sminteala altora, se adauga datoria de a nu ne lasa influentati de sminteala produsa de altii (Ps. 36, Prov. XXII, 24-25); Rom. XIV, l3-l5;  I Tes. V, 22).  In ce fel?

Toti Sfintii Parinti ne indeamna sa ne impotrivim smintelii, care, nu-i, in fond, decat o forma a ispitei si anume ispita, ce vine de la lume, de la semenii nostri. Sf. Maxim Marturisitorul ne sfatuieste: "Sa nu suferi banueli sau macar oameni, care-ti aduc sminteli impotriva altora; caci cei ce primesc sminteli in orice chip fata de cele ce se intampla cu voie sau fara voie, nu cunosc calea pacii, care duce prin dragoste la cunostinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea".

Prin urmare, mai intai, sa nu ne grabim cu osandirea aproapelui, ca-lificandu-i fapta ca pacatoasa, pentru ca s-ar putea sa gresim. Sa nu dam usor crezare banuelilor ce se colporteaza pe seama altora. Sa ne aratam mihniti tata de prostul obicei al celor ce se indeletnicesc cu ras-pandirea impresiilor si vorbelor rele la adresa semenilor nostri.

Daca nu izbutim sa-i dezbaram de acest narav prost, sa luam apararea celor birfiti, evocand circumstantele atenuante pornite dintr-o iubire sincera si astfel sa mai potolim asprimea cu care sunt judecati si oslnditi.

Daca ne incredintam ca pacatul fratelui nostru este adevarat, sa ne amintim mai intai de slabiciunea firii omenesti si de porunca Mantuitorului: "Nu judecati ca sa nu fiti judecati".

Dar aceasta nu insemneaza nici de cum a tolera pacatul, ci numai a proceda cu tact la indreptarea pacatosului, asa incat aceasta sa se faca fara riscuri  pentru  moralitatea  altora.

In scopul acesta, procedura recomandata de Mantuitorul este foarte inteleapta: "Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-1 intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Dar daca nu te asculta mai ia cu tine unul sau doi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune Bisericii si daca nu vrea sa asculte nici de Biserica, sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames". (Matei XVIII, 15-17).

De aici, rezulta ca dezvaluirea pacatului semenului nu este recomandabila de la inceput, spre a evita, pe de o parte sminteala altora, iar pe de alta parte spre a nu-i ingreuia cumva lui insusi indreptarea.

Dezvaluirea se face numai daca nu se indreapta dupa prima confruntare intre patru ochi, in chip treptat si numai in fata autoritatilor. Aceasta recomandare se aplica numai asupra pacatelor impotriva noastra personal. Acoperirea pacatelor care vatama direct si grav viata sociala echivaleaza cu o tolerare sau chiar cu o complicitate vinovata. Pe jefuitorii avutului obstesc sau pe uneltitorii impotriva pacii si a vietii sociale, nu exista nici un temei crestin sa-i acoperim. Mantuitorul a iertat pe cei ce-L rastigneau, dar a biciuit pe jefuitorii de la templu.

Avem datoria de a ierta pe cei ce ne pagubesc pe noi personal, dar nu avem caderea sa facem acelasi lucru cu cei care se fac vinovati fata de obste.

Sfantul Ioan Gura-de-Aur arata, cu drept cuvant, ca intrucat nu toti se pierd din cei ce cunosc sminteala, inseamna ca omul are puterea s-o biruie daca vrea.

Ca si ispita, acest prilej la pacat are si parti folositoare: pe cel ce il primeste, il face sa ia aminte si sa se teama; lupta impotriva lui il face vigilent si cu paza, ca pe Iov, il trezeste spre lucrarea dumnezeiestilor porunci, oteleste pe cel ce strajuieste virtutea si ajuta pe cel cazut, sa se ridice repede.

Constantin C. Pavel

06 Iulie 2012

Vizualizari: 5095

Voteaza:

Influenta pacatului nostru personal asupra semenilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE