Minuni, pacate, demoni si iertare

Crestinismul abunda in minuni. El incepe cu minuni. Minunile raman cu el. In culturi stiintifice puternic secularizate, crestinismul traditional hraneste o intelegere paralela: Dumnezeu e atotputernic, personal si milostiv. Nu numai ca moartea este biruita prin inviere, dar, inca inainte de invierea cea de obste, Cel inviat vine la unii aducandu-le in chip minunat sanatatea. Inainte de moarte, in mijlocul suferintei noastre, Dumnezeu restaureaza in parte natura in starea ei paradisiaca, indepartand in chip miraculos anumite infirmitati si suferinte.

Caracterul aparent arbitrar al minunatei mile a lui Dumnezeu poate sa-i tulbure pe unii facandu-i sa se indoiasca, mai ales pe cei ce sufera si se roaga pentru alinare, dar ale caror rugaciuni nu primesc drept raspuns vindecarea.

De ce unii sunt vindecati si altii nu? Drept raspuns la asemenea nedumeriri ne intalnim cu tacerea transcendentei lui Dumnezeu, chiar daca aceasta e mila Sa transcendenta. Nu exista vreo dare de seama a modului si momentului in care Dumnezeul Cel transcendent va alege sa restaureze caracterul cazut al vietilor noastre si al acestei lumi. Confruntate cu un Dumnezeu transcendent, personal si liber, reflectiile filozofice esueaza.

Sfantul Ioan Gura de Aur accentueaza aceasta in a doua sa Omilie despre necuprinsul lui Dumnezeu: "De ce cutare om e scapat de pedeapsa, in timp ce altul e in lucruri cumplite? De ce cutare a aflat iertare, iar altul nu? Acestea sunt lucrurile pe care cauta sa le afle. De unde insa stim acestea? Din cuvintele spuse de Pavel: "Prin urmare, Dumnezeu miluieste pe cine vrea El si impietreste pe cine vrea El. Atunci imi veti zice: De ce-l mai scoate pe cineva vinovat? Caci vrerii Lui cine-a putut sa-i stea impotriva?"(Rm 9, 18-19).

Dupa care a continuat spunand: "Dar, omule, cine esti tu, cel ce-I raspunzi lui Dumnezeu impotriva?".

Sfantul Ioan Gura de Aur il reafirma pe Iov: omul nu poate pune la indoiala dreptatea lui Dumnezeu (Iov 40, 8) sau mila Sa. Oricat de dificil ar fi pentru oamenii mandri care sufera, raspunsul adecvat atunci cand suntem ispititi sa-L judecam pe Dumnezeu e afirmatia lui Iov, "De aceea eu pe mine m-acopar cu dispret, eu, care-n mine insumi pamant sunt si tarana" (Iov 42, 6).

In ciuda suferintei sale, Iov se caieste pentru ca a sugerat ca Dumnezeu ar fi putut fi rau. Ca si in Psalmul 50, in care David recunoaste ca orice om ca, din pricina pacatelor sale, n-are motive sa se planga de pedeapsa lui Dumnezeu (Ps 50, 4 - LXX), asa si noi, suntem lasati fara motive sa ne plangem pentru suferinta, infirmitatea si moartea noastra sau a altora - sau pentru izbavirea miraculoasa doar a unora.

Minunile lui Hristos sunt adeseori concentrate nu numai pe iertarea pacatelor, ci si pe puterile demonice: vindecarea e adeseori legata de izgonirea unui diavol. Pentru gandirea moderna aceasta este cu siguranta o piatra de poticneala. Exista putina apreciere a nevoii lumii de a fi exorcizata si redata Bisericii. Totusi fiecare botez este precedat de exorcisme preliminare si fiecare binecuvantare este o intrare in lumea Imparatiei lui Dumnezeu: Biserica sfinteste.

Astfel toate vindecarile miraculoase implica si ele restaurarea unei parti a lumii in natura ei paradiziaca: e smulsa Satanei si consecintelor caderii. Intrucat aceasta revendicare s-a facut pentru toti crestinii practicanti botezati cum se cuvine si care cred cu adevarat, rareori este potrivita recunoasterea unei prezente demonice directe in spatele bolii unei persoane botezate. Iar atunci cand este totusi prezenta, cum s-a intamplat cu multi bolnavi vindecati miraculos de Hristos, ea se poate camufla in simptomele obisnuite ale bolii, ca o realitate numenala kantiana, pandind in umbra aparentei fenomenale. Dar ea isi poate arata si fara ambiguitate prezenta, sfasiind obisnuitul caracter al realitatii.

Intrucat toate stiintele empirice abordeaza aparitia in termenii regularitatilor din lumea fizica, o prezenta spirituala nu va fi de obicei observata daca nu va vrea sa se arate ea insasi. Necredinciosii vor elimina cu usurinta majoritatea intruziunilor puterilor netrupesti drept "zgomot" sau un element al experientei fenomenelor fizice.

Pentru credincios insa chiar si ispitele obisnuite ale vietii nu vor avea doar explicatii empirice evidente, ci vor fi privite si drept rezultatul unui rau personal. In primul rand, lumea si natura umana inclina spre rau ca rezultat al caderii, care implica o legatura intima cu Satana. In al doilea rand, intruziunile ispitelor vor fi considerate ca rezultat al unor interventii spirituale maligne.

Ca in lumea stiintifico-fantastica unde ne putem imagina extraterestri inteligenti modificand balanta influentelor cazuale pentru a inlantui evenimentele in cascada pentru producerea unui anumit rezultat, tot asa, atat fortele binevoitoare, cat si cele rauvoitoare pot fi imaginate ca intervenind fara a fi observate in cursul situatiilor. Astfel in Traditie ispitele pot fi usor privite drept produsul duhurilor rele.

Raul e in cele din urma personal, fiind sau consecinta unor alegeri personale, sau expresia directa a unei alegeri personale. intrucat aceasta recunoastere a caracterului personal al raului n-a fost niciodata perceputa ca o descalificare a rolului independent al stiintei, stiinta si recunoasterea demonicului au coexistat in crestinismul traditional.

In ciuda lui Kant care, ca un adevarat fiu al Iluminismului, nu avea loc pentru spirite, coexistenta aceasta poate fi inteleasa pe baza unui model oarecum analog cu analiza kantiana bifurcata a realitatii: o teorie a celor doua lumi, fenomenala si numenala, vizibila si invizibila. In spatele unei retele aparent intacte de asocieri cauzale fenomenale, exista alte realitati.

Totusi, dat fiind angajamentul secular fata de explicatiile nonpsihice in sortarea informatiei de zgomotul de fond, descoperirile vor fi de obicei facute fara a da atentie vreunor semne de prezenta spirituala. Mai mult, de obicei o forta demonica va avea motive serioase sa nu atraga atentia asupra prezentei sale.

In orice caz, trebuie sa recunoastem impreuna cu Sfantul Pavel ca "lupta noastra nu este impotriva carnii si a sangelui, ci impotriva duhurilor rautatii care sunt in stihiile ceresti" (Ef. 6, 12). Daca nu reusim sa recunoastem demonicul, nu vom aprecia pe deplin seriozitatea luptei duhovnicesti.

Uneori trebuie sa existe o recunoastere izbitor de neiluminista (si in acest sens nekantiana) atat a unor interventii miraculoase, cat si a unor manifestari demonice. Uneori boala si vindecarea vor fi intelese doar ca intalniri cu un bine si un rau personal. Nu mai exista nici o alta cale rezonabila pentru explicarea unor intamplari.

Nu numai ca minunile sunt recunoscute, dar sunt luate masuri speciale pentru lupta duhovniceasca. Nu sunt doar exorcisme si ungerea bolnavilor, ci si rugaciuni impotriva deochiului, ca protejare de farmece si blesteme.

Crestinismul traditional nu inclina spre medicalizarea sau depersonalizarea raului. In loc sa obiectualizeze ca boli inclinatiile spre anumite pacate (de exemplu, alcoolismul sau homosexualitatea), Traditia a privit toate aceste inclinatii ca fiind datorate caderii si influentei demonice, fara a oferi motive pentru excluderea unei abordari concurente, cu totul naturale, sau a refuza ajutorul medicinei.

Bioetica crestina traditionala este astfel ancorata intr-o filozofie a medicinei care ia in serios in chip hotarat puterile duhovnicesti. Desigur vindecarea trebuie intotdeauna cautata prin mijloacele medicale in rutina cotidiana a empiricului. Dar vindecarea trebuie intotdeauna urmarita si duhovniceste ca un prilej pentru recunoasterea pacatoseniei, pentru pocainta, pentru cautarea iertarii si pentru a fi gata sa primim o vindecare miraculoasa, daca va voi Dumnezeu.

Bioetica crestina este astfel implicata mai mult decat in dezvaluirea lucrurilor bune, a vatamarilor, drepturilor, datoriilor, a situatiilor in care putem face rau si a virtutilor asociate cu angajarea in asistenta medicala si in stiintele biomedicale.

Lucrul cel mai important, ea dezvaluie modul in care asistenta medicala si stiintele biomedicale sunt implicate in drama cosmica a mantuirii care ii angajeaza pe Dumnezeu, pe sfinti, pe ingeri si pe demoni.

Metafizica unei bioetici si filozofii crestine a medicinei resitueaza boala, infirmitatea, suferinta si moartea in termeni personali in sens transcendent. intrucat aceste relatii personale au o dezvoltare indeosebi liturgica prin care persoanele se misca de la Satana, de la boala si rau spre Dumnezeu, sfintenie si sanatatea ultima, bioetica crestina a suferintei are un caracter liturgic.

Acolo unde o bioetica seculara are nevoie sa ia aminte la bunuri, drepturi, datorii si virtuti, o bioetica crestina trebuie sa ia aminte la obligatiile terapeutice in sens duhovnicesc si liturgic legate de suferinta si moarte. Trebuie sa recunoasca faptul ca intalnirile cu nevoile ingrijirii medicale nu trebuie instrainate de nevoile liturgice, ca de fapt acestea pot fi deplin intelese doar intr-un context liturgic.

Raspunsul liturgic crestin la infirmitate si boala localizeaza suferinta in drama mantuirii si tinteste spre vindecarea duhovniceasca, indreptand energiile omului spre iubirea si slujirea cu toata inima a lui Dumnezeu.

Asa cum recunoaste Therese Lysaught, ungerea crestina a bolnavilor inscrie suferintele crestinilor in suferinta lui Hristos. Intrucat suferintele lui Hnstos sunt indreptate spre inviere, aceasta face mai mult. Raspunsul crestin la suferinta este acela de a inscrie suferinta, infirmitatea si moartea noastra in eliberare de pacat si moarte care vin doar cu invierea lui Hristos.

Prin urmare, crestinismul traditional se concentreaza pe eliberarea bolnavilor nu doar din suferinta, ci si din pacat, intrucat pacatul e cauza suferintei. Boala, suferinta si iminenta mortii ar trebui sa aduca aminte legatura dintre suferinta si pacat. intrucat pacatul este radacina suferintei, cel mai important raspuns al Bisericii pentru cei bolnavi este iertarea pacatelor si impacarea cu Hristos.

Cea mai mare si mai importanta minune e aceasta: iertarea. Evangheliile sinoptice reamintesc faptul ca Hristos leaga vindecarea de iertarea pacatului (Mt 9, 1-8; Mc 2, 1-12; Lc 5, 17-26).

Desi Sfantul Ioan Teologul inregistreaza respingerea de catre Hristos a afirmatiei ca orbul din nastere suferea din pricina pacatelor sale sau ale parintilor sai (In 9,1-3), el mentioneaza si avertismentul dat de Iisus barbatului vindecat la Betezda: "Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai gresesti" (In 5, 14). Acesta este motivul pentru care ungerea bolnavilor este miezul raspunsului crestin dat bolii si suferintei102, facand din Taina Sfantului Maslu o parte integranta a bioeticii crestine. Sfanta Taina a Maslului dezvaluie realitatea in cadrul careia crestinii trebuie sa abordeze boala, suferinta si moartea.

Concentrandu-se asupra pacatului si a iertarii lui, rubricile tipiconale leaga Sfantul Maslu de pocainta si spovedanie, ca de altfel si de adunarea Bisericii si de Liturghie. Preocuparile terapeutice duhovnicesti fac parte integranta din liturgic.

"Bolnavul ce primeste aceasta Taina trebuie sa fie de credinta ortodoxa, si trebuie sa se gateasca pe sine prin pocainta si marturisire; si inainte de a primi aceasta Taina el primeste Taina Sfintei impartasanii. Sfantul Maslu se savarseste in biserica, de fata fiind adunarea [credinciosilor], daca bolnavul isi poate parasi patul de suferinta; sau acasa, de fata fiind o adunare de credinciosi".

Desi boala poate fi solitara si pocainta poate fi facuta de unul singur inaintea lui Dumnezeu, mantuirea e intr-o comunitate. Daca e posibil, trebuie sa intram in comunitatea drept-maritoare si drept-credincioasa aflata in continuitate cu Apostolii. Cele cateva iertari ale Sfantului Maslu sunt, de exemplu, largi si atotcuprinzatoare si centrate pe comunitatea credinciosilor, cum ilustreaza acest pasaj din rugaciunea a sasea.

"Tie ne rugam si cu umilinta la Tine cadem: in bunatatea Ta, insuti slabeste, lasa, iarta, Dumnezeule, faradelegile si pacatele robului Tau (N) si greselile lui cele de voie si cele fara de voie, cele cu stiinta si cu nestiinta, cele prin calcarea de porunca si prin neascultare, cele din timpul noptii si cele din timpul zilei; si de este sub blestem preotesc, sau al tatalui sau, sau al mamei sale, sau cu ochii a poftit, sau cu mirosul s-a desfranat, sau cu pipaitul s-a pornit spre desfranare, sau cu gustul s-a dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupeasca sau sufleteasca s-a despartit de a Ta voie si sfintire, orice a gresit si el si noi, ca un bun si iubitor de oameni Dumnezeu, Care nu tii minte raul, iarta. Si nu lasa pe acesta si pe noi sa cadem in viata cea intinata, nici pe caile pierzarii sa alergam".

Legatura dintre pacat si boala e recunoscuta nu doar in cazul persoanei bolnave, ci ne priveste pe toti, intrucat toti suntem pacatosi.

Rugaciunea a saptea recunoaste atat caracterul autodistructiv al pacatului, cat si rolul diavolului. Iarasi, lupta noastra e cu supranaturalul. "Caci lupta noastra nu este impotriva carnii si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva Stapaniilor, impotriva Stapanitorilor acestei lumi de intuneric, impotriva duhurilor rautatii care sunt in stihiile ceresti" (Ef. 6, 12).

"Asculta rugaciunea noastra si o primeste pe ea, ca pe tamaia ce se aduce Tie, si cerceteaza pe robul Tau (N). Si orice a gresit cu cuvantul, cu fapta sau cu gandul, in timpul noptii sau in timpul zilei; si de a cazut sub blestem preotesc, sau sub blestemul sau, sau cu juramantul a amarat pe cineva si 1-a facut de a jurat, pe Tine Te chemam si Tie ne rugam: slabeste, lasa, iarta-i lui, Dumnezeule, trecandu-i cu vederea faradelegile si pacatele facute de dansul cu stiinta si cu nestiinta. Si de a si calcat ceva din poruncile Tale sau a gresit, ca un purtator de trup si vietuitor in lume, din indemnul diavolului, insuti, ca un bun si iubitor de oameni Dumnezeu, iarta-l. Ca nu este om care sa vietuiasca si sa nu greseasca".

Concentrarea pe intregirea persoanei care sufera prin iertarea pacatelor este centrala si in iertarea finala de la sfarsitul randuielii Sfantului Maslu.

"Imparate Sfinte, indurate si mult-Milostive Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu Celui viu, Care nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, nu pun mana mea cea pacatoasa peste capul celui ce a venit la Tine cu pocainta si cere de la Tine prin noi iertare pacatelor, ci pun mana Ta cea puternica si tare, ce se afla in aceasta sfanta Evanghelie, pe care slujitorii cei impreuna cu mine o tin deschisa pe capul robului Tau (N), si ma rog impreuna cu dansii si cer iubirea Ta de oameni cea milostiva si care nu tine minte raul. Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cel ce prin prorocul Tau Natan ai daruit iertare lui David care s-a pocait de pacatele sale, si ai primit rugaciunea cea de pocainta a lui Manase, insuti si pe robul Tau acesta (N), care se pocaieste de greselile sale, primeste-l cu stiuta Ta iubire de oameni, trecandu-i cu vederea toate greselile lui. Ca Tu esti Dumnezeul nostru, Care ai poruncit sa iertam de saptezeci de ori cate sapte celor ce cad in pacate, pentru ca precum este slava Ta, asa este si mila Ta, si Tie se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin".

Sanatatea oferita este cea a sufletului si a trupului. intrucat suferinta si pacatul ne afecteaza pe toti, in multe biserici ortodoxe toti ortodocsii sunt chemati sa fie unsi cu untdelemn in Sfanta si Marea Miercure.

Crestinismul inseamna o cura: el este o terapie radicala. Asa cum observa provocator episcopul Hierotheos: daca Hristos ar fi trait in secolulXX, crestinismul ar fi fost asociat mai mult cu medicina decat cu religia, cel putin in intelesul neortodox al religiei. Crestinismul este metoda de vindecare a suferintei, infirmitatii si mortii prin energiile necreate ale lui Dumnezeu. Suferinta nu este doar o ocazie pentru rabdare, ci si pentru unirea noastra cu Dumnezeu.

Medicii crestini si institutiile de ingrijire a sanatatii trebuie sa fie pregatite sa ajute pacientii bolnavi mai mult decat doar in termeni seculari. Ei trebuie sa controleze durerea ajutandu-i in acelasi timp pe pacienti sa se apropie in pocainta si prin terapie duhovniceasca de Tainele Bisericii (de exemplu, de Spovedanie, impartasanie si Sfantul Maslu).

Rolul preotului de spital este astfel deosebit si nonecumenic: abordarea traditionala crestina a suferintei si pacatului nu este una generica. E plina de preocupari extrem de particulare.

Bioetica crestina trebuie sa ia aminte nu doar la legaturile unei asistente medicale adecvate, ci si la modul in care asistenta medicala trebuie plasata in contextul unei asistente duhovnicesti.

Tristram Engelhardt

• Biserici cu icoane Facatoare de Minuni din Romania
  Publicat in : Pelerinaje