Problema ecologica in lumina invataturii crestine

Problema ecologica in lumina invataturii crestine Mareste imaginea.

 

Problema ecologica in lumina invataturii crestine

 

Biserica crestina este pusa astazi in fata multor probleme, care framanta lumea contemporana, odata cu transformarile de ordin social, economic si politic pe care le-au produs.

 

Se cunoaste faptul ca Ortodoxia pune accent pe transformarea sufleteasca a cre­dinciosilor sai, dar ea se straduieste sa orienteze pe credinciosi, in aceasta epoca de rapide transformari. Dar a privi in perspectiva crestina problemele societatii contem­porane este o sarcina pe cat de urgenta, pe atat de dificila din cauza complexitatii acestor probleme.

 

Una din aceste probleme care framanta omenirea este si problema ecologica, care are grave implicatii morale pentru intreaga omenire.

 

Izbitoare prin coordonatele ei globale, aceasta problema se afirma ca un intreg complex de daune si dificultati ce apar in fata omenirii "ca rezultat al lipsei de clar­viziune si a folosirii imprudente a mediului natural inconjurator, prin dimi­nuarea resurselor de viata, necesare omului si dezorganizarea functiilor si proceselor binefacatoare lui".

 

Ecologia in intelesul ei de disciplina umanista si chiar filozofica este "o interrelatie dintre natura, societate si om". Problematica ecologica este axata pe ideea ca omul este in curs de a distruge echilibrul planetei prin efectele poluarii si supra-poluarii, prin secatuirea rezervelor naturale si prin posibilitatea pustiirii planetei printr-un razboi atomic. Aceasta problema este pe drept receptata atat de oamenii de stiinta, cat si de constiinta crestina ca un amenintator semn al vremii, care se cere neaparat explicat.

 

Acuitatea si gravitatea problemei ecologice reiese mai ales din faptul ca multi specialisti atrag atentia ca actuala criza ecologica este mai mult decat un fenomen planetar. Prin efectele sale fiind un fenomen care depaseste planeta noastra.

 

Problema devine complexa prin faptul ca datorita calculelor deficiente ale unei generatii, platesc dureros generatiile viitoare. Este evident principiul egoist ce carac­terizeaza acest fenomen. Viata crestinului este plina ne raspundere in fata lui Dum­nezeu, pentru ei si pentru semenii sai. "Responsabilitatea noastra morala este angajata pe un camp vast si intr-un timp nedefinit. Fapta noastra are repercusiuni si influenta   asupra   celor   prezenti   si   celor   viitori".

 

Crestinismul si natura. Crestinismului i-a precedat si i-a servit drept baza religia Vechiului Testament. Atitudinea Vechiului Testament fata de natura insufle­tita si neinsufletita a fost cu totul alta decat la celelalte popoare. Sfanta Scriptura marturiseste ca Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamantului, al omului si al intre­gului univers, a invatat poporul ales sa convietuiasca in deplina armonie cu natura, sa-i  respecte legile.

 

Dupa invatatura crestina, raportul moral al omului fata de natura se cuprinde in cuvintele lui Dumnezeu ele la creatie : "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti si stapaniti peste pestii marii, pasarile cerului, peste dobitoace si peste toate vietuitoarele ... Iata Eu am dat voua toata iarba ce face samanta ... si tot pomul care are intru sine rod cu samanta de semanat, vor fi voua de mancare" (Facere I, 28 -29). Prin aceste cuvinte i se da omului o autoritate relativa de stapan al naturii. Omul a fost asezat inca de la creatie in mijlocul naturii Toate lucrurile create de Dumnezeu pentru om sunt marturia Atotputerniciei si intelepciunii lui Dumnezeu. Toata creatiei, cerul si pamantul, a fost facuta subiect pentru om, sa-l slujeasca si sa lucreze pentru om. "Creaturile lui Dumnezeu slujesc nu lui Dumnezeu, nici ingerilor si nici lor insile ci numai omului".

 

"Natura devine pentru om izvorul bunurilor materiale trebuitoare vietii si materialul pe care isi va   exercita   intreaga sa activitate de fiinta rationala".

 

Pana la caderea in pacat, omul domina natura atat fizic cat si moral. Aceasta revelatie divina a fost fixata  in acele timpuri preistorice, cand credintele religioase ale tuturor popoarelor, cu exceptia poporului ales, erau patrunse de sentimentul de­pendentei fata  de  natura.

 

Dupa invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul, "Primul om a fost chemat sa uneasca   in   sine  totalitatea   fapturilor   create  si   ajungand   la   o   unitate   desavarsita   cu Dumnezeu, sa comunice acea stare de indumnezeire intregii creatii ; lui i s-a oferit posibilitatea sa uneasca raiul cu intreg pamantul, adica purtand raiul in sine, in pu­terea comunicarii sale permanente cu Dumnezeu". Asa se explica inaltimea morala a dominatiei omului asupra naturii, ca grija permanenta pentru bunastarea intregii creatii, posibila numai  prin iubire fata de creatura.

 

Dupa caderea in pacat a primilor oameni, omul s-a revoltat impotriva Creato­rului sau iar natura nu l-a mai recunoscut ca stapan, revoltandu-se si ea impotriva omului. (Intelep. lui Solomon XVI, 24). Aceasta cadere din comuniunea cu Dumnezeu a indepartat pe om de Dumnezeu tot mai mult, aducandu-i tristete, suferinta si moarte. Viata in natura s-a dezorganizat, devenind dusmanoasa omului. Stapanirea omului asupra naturii s-a transformat in necesitatea de a-si apara existenta impotriva cala­mitatilor naturale si de a lupta cu spinii si palamida (Fac. III, 18-19). Pacatul, care a perturbat ordinea morala si natura, nu-i mai lasa omului decat o singura cale sa iasa invingator si anume prin munca, intr-un proces de indelunga dezvoltare istorica, ca, singura cale spre restabilirea dominatiei morale asupra naturii. Astfel, in Vechiul Testament aflam porunci care interzic profanarea naturii prin distrugerea pomilor : "Sa nu strici pomii, nici sa pui securea in ei, ci din pom sa mananci dar pe el sa nu-l tai, caci pomul cel din tarina nu este ca omul sa poata fugi de la fata ta... Iar co­pacii pe care-i stii ca nu-ti aduc nimic de hrana, poti sa-i tai ca sa-ti faci intarituri in jurul cetatii" (Deut. XX, 19 s,u.).

 

Psaltirea lui David canta pe Dumnezeu ca Domn si Stapan al naturii, care este plina de ascultare si lauda fata de Creatorul ei. Descrierile profetice despre natura devin prototipuri ale transformarii ei viitoare. Sfanta Scriptura ne vorbeste despre vita si roadele pamantului (Numeri XX, 14), despre tratamentul omenos al animalelor (Deut. XXV, 4). Psalmul CIII, 14-15, este un imn inchinat lui Dumnezeu pentru inte­lepciunea si bunatatea aratate in crearea lumii, a plantelor si animalelor si destinarea acestora spre folosul oamenilor. In acest psalm se spune : "Tu faci sa rasara iarba pentru dobitoace si verdeata pentru trebuinta omului; Tu scoti hrana din pamant, painea care intareste inima omului...".

 

Poluarea si implicatiile ei morale. - Am aratat mai inainte ca prin ecologie se intelege un echilibru biologic intre organismele vii, inclusiv omul, si mediul lor. Interventia omului, constienta sau nu, in natura, influenteaza foarte mult echilibrul biologic. De aceea toate actiunile noastre cu mediul inconjurator trebuie bine chib­zuite pentru a nu depasi anumite limite care caracterizeaza si mentin echilibrul bio­logic, necesar naturii si omului.

 

De cateva decenii, omenirea a inceput sa se preocupe in mod intens de pro­blemele generate de relatiile sale cu mediul ca acela a epuizarii resurselor naturale sau poluarea. Fenomenul poluarii este in continua crestere si poate primejdui viata si sanatatea omului. Prin poluare - poluere = a murdari, a profana - se intelege in general o intoxicare, o otravire a solului, aerului, a spatiului sonor care impova­reaza viata si natura cu pierderi ireparabile. La acest proces nociv s-a ajuns dupa cum sustin specialistii, datorita progresului tehnico-stiintific rau inteles si  rau folosit.

 

Acest progres implica fara indoiala munca si inainte de a trece la cauzele si implicatiile morale ale poluarii, socotim ca e nevoie sa spunem cateva cuvinte in legatura  cu  munca  si  progresul  tehnico-stiintific  in  lumina  invataturii  crestine.

 

In conceptia moralei crestine, munca este inteleasa ca o "activitate umana, efec­tuata cu efort si cu metoda, aplicata asupra naturii - materiale si spirituale - pen­tru prelucrarea ei in vederea crearii valorilor (bunurilor) care sa satisfaca nevoile si  aspiratiile  materiale  si  spirituale  ale  oamenilor".

 

Dupa caderea in pacat, cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu a fost asezat in mijlocul naturii ca s-o stapaneasca prin munca: "cresteti si stapaniti pamantul" (Fac. II, 15-19). Natura a fost creata intr-o stare perfectibila. Dumnezeu a asezat in natura numai germenii unei creaturi perfecte care se pot dezvolta prin con­lucrarea omului cu Dumnezeu. Mantuitorul face din munca conditie pentru dobandirea vietii vesnice, deoarece faptele de ajutorare a aproapelui, fara de care nu ne putem mantui (Matei XXV, 35-46), nu se pot realiza decat numai prin munca. Munca are un sens divin-social si personal si este necesara pentru practicarea iubirii aproapelui, ca, de altfel, a tuturor virtutilor.

 

Stapanirea omului asupra naturii devine o realitate numai printr-o munca sus­tinuta si staruitoare, prin efortul creator al civilizatiei si culturii. Prin munca omul cerceteaza si cunoaste puterile si legile fenomenelor naturii. In zilele noastre aceasta activitate a dus la un gigantic progres tehnic si stiintific. Sfanta Scriptura ne vorbeste de o natura activa care reprezinta "cartea deschisa a intelepciunii divine si care ne ajuta sa formam in interior valori spirituale si sa cultivam dragostea fata de aproa­pele. Dumnezeu a pastrat si recreat frumusetea naturii privind in fiecare fir de iarba creatia divina".

 

Asadar, Dumnezeu a creat lumea buna, dar nu la limita maxima, ci potential foarte buna. Lumea a fost creata perfectibila prin munca staruitoare a noastra in colaborare cu harul divin. "Stiinta codifica legile naturii iar tehnologia foloseste aceste legi in scopuri industriale, pentru ca omul sa poata sa porunceasca mai bine naturii  si  sa-si  satisfaca nevoile  sale".

 

In conceptia Sfintilor capadocieni, omul este cea mai aleasa creatura a lui Dumnezeu inzestrata cu functii creatoare si capabil de un necontenit progres spiritual si material. Ca microcosmos si colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede are posibi­litatea "sa se desavarseasca pana la indumnezeire si sa desavarseasca si cosmosul prin geniul mintii sale". Relatia omului cu natura conditioneaza armonia fizica si biologica. Omul nu poate sa existe fara aer, apa, soare, si alte elemente ale lumii. De aceea cunoasterea stiintifica este necesara pentru crestini ca si credinta in provi­denta divina. Dupa conceptia teologica cres­tina, prin neascultarea fata de porunca divina s-a distrus armonia intre creatie si Creator (Fac. III, 18), fortand omul sa culeaga spini si palamida iar natura sa geama in nadejdea mantuirii (Rom. VIII, 19-23). Theilard de Chardin, in interpretarile sale teologice, arata ca natura este activa iar universul se straduieste sa atinga gradul cel mai inalt de perfectiune.

 

Tehnologia inseamna o crestere a fortei omului care poate fi in bine sau in rau. Intrebuintarea egoista a tehnicii, in scopuri dezastruoase, are urmari grave in echilibrul biologic producand poluarea. Invatatura crestina vede in tehnica expresia spiritului creator si o considera drept mijloc si nu scop al vietii. De felul cum este orientata tehnica depinde solutionarea marilor probleme ale omenirii. "Nu tehnica poarta vina pentru poluare, ci reaua intrebuintare sociala a ei, care tine prea putin cont de persoana".

 

Tehnica poate fi, si trebuie sa fie, un mijloc de imblanzire, umani­zare si spiritualizare a naturii, prin care se transfigureaza intreaga natura, inclusiv omul. Crestinismul invata ca progresul tehnico-stiintific trebuie sa fie dublat de unul spiritual-moral, astfel ca civilizatia sa intre in serviciul omului si sub comandamentele eticii superioare.

 

Una din acestea este si poluarea, problema urgenta in tarilor puternic industria­lizate. Succesele exceptionale ale stiintei si tehnicii contemporane si-au gasit apli­carea in industrie si in agricultura si treptat controlul omului asupra mediului incon­jurator a degenerat prin folosirea nelimitata si irationala a bogatiilor solului. Aceasta faciliteaza epuizarea lor si perturbeaza in chip simtitor echilibrul intre societate si natura.

 

Printre cauzele poluarii sunt enumerate : cresterea populatiei, care prin marirea necesitatilor cere accelerarea productiei prin dezvoltarea industriei care inglobeaza mari cantitati de materii prime si polueaza mediul inconjurator; foamea unei treimi din omenire ; dezechilibrul economic international ; folosirea tehnicii in scopuri dis­tructive, ca experientele cu bomba atomica etc. Principalii poluanti ai mediului sunt socotiti a fi industria prin gazele sale toxice : bioxidul de sulf, fluorul si combinatiile sale, acidul clorhidric, amoniacul etc, apoi agricultura : poluarea prin folo­sirea insecticidelor si erbicidelor, despaduririle nerationale, distrugerea unor specii de plante si animale, eroziunea solului.

 

Poluarea solului duce la poluarea alimentelor care pun in pericol viata omului, a plantelor si a animalelor. Natura, intreaga biosfera, este infectata si pune in pri­mejdie echilibrul planetei si viata omului pe ea. Poluarea apei, aerului si solului a facut ca in societatea occidentala goana dupa acapararea spatiului natural sa fie foarte apriga. Asa cum spunea scriitorul Philippe Saint-Marc, "liberalismul occidental distruge padurile, existand numai interesul pentru supraexploatare, fara a tine seama de importanta biologica, ecologica si estetica". Mai exista poluarea sonora prin zgomot, poluarea vizuala si chiar fumatul reprezinta un fel de poluare a mediului ambiant.

 

Este unanim recunoscut faptul ca poluarea este un rau foarte mare al secolului nostru care pune in pericol sanatatea vietii umane, S-a constatat ca in marile metropole ale lumii, aerul viciat da nastere la boli grave. Oxidul de carbon este cel mai nociv ; fixandu-se in hemoglobina, lipseste tesuturile de oxigen, dand nastere la boli cardiace sau boli psiho-fiziologice ca : migrene, stari depresive etc. Radioactiviatea experientelor nucleare se concentreaza in animale si plante pe care omul le consuma - imbolnavindu-se indirect.

 

De la inceput trebuie pre­cizat ca, din punct de vedere crestin atentia trebuie indreptata asupra pacatului. Porunca divina data celui credincios este ca el sa fie un creator, dupa chipul si ase­manarea lui Dumnezeu. Crestinul, cazand in pacat, a avut drept urmare deformarea profunda a fundamentului moral, slabind puterea sa de stapanire asupra naturii. In­truparea, rastignirea, invierea si inaltarea Mantuitorului stau la temelia invierii noas­tre si a reinnoirii intregii creatii (I Cor. XV, 14; Rom. VIII, 19). Viata cu Hristos si in Hristos  ne indeparteaza  de pacat si  ne exercita vointa in virtute.

 

Omul orbit de pacatul lacomiei, poate denatura natura. Lacomia de avutie este "o nazuinta si o preocupare continua de a spori averea numai in scopuri egoiste, fie pentru placerea de a avea, fie pentru satisfacerea placerilor personale si refuzul de a ajuta pe cei lipsiti". "Lacomia de avutie este o extensiune si o deviere a instinc­tului  de conservare in  adancul caruia sta nevoia  de  dominatie.  Avaritia ca forma a lacomiei este in contrast cu milostenia si dreptatea, fiind un pacat de moarte deoa­rece lacomul lasa mai repede pe aproapele sau sa piara, decat sa renunte la bunurile pe care le poseda".

 

Analizand relatia omului cu natura se poate foarte usor vedea cum omul o dis­truge cand este stapanit de pacat, prin razboaie care distrug vieti omenesti si dezor­ganizeaza natura, razboaie pe care le uneltesc cei lacomi in scopul de a-si mari pro­fiturile si sfera de exploatare.

 

Puterea omului apusean asupra naturii s-a transformat intr-o competitie eco­nomica.

Mantuirea in conceptia ortodoxa are si o dimensiune cosmologica. Dupa Sfantul Apostol Pavel natura suspina asteptand mantuirea prin omul credincios, prin sfant (Rom. V, 21-29). In jurul sfintilor intreaga natura insufletita si neinsufletita, se imblanzeste,   devenind  slujitoare  a  omului.

 

In cultul ortodox se afla cereri speciale pentru natura, cu deosebire in ierurgii crestinii se roaga contra calamitatilor naturale, pentru imbelsugarea roadelor pamantului etc. Crestinul trebuie sa incerce sa schimbe natura, s-o imbunatateasca, transfigurand-o cu ajutorul harului si astfel, din inamica sau indiferenta, ea sa devina pentru  crestin   prietena  si  slujitoare.

 

In invatatura ortodoxa natura are un caracter activ. Dupa Sfantul Grigorie de Nisa, natura urca de la nedesavarsit la desavarsit. Savantul Theihlard de Chardin il confirma constatand ca natura evolueaza spre spiritual si constient. Creatia trebuie transformata in valori rationale spre a-i descoperi frumusetea. Noi ne straduim pen­tru transformarea, lumii si cunoasterea scopului ei din dragoste de Dumnezeu, de noi insine si de aproapele prin harul divin. Iubirea fata de Dumnezeu si aproapele este capabila sa ajute la folosirea stiintei si tehnicii in slujba binelui si a omului, sa sprijine cele mai grele probleme ale existentei crestine. Iubirea, care se revarsa din Dumnezeu peste toata omenirea, prin care omul este frate cu semenul sau, este "forta spirituala care pune tehnica in slujba omului si a binelui". Pacatul trebuie invins prin dragoste care duce la desavarsire (Matei V, 48).

 

De aceea, azi mai mult ca oricand, crestinul are datoria de a vietui in asa fel, incat sa pastreze toate in perfecta armonie, in care au fost oranduite de intelepciunea divina, deoarece "toate sunt solidare cu destinul omului, impreuna cu el se ridica sau cad impreuna cu el".

 

Ion Nastase

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11458

Voteaza:

Problema ecologica in lumina invataturii crestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE