Juramantul - intarire a adevarului si a promisiunii

Juramantul - intarire a adevarului si a promisiunii Mareste imaginea.

Juramantul

Juramantul este invocarea lui Dumnezeu sau a unei persoane sfinte sau a unui lucru sfant pentru confirmarea sau intarirea adevarului unei anumite afirmatii sau a sinceritatii unei anumite promisiuni. Cel ce se jura invoca adesea si blesteme asupra sa sau asupra unor persoane dragi lui pentru cazul in care afirmatia lui este mincinoasa sau promisiunea lui este nesincera. Dar chiar si cand nu se face o asemenea invocatie, este de la sine inteles ca cel ce se jura se supune judecatii lui Dumnezeu si ca este gata sa primeasca orice fel de pedeapsa in caz de neadevar sau nesinceritate a cuvintelor lui.

In functie de continutul lui, juramantul este de doua feluri: juramant de intarire a adevarului si juramant de intarire a unei promisiuni. Primul este in legatura cu trecutul, iar al doilea cu viitorul. In fine, incalcarea primului se numeste "juramant mincinos", iar incalcarea celui de al doilea se numeste "sperjur".

Juramantul constituie un fenomen ancestral al vietii sociale si presupune credinta in judecata lui Dumnezeu, consi­derand deci ca Dumnezeu sau o putere superioara intervine in lucrurile lumii si ale oamenilor spre a restaura adevarul sau dreptatea si spre a fi pedepsite minciuna si nedreptatea. Asadar juramantul presupune credinta religioasa, de aceea nu are sens pentru omul ne-religios. In cadrul tolerantei religioase si al libertatii de constiinta s-a introdus, insa, si asa-numitul "juramant civil". Acesta se face prin invocarea onoarei si a constiintei celui ce se jura si are, in cazul juramantului mincinos sau sperjurului, aceleasi consecinte juridice ca si juramantul religios. In Vechiul Testament, in special in decalogul mosaic, se interzice din principiu luarea "in desert" a numelui lui Dumnezeu: "Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert". Acest lucru nu exclude juramantul. Dimpotriva, il presupune, dar il limiteaza la chestiunile serioase. Ceea ce se interzice israelitului este juramantul mincinos sau marturia mincinoasa. De asemenea i se interzice sa se jure pe numele zeilor pagani. Juramantul de acest fel, care denota recunoas­terea acelor zei de catre cel ce se jura, este asimilat necredintei si apostasiei.

Pe de alta parte, in textele Vechiului Testament, insusi Dumnezeu este infatisat jurandu-Se inaintea oamenilor. Avem, astfel, juramantul lui Dumnezeu catre Avraam, catre David si catre altii. Dupa cum se stie, in Vechiul Testament Dumnezeu este infatisat ca parandu-I rau de anumite binefaceri sau inga­duinte ale Lui fata de oameni, din pricina nemultumirii (ingratitudinii) acestora. Asadar juramantul lui Dumnezeu, care insoteste fagaduintele si promisiunile Lui, subliniaza, pe de o parte, caracterul irevocabil al hotararilor Sale si, pe de alta parte, insemnatatea continutului lor. Desigur, juramantul acesta prezinta o anume particularitate. Oamenii se jura pe cineva mai presus decat ei, pe cand Dumnezeu, neavand pe nimeni superior Lui, Se jura pe Sine insusi.

In general, asadar, in Vechiul Testament nu exista interzicere absoluta a juramantului, fara numai a aceluia facut in numele dumnezeilor falsi. Juramantul este folosit de oameni sau de Dumnezeu insusi fata de oameni, din cauza minciunii care predomina in relatiile sociale ale oamenilor si din pricina necredintei sau a impietririi pe care acestia le dovedesc in relatiile lor cu Dumnezeu. Este cunoscut si aceea ca in vremurile ce au urmat, indeosebi in vremea lui Hristos, in societatea israelita juramantul capatase o asemenea amploare si formularea lui o asemenea multitudine de forme, incat in privinta lui se dezvoltase o intreaga cazuistica.

In Noul Testament, insa, si in traditia bisericeasca jura­mantul este tratat in mod diferit. Hristos, spre deosebire de legea Vechiului Testament si de practica iudeilor, interzice cu desavarsire folosirea juramantului: "Eu insa va spun voua sa nu va jurati nicidecum". Mai mult, precizeaza ca juramant nu este doar invocarea numelui lui Dumnezeu, ci si invocarea oricarui alt nume sau lucru sfant, ceresc sau pamantesc. Aceste cuvinte ale lui Hristos nu au doar sens negativ, ci si pozitiv. Nu doar ca interzic juramantul, dar si desfiinteaza minciuna. Juramantul este de prisos cand pe buzele oamenilor da-ul este da si nu-ul este nu.

Viata cotidiana se prezinta, insa, a fi extrem de proble­matica. Da-ul si nu-ul oamenilor, chiar si al crestinilor, nu totdeauna arata adevarul despre lucruri. De aceea s-ar putea spune ca folosirea juramantului nu a incetat sa fie necesara, insa o astfel de opinie sconteaza pe faptul ca existenta unui anumit rau justifica legalizarea altuia. Astfel se omite liber­tatea de constiinta a omului si se instituie eludarea unei porunci religioase in numele minciunii si inselaciunii existente in viata sociala. Iar daca aceasta eludare ar duce intr-adevar la combaterea raului social, s-ar putea oarecum justifica din punct de vedere social, chiar daca din punct de vedere teologic ar trebui condamnata. Dar daca se intampla ca si raul social sa se mentina - ba chiar sa sporeasca - si porunca religioasa dimpreuna cu libertatea de constiinta a omului sa fie incalcate, chipurile in numele combaterii raului social, este limpede ca e vorba de o aberatie.

Cei care sustin folosirea juramantului remarca si aceea ca si in Noul Testament interzicerea lui nu este absoluta. Menti­oneaza ca exista cazuri in care s-a jurat si Sfantul Apostol Pavel, ba chiar Hristos insusi. Si intr-adevar, cand Hristos a fost chemat de catre arhiereu sa marturiseasca sub juramant daca este Fiul lui Dumnezeu, a raspuns cu cuvintele "tu ai zis", ceea ce se poate interpreta si ca acceptare a invitatiei de-a marturisi sub juramant. Dar si Sfantul Apostol Pavel il invoca, in anumite locuri din epistolele lui, pe Dumnezeu ca martor al cuvintelor lui. Oare avem aici de-a face cu exceptii de la regula generala a lui Hristos "sa nu va jurati nicidecum"?

Juramintele mentionate in Noul Testament difera funda­mental de cele obisnuite. De aceea nu este corecta invocarea lor in justificarea practicii juramantului in cadrul vietii cotidiene. Juramintele Noului Testament nu au in vedere chestiuni omenesti, ci adevaruri referitoare la Dumnezeu insusi. Mantuitorul Hristos, raspunzand cerintei arhiereului de a confirma daca este Fiul lui Dumnezeu, nu incredinteaza aici despre un adevar oarecare, ci despre adevarul dumnezeirii Lui. Numele Dumnezeului Celui vesnic nu este folosit spre a pecetlui vreun adevar conventional, ci adevarul lui Dumnezeu. Aproximativ acelasi lucru se observa si in cazurile juramintelor Sfantului Apostol Pavel. Apostolul lui Dumnezeu si-L ia ca martor pe Dumnezeu spre a-si intari adevarul sau autenticitatea propovaduirii si, in general, al apostolatului sau in lume. Si este relevant ca toate aceste cazuri in care Sfantul Apostol Pavel si-L ia ca martor pe Dumnezeu sunt legate de marturi­sirea voii dumnezeiesti oamenilor. De aceea am putea spune ca juramantul Apostolului este dat in cadrul mai general alinsuflarii lui dumnezeiesti.

Prin toate cate au fost mentionate aici reiese limpede, credem, ca aceste cazuri de juramant consemnate in Noul Testament au un caracter cu totul special si nu limiteaza interzicerea absoluta a juramantului, nici nu indreptatesc folosirea lui in viata cotidiana. Invocarea numelui lui Dumnezeu pentru a intari cuvintele omului este fireasca atunci cand este vorba despre adevaruri dumnezeiesti. Aceasta inseamna ca cel ce se jura trebuie ori sa fie insuflat de Dumnezeu, ori sa confirme acdevaruri pe care Dunmszea le-a descoperit lumii.

In orice alt caz folosirea juramantului constituie incalcare a poruncii dumnezeiesti.

Parintii Bisericii propovaduiesc unanim absoluta inter­zicere a juramantului. Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza ca juramantul a fost interzis o data pentru totdeauna. La intrebarea cum poate cineva sa ii convinga pe ceilalti daca ocoleste juramantul, Sfantul Grigorie Teologul raspunde: prin cuvantul si purtarea care va incredinta cuvantul lui. Juramantul mincinos, ca si sperjurul, este tagaduire a lui Dumnezeu. Dar aceste infractiuni - juramantul mincinos si sperjurul -presupun juramantul, caci nu se poate calca un juramant ce nu s-a facut. Totodata, insa, cel ce nu se jura nu trebuie nici sa ceara altora juramantul. Pe de alta parte, Sfantul Ioan Gura-de-Aur observa ca juramantul pe Evanghelia care interzice juramantul constituie injurie sau curata nebunie. Sfantul Grigorie Palama respinge, de asemenea, cu desavarsire folosirea juramantului. Iar pe cei ce s-au legat prin juramant ii indeamna sa isi tina cu credinciosie fagaduintele, daca acestea nu sunt potrivnice voii lui Dumnezeu, dar totodata sa ceara mila lui Dumnezeu, caci chiar ramanand credinciosi juramintelor facute, nu inceteaza de a fi calcatori ai poruncii Lui.

Asadar folosirea juramantului in viata cotidiana consti­tuie eludare a poruncii clare a Mantuitorului Hristos, care spune "sa nu va jurati nicidecum". Paradoxal, juramantul este practicat astazi oficial si in dreptul bisericesc. Aceasta situatie inacceptabila a aparut in Grecia o data cu fondarea statului elen modern. Din pricina ei a avut loc aprinsa polemica dintre Ikonomos ex Ikonomon si Theoclit Farmakidis. Cel dintai, urmand invatatura unanima, dar si practica Bisericii, sustinea ca nu se cade crestinilor sa se jure. Din contra, Farmakidis considera juramantul permis, mai ales daca statul o impune. Abordand aceasta chestiune, Patriarhia ecumenica editeaza in 1849 o scrisoare enciclica adresata ortodocsilor de pretutindeni, semnata si de intai-statatorii celorlalte trei Patriarhii istorice. In enciclica este condamnata cu asprime opinia conform careia credinta crestina nu interzice juramantul si credinciosii pot depune juraminte in tribunale "fara prejudecati si in chip cuvios".

Dar, in vreme ce din punct de vedere teologic juramantul este inacceptabil, in cadrul vietii sociale sunt sustinute pareri contradictorii. Unii admit utilitatea si necesitatea lui pentru stabilirea adevarului sau pentru angajamentul moral al omului intr-un anumit scop, pe cand altii dezaproba folosirea lui fie pe motive de libertate a constiintei, fie pe motive de demnitate umana. Cand, datorita unor motive religioase sau a altor motive, omul nu voieste sa jure, impunerea juramantului constituie nu doar incalcare inacceptabila a libertatii lui de constiinta, ci si o jignire legiferata. Pe de alta parte, utilitatea juramantului in stabilirea adevarului este foarte indoielnica. In legatura cu aceasta Sfantul Ioan Gura-de-Aur spune: "De crezi ca omul este iubitor de adevar, nu-l sili sa se jure; si iarasi, de stii ca minte, nu-l sili sa jure stramb". Cel ce iubeste adevarul spune adevarul si fara a fi presat de juramant, pe cand mincinosul nu ezita sa recurga la minciuna chiar si cand se jura, incat adauga minciunilor lui si juramantul mincinos sau sperjurul.

Hristos Andrutos, desi nu considera absoluta interzicerea juramantului in crestinism, admitea ca juramantul este o preve­dere juridica apasatoare, care trebuie anulata. Ca masuri pentru desfiintarea treptata a juramantului propunea urmatoarele:

a) Sa fie desfiintat intai de toate juramantul de profesie si sa fie inlocuit cu fraze simple, care sa asigure ca angajatul isi va savarsi indatoririle lui cu onestitate si constiinciozitate.

b) Juramantul sa fie limitat la chestiunile extrem de serioase, sa nu fie impus in chestiuni financiare si sa fie depus cu toata seriozitatea ceruta.

c) Oamenii sa fie liberi sa jure sau nu.

Cea de-a treia dintre aceste masuri, care in ultima analiza le face de prisos pe cele doua anterioare, fusese deja prevazuta in Constitutia din 1975 a statului elen. In confor­mitate cu aceasta, nici un cetatean grec nu trebuie obligat sa jure, cand convingerile sale religioase interzic juramantul. Si prevederile articolelor din Codul Penal si Codul Civil dau tuturor celor carora religia lor nu le ingaduie juramantul dreptul sa nu jure, dar sa dea asigurarea celor spuse de ei prin invocarea onoarei si a constiintei lor. Acelasi lucru e valabil pentru toti cei ce nu apartin nici unei religii. Dar, intr-un mod curios si anticonstitutional, dreptul acesta nu se recunoaste crestinilor ortodocsi, cand acestia declara ca apartin unei religii care interzice juramantul. De aceea a fost reliefata de catre multi necesitatea adaptarii respectivei legislatii la Constitutie, in vreme ce din 1998 s-a elaborat o lege in acest sens prin decizia Consiliului de Stat (Nr. 2601/1998). Nu putem sa nu mentionam aici si lipsa unei autoritati bisericesti in acest sens, care sa rezolve chestiunea. Simpla ei declaratie ca Biserica Ortodoxa interzice juramantul ar fi suficienta pentru desfiintarea impunerii lui.

Dar din 16.09.2001 articolul 48 al Codului Civil a fost inlocuit cu articolul 14 al legii N.2915.2001, care la paragraful 7 hotaraste ca martorul care trebuie sa jure sa fie intrebat daca prefera sa dea juramant religios sau juramant civil, fara a-si declara religia. Astfel ca si crestinul ortodox poate declara "pe onoarea si constiinta" sa adevarul depozitiei sale.

Georgios Mantzaridis

Articol preluat din "Morala crestina", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

 

04 Februarie 2015

Vizualizari: 13080

Voteaza:

Juramantul - intarire a adevarului si a promisiunii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE