Legamantul conjugal

 

Care este de fapt invatatura ortodoxa privind sexualitatea umana si responsabilitatile ei inerente? Pentru a raspunde acestei intrebari, ne vom concentra asupra invataturii biblice si patristice, intrucat cele doua constituie elementele complementare ce formeaza Sfanta Traditie.

Studiile recente privind sexualitatea se refera fie la casatoria crestina si caracterul ei sacramental, fie la problema sensibila a sexelor si implicatiile ei pentru clerul Bisericii(sacerdotiul crestin). Desi nevoia unui studiu ortodox amplu asupra sexualitatii este imperioasa, scopul nostru aici este cu totul altul si mult mai modest. Vom incerca, in primul rand, sa demonstram rolul esential al sexualitatii in viata umana si in relatiile intre oameni, si vom formula apoi cateva concluzii privind unele practici sexuale concrete, atat in cadrul, cat si in afara casatoriei.

Discutiile privind sexualitatea se concentreaza, de regula, asupra relatiei dintre functiile ei procreative si "unitive". Care este scopul prim al sexualitatii: nasterea de copii, sau intarirea legaturii conjugale printr-o impartasire reciproca, incluzand placerea experientei sexuale? Problema nu este una noua. Voi incerca sa o abordez din punctul de vedere al responsabilitatii ce deriva din legamantul conjugal, acesta fiind singurul mod in care putem intelege rolul procreerii si al placerii sexuale in cadrul unei relatii.

Legamantul pe care Dumnezeu il incheie cu Israel implica o responsabilitate si un angajament reciproc. El le da primilor oameni misiunea: "Cresteti si va inmultiti si umpleti fata pamantului si il supuneti", oferindu-le astfel dominatia asupra creatiei lui Dumnezeu Insusi. Asa cum citim si in Psalmul 8, acest mandat implica atat binecuvantare, cat si responsabilitate, elementele componente ale "Legamantului". De-a lungul istoriei lui Israel, Dumnezeu a incheiat numeroase legamanturi: cu Noe, Avraam, Moise si David, fiecare implicand angajamentul Sau neconditionat de a implini o promisiune sau o obligatie cu valoare eterna. Lui Noe, si prin el intregii creatii, Dumnezeu ii promite ca nu va mai pierde pamantul niciodata (Gen. 9, 1-17). Ii promite apoi lui Avraam ca ii va darui lui si urmasilor sai pamantul Canaan (Gen. 15), pecetluind promisiunea cu porunca circumciziunii prin care Israel isi afirma propriul angajament in relatia legamantului. Moise este receptorul legamantului facut de Dumnezeu cu poporul Sau pe Sinai, care trebuie pastrat printr-un comportament etic adecvat si prin ceremonii cultice. Prin profetul Natan, Domnul afirma in privinta lui David: II Sam. 7, 13-14.

Dumnezeu promite astfel ca din semintia lui David se va naste Imparatul-Mantuitor al poporului ales. Circumstantele tragice ce-l inconjoara pe profetul Osea privind mariajul sau cu desfranata Gomar, traseaza imaginea fidelitatii divine fata de fiecare legamant si pe aceea a tradarii lui Israel. In fine, Biserica, adevaratul Israel al lui Dumnezeu (Gal. 6, 16), care uneste pe iudei si pagani in unicul Trup al lui Hristos, este mostenirea unui nou legamant, nu in litera, ci in spirit (II Cor. 3, 6). Acesta este noul legamant sau "noul testament" in sangele lui Hristos, care se varsa pentru viata lumii. In fiecare din aceste cazuri, cele doua parti implicate se angajeaza la o fidelitate neconditionata fata de implinirea unei promisiuni de durata eterna.

Am vazut deci cum Legamantul incheiat de Dumnezeu cu Israel si cu Biserica implica fiecare parte intr-o responsabilitate si un angajament reciproc. Daca Israel "se desfraneaza" si comite adulter prin intoarcerea la idoli sau la "alti dumnezei", legamantul poate fi restabilit prin pocainta poporului si iertarea divina. La fel se intampla cu membrii Trupului lui Hristos care, uitand de Capul acestuia, se abandoneaza pacatului. Alegerea implica un angajament etern divin si uman, in care Dumnezeu ramane mereu credincios. Daca noi putem incalca acest angajament prin pacat, astfel incat legatura legamantului poate fi rupta, totusi, Dumnezeu nu vrea ca aceasta stare sa ramana pentru vesnicie.

In cadrul Bisericii, expresia cea mai clara si deplina a acestui angajament o constituie taina casatoriei. (Este, desigur, implicit in alte taine; in special la Botez si Hirotonie). Scopul casatoriei este de a asigura, intre doua persoane, o legatura bazata pe responsabilitate si fidelitate, care reprezinta si reactualizeaza legatura vesnica stabilita de Dumnezeu cu poporul Sau ales. Din acesta perspectiva Apostolul afirma ca mariajul este o "mare taina" care este strans legata de Hristos si Biserica (Efes. 5, 21-23, epistola ce se citeste la cununia ortodoxa). Aceasta legatura a legamantului prin care Dumnezeu lucreaza la mantuirea noastra este in esenta o legatura nuptiala. Si invers, relatia nuptiala isi atinge scopul si se implineste numai atata timp cat este bazata pe angajamentul etern al legamantului.

Expresia sexuala isi are locul potrivit numai in cadrul legamantului conjugal. Ortodoxia afirma ca singurul loc in care "sexualitatea genitala" poate fi adecvata la un sfarsit bun, potrivit, este contextul unei uniri conjugale binecuvantate, monogame si heterosexuale. Fiecare adjectiv este important. "Monogama" pentru ca Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Sau fata de poporul Sau este total si fara compromisuri; de aceea, mariajul implica angajamentul exclusiv si total a doua persoane, una fata de cealalta, ca reflectie a unicitatii si fidelitatii angajamentului lui Hristos fata de Biserica. "Heterosexuala", intrucat "Dumnezeu i-a facut barbat si femeie", cu scopul de a procrea: continuarea creatiei prin unirea a doua vieti intr-o imbratisare plina de dragoste, care, in cuvintele ceremoniei casatoriei, va produce fructul trupurilor lor, copii frumosi. "Binecuvantata", deoarece Dumnezeu a binecuvantat de la inceput barbatul si femeia cu capacitatea si chemarea de "a naste si a se inmulti"( Gen. 1, 28) si numai El, prin binecuvantarea Sa, poate crea viata in uter. Si in fine, "Conjugala", pentru ca unirea la care Dumnezeu ii cheama pe barbat si pe femeie, reprezinta o "noua creatie", facand din doi "un singur trup", nascand copii, implinindu-se in dragoste si lucrand impreuna la mantuirea lor.

Dinamica transfiguratoare si creativa inerenta unei asemenea uniri conjugale este descrisa elocvent de Sfantul Andrei Criteanul in canonul sau de penitenta: "Casatoria trebuie cinstita de toti, iar barbatul si femeia trebuie sa fie fideli unul altuia, pentru ca Hristos i-a binecuvantat prin prezenta Sa la nunta din Cana. Acolo El a mancat si a schimbat apa in vin, facand aceasta, prima dintre minunile Sale, pentru ca tu, sufletul meu, sa te poti de asemenea schimba" (Imnul 9).

Pentru ca sufletul sa se schimbe din apa in vin, pentru ca persoana umana sa devina ceea ce a fost destinata sa fie -dupa chipul si asemanarea divina -, trebuie pastrata in relatia cu Hristos aceeasi fidelitate pe care Hristos o face necesara intr-un barbat si o femeie prin binecuvantarea Sa. Inca o data, unirea nuptiala este imaginea unirii intre Hristos si suflet, intre Hristos si Biserica. De aceea, unirea nuptiala, cu implicatia ei sexuala, isi gaseste implinirea in comunitatea eclesiala. Binecuvantata in Biserica, ea sta in slujba Bisericii, continuand lucrarea de creatie a lui Dumnezeu prin procreere, reflectand iubirea eterna a lui Dumnezeu pentru Biserica si prin aceasta pentru lume, si fiind un martor al iubirii intre soti, care poate sa-i duca la viata vesnica.

Totusi, iubirea aceasta, exprimata in experienta conjugala, este in forma ei cea mai pura, transcendenta dincolo de sine. Scopul ei ultim vizeaza transcenderea experientei carnale si concentrarea in intregime asupra lui Dumnezeu. Dragostea erotica isi are propriul telos, sfarsitul si implinirea, in autenticul eros. Este o iubire nu mai putin pasionala, nu mai putin care se neaga pe sine si care trece de sine, decat iubirea conjugala umana in forma ei cea mai pura. Este o iubire ce raspunde iubirii lui Dumnezeu (cf. I In. 4, 10), miscarea cea mai adanca a sufletului, pe care nu o putem produce sau sustine. Ea este initiata si sustinuta de iubirea pasionala a lui Dumnezeu, actionand in sufletul omenesc sau in intreaga persoana umana. "Dumnezeu este iubire", afirma Apostolul. Parintii Bisericii au inteles aceasta cu referire la ontologie: la fiinta sau natura lui Dumnezeu. Din adancimile acestei iubiri nesfarsite, Dumnezeu se intinde sa imbratiseze creatia Sa umana cazuta, pentru a o ridica si elibera din puterile pacatului, mortii si stricaciunii. El umple sufletul cu iubirea Sa izbavitoare, daruindu-i posibilitatea de a iubi ca raspuns. Iubirea Sa "erotica", dorinta Sa profunda de a fi vesnic unit cu creaturile Sale umane, determina in suflet un raspuns "erotic", un dor intens de Dumnezeu pe care lacrimule il exprima mai bine decat cuvintele. Incluzand intreaga semantica a cuvantului agape (iubire dezinteresata, jertfelnica), erôs este iubirea unitiva ce duce sufletul in comuniunea eterna cu Dumnezeu. Ea incepe cu pasiunea dorintei sau dorul fervent si sfarseste in bucuria binecuvantata a nepatimirii (dispassion-apatheia). In aceasta stare, sufletul se trezeste in intregime inconjurat si consumat de obiectul dorului sau cel mai adanc.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune in acest sens: "Sufletul atinge perfectiunea cand puterile pasiunii sale sunt indreptate in intregime spre Dumnezeu".

Despre raritatea acestei iubiri a vorbit mai ales literatura ascetica, destinata in primul rand vietii monahale. Dar aceasta iubire poate fi cunoscuta la fel de bine in cadrul cuplurilor casatorite. Observatia Sfantului Pavel ca barbatul insurat "se ingrijeste de cele ale lumii, cum sa placa femeii" (I Cor. 7, 33) este desigur adevarata. Aceste preocupari n-ar trebui insa sa excluda cautarea erôs-ului autentic, asa cum n-ar trebui sa excluda rugaciunea sau actele de caritate. Dumnezeu ofera fiecaruia -celibatar sau casatorit -posibilitatea exercitarii a ceea ce numim aspectul apetitiv al sufletului (to epithymitikon), astfel incat sa transforme pasiunea in nepatimire, eroticul in eros.

Se afirma adesea ca monahul isi canalizeaza iubirea sa patimasa direct spre Dumnezeu, in timp ce o persoana casatorita isi exprima iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea pentru partener. Aceasta afirmatie ne poate duce la concluzii gresite. Iubirea patimasa a persoanei casatorite, nu mai putin decat iubirea nepatimasa a monahului (pentru sine, pentru ceilalti, pentru intreaga creatie), este fidela scopului ei ultim, si nu idolatra, atunci cand este indreptata prin creaturi spre Creator. In masura in care capatul si implinirea ei este Dumnezeu Insusi, iubirea conjugala, impreuna cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepasi, de a tansforma pofta trupeasca in eros autentic. Daca reuseste acest lucru -pastrand in acelasi timp intimitatea si bucuria relatiilor sexuale conjugale -unirea conjugala devine chipul lui Hristos si a Bisericii. Prin urmare, iubirea conjugala are un profund caracter eclesial care face din casa crestinului ceea ce Sfantul Ioan Hrisostom numea "o mica biserica".

Sfantul Maxim descrie aceasta transformare intr-un pasaj celebru: "Daca mintea cuiva cauta pururea spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea i se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca. Caci prin insotirea indelungata cu stralucirea dumnezeiasca, omul a ajuns intreg chip de lumina. Acela, strangand la sine partea patimitoare a sa, s-a intors spre iubirea dumnezeiasca neancetata, neuitandu-se cu totul de la cele pamantesti spre cele dumnezeiesti" (Filocalia, vol. II, Capete despre dragoste, suta a doua, nr. 48). Stim ca Sfantul Maxim, urmand pe Sfantul Grigorie de Nyssa, respinge ideia ca dorinta sexuala apartine naturii umane. El sugereaza ca toate expresiile sexualitatii umane vor fi respinse sau cel putin depasite daca sufletul va atinge perfectiunea. Desi afirma ca dorinta senzuala trebuie "potolita", el se refera mai degraba la dezbracarea ei de tot ce e trupesc si transformarea ei intr-un "dor noetic pentru binecuvantarile ceresti". Asa cum desprindem din pasajul de mai sus, dorinta trebuie "complet transformata in iubire divina". Aceasta este o tema frecventa in scrierile ascetice. Cand Sfantul Maxim se gandeste la casatorie, el se refera in primul rand la "mariajul sufletului cu Logosul", care este singura sursa a placerii adevarate si vesnice.

El spune chiar ca "nu ni se cere sa traim feciorelnic ori sa ne abtinem de la casatorie". Asemenea saraciei evanghelice si chemarii la singuratate, castitatea (vocatia monahala in special) este un dar al lui Dumnezeu. Totusi, impreuna cu cea mai mare parte a traditiei ascetice, Sfantul Maxim considera placerea sexuala ca fiind cauza pacatului, daca nu chiar pacatoasa in sine. Prin urmare, sexualitatea trebuie canalizata spre procreare si nu spre satisfacerea dorintelor personale. Sfantul Grigorie cel Mare (+ 604) este reprezentativ pentru aceasta opinie: "Cei casatoriti trebuie sa-si aminteasca mereu ca scopul unirii lor este procrearea, iar daca vor intretine relatii intime in mod necumpatat, placerea se substituie procreerii. Sa inteleaga ca chiar daca nu trec dincolo de limita casatoriei, totusi in cadrul ei ii exagereaza drepturile".

Alti Parinti ortodocsi, confirmand ceremonia casatoriei, accentueaza caracterul pozitiv si sacramental al iubirii conjugale. Un prieten si corespondent al Sfantului Maxim, egumenul libianTalasie, spune: "Un dor intens pentru Dumnezeu ii leaga pe cei care il traiesc atat fata de Dumnezeu, cat si fata de ceilalti". Talasie se refera aici la iubirea crestina in general, mai degraba decat la iubirea conjugala. Ideea este ca fiecare expresie a iubirii autentice isi are temelia in dorul intens dupa unirea cu Dumnezeu: erosul uman ca raspuns la cel divin. In "Omilia XX la Efeseni", Sfantul Ioan Hrisostom afirma: "Nici o relatie intre oameni nu este mai stransa ca iubirea existenta intre sot si sotie, daca ei sunt uniti asa cum ar trebui sa fie". Si continua: "Aceasta iubire (erôs) este adanc inradacinata in fiinta noastra. Neobservata, ea atrage trupurile barbatilor si femeilor unele spre altele, intrucat la inceput femeia a fost facuta din barbat, iar din barbat si femeie alti barbati si alte femei".

Aici, ca si in alte scrieri ale Sfantului Ioan, este afirmat caracterul pozitiv si importanta deosebita a aspectului trupesc, fizic al iubirii conjugale. Sexualitatea tine de procreere si, de aceea, este binecuvantata de Dumnezeu, dar, inca o data, numai atunci cand dorinta care motiveaza este indreptata spre altul: spre partener sau spre Dumnezeu. Asa cum a aratat si Sfantul Talasie, iubirea care uneste pe barbat si femeie intr-un "singur trup" isi are temelia in "dorul dupa Dumnezeu", ea este raspunsul omului la iubirea divina eterna care cauta sa aduca la comuniunea cu Sine pe toti purtatorii chipului divin.

In poemul sau "Lauda fecioriei", Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste despre cuplurile casatorite astfel: "Uniti intr-un singur trup, una in duh, ei traiesc prin iubirea lor reciproca, intrucat casatoria nu indeparteaza de Dumnezeu, ci apropie mai mult de El, pentru ca Dumnezeu Insusi este Cel Care ne atrage spre aceasta". Iubirea conjugala are, prin urmare, o valoare sacramentala, tinzand spre perfectiunea pentru care a fost creata, nu prin simpla satisfactie sexuala, ci prin indreptarea spre Dumnezeu, obiectul celei mai adanci tanjiri ale sufletului. Totusi, placerea si dorinta sexuala nu trebuie eliminate total, ci redirectionate dinspre sine inspre un altul. Acest lucru nu este prea usor, indeosebi in societatea in care iubirea conjugala a fost redusa la partidele de sex, iar angajamentul conjugal a fost inlocuit de divorturi, din vina ambelor parti, si contracte prenuptiale. Este nevoie ca mariajul sa fie asumat ca o vocatie autentica, o "chemare" de a reproduce in viata conjugala acelasi legamant al fidelitatii si jertfa de sine pe care Domnul Dumnezeu l-a incheiat cu poporul Sau Israel, iar Fiul l-a pecetluit prin Biserica.

Iubirea lui Hristos pentru madularele Trupului Sau are un caracter sacramental si eshatologic in acelasi timp. Prin jertfa Sa personala, Hristos cauta sa "infatiseze Biserica Siesi, Biserica slavita, fara pata sau zbarcitura" (Efeseni 5, 27), adica in puritate si integritate, curatita de tot ce i-ar putea desparti pe iubitii Sai de dragostea eterna a Tatalui. Aceasta intentie divina se constituie ca model al iubirii conjugale. Puntru ca barbatul si femeia sa devina "un singur trup" in sensul pe care Dumnezeu il doreste, ei trebuie sa dea dovada unul fata de celalalt de aceeasi fidelitate si jertfa de sine pe care Hristos le-a aratat si continua sa le arate fata de poporul Sau. E nevoie pentru aceasta de o lupta ascetica permanenta, deci nu de eliminarea dorintei sexuale, ci de purificarea si directionarea ei catre celalalt. Astfel -fiind fideli in micile probleme ale vietii conjugale -cuplul face din unirea lor o "taina" a iubirii crucificate si mantuitoare, a carei ultim capat este participarea la viata Imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta perspectiva, scopul final al relatiei conjugale nu este nici procreerea si nici implinirea personala, ci lucrarea reciproca a sotilor la mantuirea lor. Acest aspect al legamantului conjugal este de obicei neglijat, chiar in unele elemente ale traditiei patristice. Sfantul Ioan Hrisostom insista ca "mariajul este un remediu impotriva concubinajului-pacatului trupesc", iar Sfantul Ioan Damaschin, reluand o tema cunoscuta a Sfantului Grigorie de Nyssa, va argumenta ca "casatoria are ca scop prezervarea rasei umane prin procreere". Totusi, trebuie sa nu uitam ca acesti mari invatatori se refereau la probleme particulare, care le-au modificat conceptia intr-un mod semnificativ. De pilda, Sfantul Ioan Hrisostom, in lucrarea sa despre casatorie, este confruntat cu problema adulterului savarsit de barbati casatoriti, iar intentia Sfantului Ioan Damaschin este de a lauda virtutile superioare ale fecioriei. Observatiile lor referitoare la puterea si subtilitatea ispitei sexuale sunt corecte, iar intentia lor de a apara castitatea -in interiorul si in afara casatoriei -este laudabila. Totusi, este nu mai putin adevarat ca accentele lor tind sa lase in umbra marturia biblica ce plaseaza adevaratul scop al casatoriei in cadrul providentei divine. Acest scop vizeaza transformarea sexualitatii cazute intr-un act de adorare -lauda, multumire si mijlocire -prin care unirea dintre barbat si femeie, prefigureaza si pregateste comuniunea lor eterna cu Dumnezeu.

Adresandu-se problemei corintenilor care intrebau daca o femeie care s-a increstinat poate divorta de barbatul ei pagan, Sfantul Pavel le raspunde ca va accepta divortul daca acesta a fost intentat de cel necredincios (I Cor. 7, 13-15). El isi incheie totusi meditatia cu doua intrebari retorice: "Caci, ce stii tu, femeie, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui femeia?"

Apostolul indeamna cuplurile sa ramana in legatura sfanta a casatoriei, intrucat aceasta legatura are un profund caracter de legamant, in care partenerul credincios trebuie sa-i fie marturie celui necredincios, astfel incat amandoi sa fie mantuiti.

 

 John Breck

• Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
  Publicat in : Dogma
• Relatia dintre cunoastere si credinta in invatatura ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa
  Publicat in : Dogma
• Starea primordiala a omului dupa invatatura ortodoxa
  Publicat in : Lumea vazuta
• Invatatura ortodoxa despre dezvoltarea si implinirea revelatiei divine
  Publicat in : Revelatia