La capatul drumului

La capatul drumului Mareste imaginea.

Posibilitatea pentru desăvârşire

Aşa cum ştim, puiul de om vine în această lume foarte neputincios, în timp ce puii celorlalte vietăţi vin în lume mult mai bine pregătiţi pentru a supravieţui singuri. Dacă ne gândim fie şi numai la puiul de maimuţă şi la miel, de exemplu, lucrul acesta este mai mult decât evident. Se spune că, pentru ca puiul de om să se poată compara cu puii celorlalte vieţuitoare, ar trebui să mai rămână încă un an în pântecele mamei şi după aceea să se nască. Adică, atunci când copilul se naşte, ar trebui să aibă datele şi dezvoltarea copilului de un an pentru a se compara cu puii celorlalte vieţuitoare. După un an de la naştere, copilul poate să stea pe picioarele sale, poate să lege câteva cuvinte etc.

Se spune, însă, că este mai bine ca puiul de om să nu vină pregătit într-un anume fel, ca este foarte bine că vine aşa cum ştim noi că vine după numai nouă luni. Tocmai pentru că vine în lume slab şi neputincios, părinţii au posibilitatea să-l ajute pe copil şi să-l influenţeze de aşa manieră încât să se poată dezvolta cum trebuie nu numai trupeşte ci şi sufleteşte.

Il putem cita pe Sfântul Irineu care exprimă duhul tuturor Părinţilor. Sfântul Irineu este un mare teolog al Bisericii şi mare sfânt din secolul al II-lea d. Hr. Acesta spune că omul a fost făcut de Dumnezeu prunc din punct de vedere duhovnicesc, dar cu premizele necesare ca să se dezvolte prin strădaniile lui şi cu ajutorul lui Dumnezeu. A venit la existenţă ca un prunc şi are nevoie, cu harul lui Dumnezeu, cu harul Sfântului Duh, să parcurgă această lume de la punctul zero în care se naşte şi să ajungă la desăvârşire.

Dumnezeu nu face pe om întru-totul desăvârşit dintru-început, dar îl creează în aşa fel încât să aibă toate posibilităţile să ajungă, cu ajutorul şi cu harul Său, la desăvârşire. Le are pe toate, desigur, dar atunci când vine la existenţă se află la începutul drumului, la punctul zero al drumului pe care trebuie să-l parcurgă.

Omul are de parcurs, de exemplu, o mie de metri. Atunci când vine pe lume nu vine la punctul care să indice zece metri din drum parcurşi şi 990 metri rămaşi de parcurs, ci vine la punctul zero şi are de parcurs toţi cei o mie de metri. Este, însă, înzestrat cu tot ceea ce-i trebuie pentru a putea parcurge acest drum.

Marea contribuţie a părinţilor în primul an de viaţă al copilului

Dumnezeu a rânduit totul de aşa manieră încât, omul devine ceea ce va deveni într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu dar şi cu participarea omului.

Copilul vine în lume neputincios. In toată această perioadă părinţii sunt chemaţi - în special mama - să joace rolul lor important, să-l ajute pe copil. Nu ei sunt cei care-l fac pe copil să crească. In nici un caz! Copilul este o entitate aparte, este o persoană aparte care s-a adăugat creaţiei lui Dumnezeu, iar din momentul în care este botezat se adaugă şi Bisericii. Este o nouă entitate şi părinţii nu-l pot transforma într-o anexă a lor, nu-şi pot pune forţat pecetea asupra copilului sau să-l crească exercistând presiuni asupra lui, fără să ţină seama dacă acesta vrea sau nu vrea.

Tot acest interval de timp - vorbim de primul an de viaţă - părinţii au de jucat rolul lor, prin cuvintele pe care le şoptesc, prin comportarea lor, prin iubirea lor, prin afecţiunea lor. In acest fel copilul, ca o existenţă aparte, ca personalitate aparte, va creşte, se va dezvolta. Se va dezvolta trupeşte, dar şi sufleteşte.

O floare, pe care o avem într-un ghiveci, deşi îi punem îngrăşăminte, o udăm, o săpăm sau îi punem o scăriţă pentru a o sprijini, floarea creşte singură. Grădinarul nu poate interveni pentru a o creşte sau pentru a o mări. Ceea ce va deveni floarea, va deveni prin ea însăşi, grădinarul pur şi simplu o va ajuta. Desigur, dacă grădinarul nu o ajută, dacă nu o udă, nu o îngrijeşte, floarea se va usca. La fel se întâmplă şi cu copilul. Nu părinţii fac să crească copilul, ci acesta creşte singur. Părinţii numai îl ajută să crească.

Dacă părinţii îl părăsesc şi nu va fi ajutat de altcineva, copilul va muri. Atâta timp cât îl îngrijesc şi îi dau atenţia necesară nu fac nimic altceva decât să-l ajute să se dezvolte. Părinţii nu pot interveni de altă manieră.

Se pare că acest prim an de viaţă, în care noi credem că pruncul nu are altceva de făcut decât să mănânce şi să plângă, este foarte important pentru restul drumului pe care-l are de parcurs. Cum va parcurge, însă, copilul drumul primului său an de viaţă, depinde foarte mult de părinţi.

Ceva ce specialiştii nu pot lămuri

Menţionam la începutul întâlnirilor noastre, că fiecare om vine în această lume cu anumite moşteniri ereditare. Lucrurile se încurcă şi nu putem limpezi prea mult, ce are copilul ca moştenire ereditară când vine pe lume, şi ce dobândeşte după aceea. O mamă nervoasă, dacă îngăduiţi să spun acest lucru, va transmite trăsături asemănătoare firii sale şi, prin urmare, copilul se va naşte cu o predispoziţie în acest sens. Dar nu ştim cu exactitate cât transmite mama copilului din clipa în care acesta începe să existe în pântecele ei, pe toată perioada sarcinii, şi cât după naşterea lui, atunci când îi vorbeşte, când îl alintă, când îl ceartă, etc. Oricum, într-un astfel de caz, copilul este nevoit, de la început, să trăiască în atmosfera pe care o creează o mamă nevrotică. Astfel, odată cu creşterea, când acesta face cinci-şase anişori, începe să aibă manifestări nevrotice, manifestări de fiinţă complexată. Ne întrebăm atunci dacă acest copil este aşa pentru că s-a născut dintr-o astfel de mamă sau este aşa pentru că l-a crescut o astfel de mamă?

Acest lucru este foarte neclar, nu putem spune cu exactitate cât a moştenit şi cât a dobândit copilul. Totuşi, putem să spunem două lucruri cu mută certitudine:

Primul este acela că orice copilul primeşte o moştenire ereditară. Cât primeşte, nu ştim. Se spune, de cele mai multe ori, că moştenirea ereditară este mult mai mică decât credem noi. Mult mai mult este ceea ce dobândeşte copilul după naştere. Copilul simte totul. Simte când mama îi zâmbeşte nevrotic şi când îi zâmbeşte plină de afecţiune. Şi aceasta are mare importanţă mai ales în primul său an de existenţă. Nu poate afirma cineva că o mamă vrea să-i facă rău copilului ei.

In nici un caz! Toate acestea se întâmplă fără voia ei, fără ştiinţa ei. Oricum, copilului i se transmite o anumită stare, o anumită zestre. Aceste prime trăiri, aceste prime influenţe pe care copilul le primeşte din partea mamei, sunt o pecete atât de puternică în existenţa lui, încât pare a fi moştenire ereditară deşi nu este. Toate acestea au o mare importanţă. Atât de adânc se înrădăcinează moştenirea dobândită încât, pentru a se debarasa de ea, mai târziu, când această moştenire este conştientizată, eforturile sunt extrem de mari, tocmai pentru că se confundă, aproape, cu moştenirea ereditară. Dacă mama va înţelege ce i se întâmplă şi va dori ea însăşi şi se va strădui să scape de starea nevrotică, va ajunge, fără îndoială, să influenţeze în aceeaşi direcţie şi pe copil.

De aceea, mama trebuie să ştie, mai întâi, că prin felul ei de a fi şi de a trăi are asupra copilului o influenţă hotărâtoare pentru întreaga lui viaţă -care poate fi, din păcate şi de mai multe ori negativă - iar, în al doilea rând, că poate să ajute pe copil să se schimbe în bine dacă ajunge să înţeleagă ea însăşi acest lucru. Libertatea este o trăire esenţială pentru fiecare om.

Al doilea lucru este acesta: mai mult decât orice, copilul care vine pe lume are nevoie de libertate. Libertatea este o trăire fundamentală, o realitate fundamentală şi o stare lăuntrică esenţială pentru fiecare om, chiar din primele momente de viaţă. Toţi spunem că fericirea la care este chemat omul din prima clipă a existenţei sale şi până în veşnicie, în preajma lui Dumnezeu, se întemeiază pe libertate. Este cu neputinţă ca omul să poată deveni părtaş al bucuriei, al fericirii - dacă vreţi să folosesc acest cuvânt - pe care o dă Dumnezeu, dacă nu există portiţa libertăţii prin care va trece fericirea însăşi.

Libertatea este, prin urmare, o realitate esenţială, o trăire fundamentală care trebuie să existe în om, şi în mod special în copil. Iar libertatea - aş îndrăzni să spun - începe din pântecele mamei. Când mama, aşa cum am spus, aşteaptă copilul ca pe o făptură a lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă care va avea o relaţie personală cu Dumnezeu, conştientă că este împreună-creatoare cu Dumnezeu, copilul începe încă din pântece să guste libertatea. Când copilul este aşteptat cu multă nerăbdare de părinţi, ca un obiect al bucuriei lor, aş putea să spun că, încă din pântece acest copil este captiv, este o fiinţă lipsită de libertate. Libertatea începe să fie trăită, cu deosebire, din momentul în care copilul vine pe lume.

In general, modul în care se comportă părinţii - mai ales mama - arată câtă libertate lasă aceştia copilului, cât îl respectă ca pe o făptură aparte. Noul născut, are o relaţie de a da şi a primi, personală şi directă, cu Dumnezeu şi cu comuniunea Bisericii.

Părinţii trebuie să-l ajute pe copil să trăiască liber şi să se dezvolte liber

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au subliniat că Hristos a devenit într-adevăr om, că a luat trup omenesc cu adevărat şi că va avea acest trup pentru veşnicie. Nu a avut un trup „aparent", aşa cum au spus ereticii aceia care au fost numiţi docheţi. Ei credeau că Hristos nu a devenit cu adevărat om şi că nu a luat un trup adevărat, ci numai un trup aparent. în consecinţă, ar fi fost numai în aparenţă om.

Aşa cum s-a întâmplat cu Hristos, fapt subliniat atât de mult de Părinţii Bisericii - accentuând că Hristos a devenit cu adevărat om, că a luat trup cu adevărat, iar învăţătura contrară considerând-o eretică şi condamnând-o - tot aşa şi omul, fiecare dintre noi, fiecare copil vine pe lume, aşa cum îl vedem cu trupşorul său, cu mânuţele sale, cu picioruşele sale şi cu căpşorul său. Trupul nu este numai ceva care poartă înlăuntrul său pe om, un vas care poartă în sine ascuns pe om. Omul înseamnă totul luat împreună; şi ceea ce este înlăuntru, adică sufletul, şi ceea ce se vede în afară, adică trupul.

Prin urmare, iubirea părinţilor va fi oferită acestei făpturi aşa cum o văd şi o au în faţa lor. Nu vor putea spune: „Să purtăm de grijă sufleţelului lui, trupşorul nu contează prea mult." Cum să spună acest lucru? Acestei făpturi minuscule îi vor oferi întreaga libertate, adică îl vor ajuta, aşa cum este, suflet şi trup, să trăiască liber şi să se dezvolte liber. Prin urmare, părinţii au datoria să ajute acest om mic să se mişte libgţ, să simtă liber, să plece şi să vină liber. Nu necontrolat, nu în afara oricăror rânduieli şi a oricăror principii, dar liber. Această făptură minusculă trebuie să se dezvolte liber, oricât ni s-ar părea de riscant. Mă iertaţi că insist atât de mult asupra acestor lucruri, dar nu de puţine ori auzim pe părinţi spunând: „Nu aşa! De ce alergi? De ce cazi? De ce te-ai lovit?" Să cadă şi chiar să se lovească un pic, să răvăşească un pic camera, să murdărească un pic! Nu este posibil să stea cineva cu biciul în mână şi să păzească permanent copilul şi să-i spună: „Am spus să stai acolo, şi să nu te mişti!"

Desigur, părinţii nu-l vor lăsa pe copil necontrolat în casă, pentru că va deveni dezordonat şi poate face multe lucruri vătămătoare pentru el şi pentru cei din jurul lui. Dar, aşa cum nu trebuie să cadă în această atitudine extremă, tot aşa nu trebuie să cadă nici în cealaltă extremă. Deoarece, cu cât va constrânge, va limita şi va înfricoşa pe copilul său, atunci când este complet neputincios, când este în faşă, cu atât acesta va acumula înlăuntrul său o dispoziţie mai mare de răzvrătire şi va aştepta clipa când va izbucni şi va arunca totul afară.

Ce am realizat, prin urmare? Ca părinte, ţi-ai asigurat confortul, ţi-ai asigurat liniştea ta reuşind să-l faci pe copil să nu se mişte din scăunelul unde l-ai pus sau din pătuţul lui. Ce se întâmplă însă cu acel copil? Cum va creşte? Se va dezvolta liber? A mers normal pe drumul pe care l-a avut de parcurs mai ales în primul an de viaţă ? Sau, tu te-ai mândrit cu el cât este de bun şi ai spus şi prietenelor tale: „Uite ce copil cuminte am!", iar el a acumulat o grămadă de nemulţumiri pe care nu le poate exprima încă, dar pe care le păstrează în sine până la momentul când va putea să le exprime în cele mai diverse moduri?

Când va creşte, ce se va întâmpla cu acest copil?

Este, deci, nevoie să-l lăsăm pe copil să se mişte liber, să alerge. Să-l lăsăm să facă el ceea ce poate face singur. Nu trebuie să uităm ceea ce am spus mai înainte, că el este cel care va creşte, copilul însuşi este cel care va deveni un om mare. Copilul este o nouă entitate, nu este un obiect. Părinţii vor juca numai rolul celui care ajută.

Unele lucruri sunt dovedite corect din punct de vedere psihologic şi pedagogic. Dacă nu poate încă să stea în picioare, este de preferat să aşteptăm până când acesta va reuşi singur să stea în picioare. Dacă ne grăbim noi să-l ajutăm să stea în picioare, în sensul de a-i limita un pic libertate, de a-i limita propriul dinamism, mersul lui normal, este foarte probabil, să nu reuşim atunci când dorim noi să-l facem să stea. Este de preferat să pornească o săptămână mai târziu dar să o facă el singur, nu să-l forţăm noi. Este de preferat să meargă copilul douăzeci de zile mai târziu decât să-l facem noi să meargă mai devreme pentru a ne bucura şi a ne mândri cu el.

Acestea sunt amănunte mărunte, care fac însă foarte mult rău. în fond, aceste amănunte arată ceea ce am spus de atâtea ori: lipsa adevăratei iubiri pentru copil. Când copilul, alergând puţin, face vreo pagubă şi noi suntem cu biciul în mână pentru a-l pedepsi, acest lucru se întâmplă în fond nu pentru că vrem să-l ferim pe copil de un lucru rău, ci pentru că vrem, de fapt, să ne protejăm pe noi sau bunurile noastre sau să ne dăm nouă înşine satisfacţie.

De aceea am vorbit la prima noastră întâlnire despre iubirea adevărată. Unde vom găsi, însă, această iubire? Unde se vinde ea? Dacă există iubirea adevărată în sufletul omului, dacă nu este mişcat de stimuli personali care pornesc din iubirea de sine, din dorinţa neconştientizată de a se mulţumi pe sine, oricine ar fi acesta, va găsi de fiecare dată modalitatea potrivită pentru a se comporta cum trebuie cu copilul mic sau cu copilul mai mare, pentru a-l ajuta, cu deosebire pe cel mic, să se dezvolte normal şi să ajungă la desăvârşire.

Arhim. Simeon Kraiopoulos

Articol preluat din cartea "Parinti si copii" vol I, Despre educatia copiilor, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parinti si copii, Despre educatia copiilor"

 

13 Martie 2015

Vizualizari: 2273

Voteaza:

La capatul drumului 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE