Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc

Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc Mareste imaginea.


Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc

Discernamantul duhovnicesc asa cum il inteleg cel mai adesea Sfintii Parinti este o harisma pe care omul o primeste pe treptele cele mai inalte ale ostenelilor duhovnicesti, atunci cand, ajungand la capatul lucrarii (praxis) atinge starea de nepatimire. intr-adevar, atata vreme cat patimile mai staruie in om in vreo oarecare masura, cugetarea sa este stramba, iar puterea de a deosebi cele bune de cele rele, cu totul slaba si stricata.

Dar inca de la inceputul nevointei duhovnicesti, omul trebuie sa afle calea cea buna si dreapta, sa stie sa se fereasca de primejdiile si cursele de care este inconjurat, sa cunoasca in fiecare clipa ce trebuie sa faca pentru a implini voia lui Dumnezeu, ca sa nu umble pe carari ratacite. De la bun inceput, el trebuie, si intr-o oarecare masura si poate, sa puna in lucrare virtutea dreptei socotinte, pe care o poate castiga mai ales prin citirea Sfintelor Scripturi. Dar pe cele dintai trepte, ea nu-i poate da lumina deplina de care are nevoie pentru a inainta pe calea presarata cu atatea primejdii, a sfintelor nevointe. El are nevoie, de aceea, de o calauza priceputa si iscusita care sa implineasca lipsa de deplinatate a puterii sale de discernamant. O astfel de calauza este parintele duhovnicesc sau Batranul (gheron; iar in limba rusa: staret), nume dat de Sfanta Traditie. Rostul sau nu se margineste la cel de invatator si de sfatuitor; traditia ascetica in unanimitate il socoteste cu adevarat doctor, care-l tamaduieste de boala pe cel care se lasa in grija sa, facandu-l deplin sanatos.

La primii pasi pe calea nevointei, omul mai intotdeauna are o anumita retinere si o oarecare impotrivire la gandul ca trebuie sa se dea cu totul in mana unui parinte duhovnicesc, lasandu-se in grija si indrumarea sa, mai ales pentru ca, asa cum vom vedea, aceasta impune ca el sa-si destainuiasca sufletul, aratandu-i toate bolile sale. La noi, oamenii - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - "ratiunea si iubirea de sine, ca si neputinta si refuzul de a ne supune cu usurinta, sunt cele mai mari piedici in calea virtutii. Ne ridicam impotriva celor ce ne vin in ajutor si toata ravna pe care ar trebui s-o indreptam spre aratarea bolii inaintea celor care ne ingrijesc, noi o folosim ca sa scapam de tratament. Ne folosim toata barbatia ca sa ne facem rau noua insine, si mintea, ca sa ne impotrivim insanatosirii noastre"; sau ne tainuim greselile, sau ni le indreptatim, "incapatanandu-ne (...) in a nu ne lasa ingrijiti cu leacurile intelepciunii, care tamaduiesc neputinta sufletului. Sau (...) suntem in chip fatis lipsiti de rusine fata de pacatele noastre si cu totul obraznici fata de cei care au sarcina de a ne ingriji".

Socotind ca se poate lipsi de un parinte duhovnicesc, omul se amageste singur. Caci cel care voieste cu adevarat sa se faca sanatos si sa strabata pana la capat calea nevointei are neaparat nevoie de un duhovnic. Astfel, Sfantul loan Scararul scrie: "S-au inselat cei ce s-au increzut in ei insisi si au socotit ca n-au nevoie de nici un povatuitor". Iar Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol spun si ei la fel: "Cei care nu asculta si nu umbla potrivit sfatului, seamana foarte multe cu osteneala si cu sudoare, lucrand ca in vis". De aceea, Sfantul Nichifor din Singuratate invata asa: "De nu afli povatuitor, trebuie cautat cu osteneala".

Nevoia de indrumare duhovniceasca tine mai intai de toate de neputinta omului de a se cunoaste pe sine insusi9 si de a-si cantari dupa dreptate faptele, atata vreme cat n-a ajuns la curatia nepatimirii, care, dupa cum vom vedea, face deplina puterea deosebirii si duce la desavarsita cunoastere de sine. Cata vreme este bantuit de patimi, judecata omului este stramba. Mai ales daca este biruit de slava desarta si de mandrie, el "repede vede pacatul altuia, dar este zabavnic in a-si cunoaste propriile-i pacate", dupa cum arata Sfantul Vasile. Or, asa cum am vazut, sporirea duhovniceasca atarna de recunoasterea propriilor pacate; de altfel, Sfintii Parinti inteleg prin cunoastere de sine "a-ti cunoaste pacatul", in general insa toate patimile intuneca si stramba judecata omului, ii slabesc puterea de a deosebi binele de rau, il impiedica sa vada ceea ce cu adevarat ii este de folos si-l lipsesc de "cunoasterea sigura a voii dumnezeiesti in orice timp si loc si lucru". De aceea, spune Avva Zenon, omul nu se poate "increde in sine" si "nu-si poate fi singur de folos". Avva Dorotei invata, in acest sens: "Aflandu-te in starea celui supus, niciodata sa nu crezi inimii tale. Caci vechile impatimiri te orbesc"; "nicicand sa nu ne incredem in inima noastra, caci ceea ce este stramb, chiar si pe cele drepte le stramba din pricina impatimirii". Luandu-se dupa propria sa minte, omul nu se vede nici pe sine, nici nu stie ce cale sa ia si in orice clipa se poate rataci. Sfantul Nichifor din Singuratate scrie astfel: "De aceea trebuie cautat un povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele ce cad la dreapta si la stanga atentiei (...). Scotandu-le pe acestea la iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa o vom strabate cu usurinta".

Nevoia unui parinte duhovnicesc este cu atat mai mare cu cat omul se afla in primejdia de a umbla dupa voia sa, care, in starea pacatoasa in care se afla el, nu face decat sa se impotriveasca voii lui Dumnezeu. "Daca omul nu infatiseaza toate ale sale - spune Avva Dorotei - mai ales daca vine de la o obisnuinta si de la o vietuire rea, diavolul gaseste in el o voie si o pornire spre indreptatire, si prin ea il va rapune (...) Caci atunci cand tinem la voia noastra (...), atunci noi insine uneltim impotriva noastra cu viclenie, convin-gandu-ne ca un lucru e bun si nu ne dam seama ca ne pierdem. Caci cum putem cunoaste voia lui Dumnezeu, sau sa o cautam pe ea, cand ne incredem in noi insine si tinem la voia noastra?". Dandu-se in grija unui duhovnic, omul poate sa-si biruiasca voia sa, care, dupa spusa Avvei Pimen, este "zid de arama intre el si Dumnezeu si piatra care bate impotriva". Tot astfel, va dobandi omul smerenia. Sfantul loan de Gaza scrie in acest sens: "Cel care cugeta sa faca ceva bun dupa mintea sa, fara a-i intreba pe Parintii cei duhovnicesti, se afla in afara de Lege si nu face cele dupa dreptate. Dimpotriva, cel care pe toate le face cu intrebare, acela implineste Legea si Proorocii, caci e semn de smerenie sa intrebi (ce se cuvine sa faci). Si se face acesta urmator al lui Hristos, Care S-a smerit, chipul robului luand. Caci dupa adevar se spune ca omul fara povatuitor isi este siesi dusman".

De parinte duhovnicesc are nevoie si cel care vrea sa sporeasca in nevoin-ta, din pricina necunoasterii curselor si primejdiilor care-l pandesc la tot pasul si mai ales a mijloacelor prin care poate sa se fereasca de ele sau sa le infrunte. De aceea, Avva loan de Gaza da acest sfat: "intreaba pe Parintii duhovnicesti si fa cum ti-or spune. Nu urma judecatii tale, ca sa nu te primejdu-iesti prin nestiinta". "Asadar, fiule - spune Sfantul Marcu Ascetul -, cine vrea sa ia crucea si sa-L urmeze pe Hristos, prin neincetata cercetare a gandurilor din sine (...) si prin intrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt de acelasi suflet si de acelasi gand si care poarta aceeasi lupta, trebuie sa-si sporeasca, inainte de toate, cunostinta si intelegerea. Aceasta din motivul ca nu cumva, nestiind pe unde si cum umbla, sa calatoreasca in intuneric, lipsit de lumina sfesnicului. Caci cel care calatoreste dupa socoteala sa, fara cunostinta evanghelica si fara calauzirea cuiva, de multe se impiedica si cade in multe gropi si curse ale celui rau, mult rataceste si prin multe primejdii trece si nu stie la ce tinta va ajunge". "Atunci poarta razboiul mai usor si il cunoaste mai bine - spune in continuare -, daca va fi cu luare-aminte la sine insusi (...) si se va sili sa fie impreuna cu Parinti duhovnicesti incercati, lasandu-se inteleptit si calauzit de ei. Caci e primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neincercati in razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt biruiti de alte feluri de razboaie. Caci multe sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a intins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te intalni neincetat cu barbati cunoscatori, in felul acesta, desi nu ai tu insuti faclia adevaratei cunostinte, fiind inca nedesavarsit cu varsta duhovniceasca si prunc, dar insotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla in intuneric, nu te vei primejdui de laturi si de curse si nu vei cadea intre fiarele lumii spirituale, care pandesc in intuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla intru el fara faclia duhovniceasca a cuvantului dumnezeiesc.

Data fiind multimea fara de numar a acestor primejdii, fara indrumare caderile sunt de neinlaturat si adesea fara putinta de ridicare si indreptare. Caci, asa cum spune Ecclesiastul: "Vai de cel singur care cade si nu este cel de-al doilea ca sa-l ridice" (Eccl. 4, 10). Avva Dorotei spune si el: "in Pilde se zice: "Cei ce n-au carmuire, cad ca frunzele, iar mantuirea este intru sfat mult" (Pilde 11, 14). Luati seama, fratilor, la intelesul cuvantului, luati seama la ce ne invata Sfanta Scriptura. Ne indeamna sa nu ne incredem in noi insine, sa nu ne socotim pe noi insine intelepti, sa nu credem ca putem sa ne carmuim pe noi insine. Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce ne carmuieste dupa Dumnezeu. Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzator, decat sa nu avem pe cineva care sa ne povatuiasca pe calea lui Dumnezeu (si sa cadem ca frunzele)". Si intr-adevar - dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nyssa - multi s-au amagit si au cazut, lipsindu-le indrumarea cuvenita.

Deci nu numai "cei incepatori", asa cum s-ar putea crede, au nevoie de o asemenea calauzire, ci si "cei sporiti". Astfel, Sfantul Maxim scrie ca "inteleptului nu-i apar (intelepte) cuvintele sale, ci cand i se va parea ca e mai sigur ca sunt adevarate si bune, atunci se va increde mai putin in judecata lui. El ia pe alti intelepti ca judecatori ai cuvintelor si gandurilor sale, ca "sa nu alerge sau sa nu fi alergat in desert" (Gal. 2, 2)". Intr-adevar, primejdia de a se rataci sau de a cadea este cu atat mai mare cu cat omul a sporit mai mult in viata duhovniceasca. Laturile si cursele vrajmasilor se inmultesc si sunt tot mai viclene atunci cand omul se apropie de sfarsitul alergarii, iar caile pe care ajunge sa umble ii sunt din ce in ce mai putin cunoscute, pentru ca sunt din ce in ce mai straine de obisnuitele cai ale acestei lumi. Fara ajutorul unui parinte duhovnicesc incercat si iscusit, care cunoaste drumul, pentru ca l-a strabatut el insusi, si stie si primejdiile, omul nu poate ajunge la capatul doririlor. Sfantul loan Scararul arata astfel ca multi, "voind sa faca o cale lunga", "pe la mijlocul ei fie s-au primejduit, fie s-au intors, aflandu-se nepregatiti pentru greutatile ei", din pricina unei indrumari nepotrivite.

Numai prin ascultarea fata de un Batran poate omul calatori pana la capat, "fara primejdie si fara ratacire pe calea Parintilor", singura cale care-l duce pe om la desavarsire, dupa cum spune in mai multe randuri Sfantul loan Ca-sian: "Daca vrem in fapt sa ajungem la o adevarata desavarsire a virtutilor, trebuie sa-i urmam pe acei dascali si indrumatori, care au dobandit-o si cer-cat-o in mod real, nu imaginandu-si-o in discutii fara miez; ci ei vor putea sa ne invete si sa ne calauzeasca spre aceasta desavarsire, indicandu-ne drumul cel mai sigur pe care sa ajungem acolo"; "Domnul nu arata calea desavarsirii nici unuia dintre cei ce dispretuiesc invatatura si asezamintele Batranilor de la care au ce invata, nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui sa le respecte cu sfintenie: "intreaba pe tatal tau si-ti va da de stire, intreaba pe batrani, si-ti vor spune" (Deut. 32, 7)".

Batranul este un parinte duhovnicesc. Aceasta inseamna ca intre el si cel pe care-l indruma nu se stabilesc relatii de felul celor dintre maestru si discipol, ci de felul celor care exista intre un tata si fiul sau. Arhetipul acestora este relatia dintre Tatal ceresc, "Tatal Domnului nostru lisus Hris-tos, din Care isi trage numele orice neam in cer si pe pamant" (Efes. 3, 14-15), si oameni, care sunt fiii Sai adoptivi. Adica, legatura dintre parintele duhovnicesc si fiul sau duhovnicesc este o legatura de iubire reciproca. Aceasta inseamna ca menirea duhovnicului nu este, ca cea a maestrului, numai de a instrui. Parintele duhovnicesc, asa cum de altfel arata si numele, are rostul de a-l naste intru duh pe ucenic, de a-l face sa se nasca "de sus", de a-l ajuta sa creasca pana la masura barbatului desavarsit in Hristos, asa cum le spune Apostolul fiilor sai duhovnicesti: "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi !" (Gal. 4, 19). Rostul lui, deci, nu este unul speculativ, ci activ.

Acest rost activ se manifesta in ingrijirile concrete pe care le da fiului sau duhovnicesc, care, bolnav fiind, vine la el ca sa se tamaduiasca. Fiindca parintele duhovnicesc este cu adevarat o calauza33 care nu da indicatii abstracte, teoretice. El nu arata pe o harta dinainte facuta care este calea cea buna; el insusi calatoreste cu fiul sau duhovnicesc, purtandu-l pe umerii sai; il indruma pas cu pas, ferindu-l de ratacire; il ajuta sa vada primejdiile si sa le infrunte, sa treaca peste stavile si sa strabata pana la capat fiecare dintre etapele acestui drum. Or, principalele stavile in calea inaintarii duhovnicesti sunt patimile, care, asa cum am aratat, sunt de fapt boli ale sufletului. De aceea, pentru ca-l ajuta sa scape de ele, rolul duhovnicului este in chip fundamental terapeutic. Lucrarea duhovnicului este socotita de Sfintii Parinti drept lucrare de lecuire a sufletelor, intru totul asemanatoare cu cea de tamaduire a trupurilor, si adeseori in scrierile ascetice duhovnicul este numit "doctor duhovnicesc", fie, direct, "doctor", sau contextul ni-l arata in chip limpede ca atare. Sfantul Atanasie al Alexandriei spune despre Sfantul Antonie cel Mare ca era "daruit de Dumnezeu in intregime Egiptului ca un doftor". Avva Ammona spune ca indeobste Parintii pustiei "de Dumnezeu au fost trimisi in mijlocul oamenilor, intariti fiind in virtute, ca sa-i vindece de bolile lor", caci "erau doctori ai sufletelor si putere aveau sa le tamaduiasca de boli". Sfantul Antonie cel Mare spune si el la fel: "Parintii din vechime au fugit in pustie ca sa se tamaduiasca, si s-au tamaduit; si facandu-se doctori iscusiti, s-au aplecat cu dragoste spre cei care erau bolnavi, si i-au vindecat". Sfantul loan Gura de Aur arata ca monahul incercat "ajunge sa-l vindece cu totul" pe cel care vine la el ca sa-i ceara ajutorul. Sfantul loan Scararul spune ca "cei bolnavi vor afla leacul tamaduitor prin purtarea de grija a lui Dumnezeu si prin iscusinta doftorilor duhovnicesti" si vorbeste de "cei tamaduiti de patimile sufletesti prin ingrijirea doctorilor". Tot el indeamna: "Dezgoleste-ti rana in fata doftorului", caci "rari sunt cei ce se tamaduiesc fara doftor". Sfantul loan de Gaza ii spune unuia care-i cerea sfatul: "Pri-meste-i (pe sfinti)... ca cel ce, fiind bolnav, are nevoie de doctor. Si foloses-te-te de ei, pana te va duce Dumnezeu la cele desavarsite". Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste despre preotii care au luat jugul duhovniciei ca despre niste doctori "carora" s-a incredintat indeplinirea slujirii de a tamadui", adaugand ca "noi, preotii, impreuna lucram si impreuna slujim aceasta medicina (duhovniceasca)". Unii Parinti ei insisi se prezinta, fie limpede, fie lasand sa se inteleaga aceasta, ca doctori duhovnicesti. Gasim astfel de exemple la cei vechi, mai inainte chiar de aparitia crestinismului; astfel, Filon Alexandrinul ne spune despre membrii unei comunitati ascetice ca-si spuneau "terapeuti": "Ca acesti filosofi au ales cele bune" - scrie Filon - "se vadeste cu usurinta prin numele pe care-l poarta: therapeutes - barbatii - si thera-peutrides - femeile; cu adevarat acesta este numele lor, mai intai pentru ca lucrarea vindecatoare cu care se indeletnicesc este superioara medicinii practicate in orasele noastre, care nu trateaza decat trupurile, in timp ce aceasta ingrijeste si sufletele cazute prada bolilor greu de tamaduit pe care multimea nenumarata a patimilor si a celorlalte rele le aduce asupra lor". Iar ei isi dau acest nume nu numai pentru ca incearca prin viata virtuoasa pe care o duc sa se vindece de propriile boli sufletesti, ci si pentru ca, asa cum arata Eusebiu de Cezareea, "ei ingrijesc si vindeca sufletele celor care vin la ei".

Grija duhovniceasca de celalalt si indrumarea lui nu sunt usor de implinit. Alcatuirea din multe laturi a sufletului omenesc, insasi firea lui deosebita; inaltimea tintei spre care alergam; caracterul tainic si greu de cunoscut din afara al realitatilor duhovnicesti despre care ni se vorbeste, ca si natura luptei pe care o avem de dus impotriva unor dusmani cumpliti si nevazuti, sunt tot atatea motive pentru care medicina duhovniceasca este o arta si o stiinta mult mai dificila decat vindecarea trupurilor. Dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz: Intr-adevar, indrumarea sufletelor este- arta artelor si stiinta stiintelor, pentru ca omul este cea mai tainica faptura. E usor sa intelegem aceasta, daca vom compara tamaduirea sufletelor cu medicina, care se ocupa de ingrijirea trupurilor. Daca stai sa te gandesti cat de grea si trudnica este aceasta din urma, iti dai seama ca medicina pe care noi o practicam cere cu mult mai multa truda si este cu mult mai de pret, data fiind natura obiectului ei, stiinta si priceperea de care ai nevoie pentru a o practica, ca si maretia tintei spre care se indreapta toate aceste straduinte, in primul caz, ne ingrijim de trup, adica de o materie stricacioasa si trecatoare, menita dintru inceput sa se desfaca in cele din care a fost facuta, potrivit firii ei (...) Cand e vorba despre cealalta, grija se indreapta spre suflet, care vine de la Dumnezeu, care este dumnezeiesc, care este partas al slavei celei ceresti si care tinde spre ea si ravneste s-o redobandeasca". "Sa mai adaugam si acest motiv: adesea medicina trupurilor se ingrijeste mai putin de cele dinlauntru, lucrarea ei priveste mai mult cele ce se vad in afara; in vreme ce grija si zelul nostru se indreapta spre cercetarea omului ascuns in adancul inimii si ne luptam impotriva unui dusman care duce cu noi un razboi launtric nevazut. "Acestea sunt ratiunile pentru care noi socotim lucrarea noastra de tamaduire cu mult mai trudnica decat cea care se practica atunci cand se are in vedere trupul, si din aceasta pricina ea este si de mai mare pret".

Cu toate ca multi se cred in stare sa implineasca o asemenea lucrare, greutatea ei face ca adevaratii duhovnici sa fie foarte rari, pentru ca primejdia amagirii este foarte mare atata vreme cat nu s-a ajuns la nepatimire. Si de aceea, in acest domeniu pot fi "multi dascali mincinosi si inselatori".

Pentru a fi cu adevarat calauza si tamaduitor duhovnicesc, trebuie ca duhovnicul sa tina "invataturile cele sanatoase", altfel spus sa fie desavarsit ortodox (adica drept credincios), iar in lucrarea sa de vindecare a sufletelor sa urmeze cu credinciosie invatatura Parintilor din vechime. Cu privire la acest subiect, Sfantul Grigorie de Nyssa spune: "Dupa cum oamenii au dobandit prin experienta cunostinte medicale altadata necunoscute, iar in urma faptele le-au intarit unele observatii, astfel incat ceea ce este de folos si ceea ce dauneaza, cunoscute ca atare prin marturia experientei, au patruns in cartile dupa care se studiaza aceasta stiinta, iar observatiile inaintasilor sunt folosite de urmasi drept precepte; si dupa cum astazi cel care vrea sa se aplece asupra acestei arte nu este nevoit sa judece prin propria sa experienta eficacitatea leacurilor, si asa sa vada daca este daunator sau tamaduitor, ci, dupa ce a dobandit de la altul cunostintele sale, practica el insusi aceasta arta, vindecand pe multi; tot asa este si cu arta de a tamadui sufletele, adica cu filoso-fia, prin care invatam stiinta vindecarii tuturor patimilor de care sufera sufletul: nu prin pareri lipsite de orice temei sau prin presupuneri se dobandeste cunoasterea in aceasta stiinta, ci prin ucenicie pe langa cel care si-a castigat aceasta destoinicie printr-o indelungata si bogata cercare a lucrurilor".

Aceasta insa nu este de ajuns. Parintele duhovnicesc trebuie nu numai sa duca o viata pe masura invataturilor sale, ci sa fie si experimentat. Asa cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog: "sa nu te dai in seama unui invatator neincercat (...), ca nu cumva in loc de petrecerea evanghelica sa o inveti pe cea draceasca". Iar Sfantul loan Casian, asa cum am aratat si mai inainte, da acest sfat: "Daca vrem in fapt sa ajungem la o adevarata desavarsire a virtutilor, trebuie sa-i urmam pe acei dascali si indrumatori care au dobandit-o si experimentat-o in mod real, nu imaginandu-si-o in discutii fara miez". invatatura primita de duhovnic de la Batrani trebuie sa fie ea insasi pusa in lucrare; el trebuie sa castige insasi lucrarea duhovniceasca a acelora ducand, sub indrumarea lor, o vietuire intru totul asemanatoare cu a lor. Indrumat de aceia, duhovnicul trebuie ca el insusi sa fi strabatut pana la capat calea pe care are datoria sa-i calauzeasca pe fiii sai duhovnicesti. Trebuie ca el insusi sa fi infruntat primejdiile, sa fi ocolit cursele si sa fi trecut peste stavilele ivite pe cale; caci, dupa pilda lui Hristos, numai "prin ceea ce a patimit" si "fiind el insusi ispitit" poate duhovnicul "celor ce se ispitesc sa le ajute" (Evr. 2, 18). Mai inainte de a voi sa porunceasca altora, trebuie sa-si puna in randuiala propria casa, asa cum arata Apostolul: "Caci daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu ?" (l Tim. 3,5). Trebuie sa dobandeasca el insusi toate virtutile si insusirile la care sunt datori sa ajunga fiii sai duhovnicesti. intr-un cuvant, trebuie ca doctorul cel duhovnicesc sa se fi vindecat mai intai pe sine si sa fie cu totul sanatos, pentru ca lucrarea sa vindecatoare sa dea roade. "Daca in casa ta domnesc dezordinea si neoranduiala, cei pe care-i conduci iti vor spune, pe buna dreptate: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti". Sa ne vindecam, deci, mai intai pe noi insine", scrie Sfantul Vasile cel Mare. Caci asa cum invata insusi Hristos: "Daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa" (Mt. 15, 14; cf. Le. 6, 39) si "cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau !, si iata, barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt. 7, 4-5; Le. 6, 42). in acest sens, Sfantul Nil Ascetul ii infiereaza pe asemenea fatarnici: "Cum indraznesc acestia, care nu pot deosebi nici macar pacatele vazute, pentru ca praful din lupta cu patimile intuneca inca judecata lor, sa ia asupra lor supravegherea altora si sa tamaduiasca pe altii, pana ce nu si-au tamaduit inca patimile lor si inca nu pot, pe temeiul biruintei lor, sa-i calauzeasca pe altii de asemenea la biruinta". Dimpotriva, asa cum arata Sfantul loan Scararul, cei care, cazuti in tot felul de boli, s-au straduit sa se vindece, "dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori, invatand chipurile de vindecare ale fiecarei boli si izbavind pe cei ce vor cadea, prin incercarea (experienta) lor". Sfantul Antonie spune si el ca "Parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si, fa-candu-se doctori alesi, vindecau si pe altii". Iar Avva Ammona, pomenin-du-i pe "Parintii cei din vechime, care erau doctori ai sufletelor si puteau sa le tamaduiasca de boli", arata ca "erau trimisi (la oameni) dupa ce se vindecau mai intai de bolile lor", si ca ar fi fost cu neputinta sa fie trimisi daca inca ar mai fi bolit. Asa ca, in concluzie, putem spune o data cu Sfantul loan Scararul ca "doctor este cel ce are trupul si sufletul nebolnave, neavand nevoie de nici o doctorie pentru ele". Daca cineva se socoteste pe sine doctor duhovnicesc fara sa corespunda acestei definitii, va cadea el insusi in boli inca si mai grele. Sfantul Isaac arata ca multi, voind sa-i invete pe altii, "s-au omorat pe ei insisi (...). Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul si nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, ci s-au predat pe ei insisi marii lumii acesteia, pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi fiind inca bolnavi, si si-au pierdut sufletele lor, cazand din nadejdea in Dumnezeu. Caci slabiciunea simturilor lor nu se putea intalni cu flacara lucrurilor, care obisnuieste sa sporeasca taria patimilor, si sa li se impotriveasca". De aceea el invata ca "daca omul simte (...) ca vrand sa vindece pe altii isi pierde sanatatea sa (...), trebuie sa-si aduca aminte de cuvantul apostolic care zice ca "hrana tare este a celor desavarsiti" (Evr. 5, 14) si sa se intoarca la cele dinainte ale sale, ca sa nu auda spunandu-i-se: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti" (Le. 4, 21). Sa se judece, deci, pe sine insusi si sa-si pazeasca buna lui deprindere (...)", caci "este el insusi bolnav si are nevoie mai mult ca ei de doctorie"; "Si abia cand isi va vedea sufletul sau sanatos, sa caute sa foloseasca si pe altii si sa-i tamaduiasca prin sanatatea lui".

Riscul de a-si inrautati propria stare si de a-si spori patimile, la care se supune cel ce incearca sa-i vindece pe altii inainte de a se fi vindecat pe sine, tine mai ales de faptul ca rolul de calauza si tamaduitor duhovnicesc face sa se nasca si sa creasca doua mari si rele patimi, slava desarta si mandria, aceasta din urma, asa cum am vazut, ducand adeseori la caderea celor sporiti.

Pe de alta parte, cel care nu este el insusi deplin sanatos poate fi repede prins sau cel putin atins de bolile altora. De aceea Sfantul Isaac Sirul invata astfel: "Hrana tare - a parintiei duhovnicesti - este a celor sanatosi, care au simturile deprinse si pot primi orice hrana, adica ispitele tuturor simturilor, fara sa-si vatame inima prin intalniri, datorita deprinderii in desavarsire". Iar Sfantul Simeon Noul Teolog arata ca numai sfintii pot ramane neatinsi si cu totul netulburati de patimile pe care le ingrijesc: "Gandul sfintilor, chiar daca se pleaca asupra patimilor innoroiate si rusinoase, nu se intineaza; caci mintea lor este goala si straina de orice pofta patimasa. Si chiar daca ar vrea candva sa intre in considerarea unor astfel de lucruri, nu o fac pentru altceva decat ca sa observe si sa afle miscarile si lucrarile impatimite ale patimilor, si de aici sa inteleaga cauzele lor si prin ce fel de leacuri se sterg ele, precum auzim ca fac si medicii si am auzit despre cei din vechime: caci acestia disecau cadavrele mortilor ca sa inteleaga pozitia trupului ca, ajungand sa cunoasca de aici organele interne ale oamenilor vii, sa incerce sa vindece in altii suferintele nevazute. Asa lucreaza negresit si medicul duhovnicesc care vrea sa tamaduiasca cu experienta patimile sufletului".

Cel care voieste sa-i tamaduiasca pe ceilalti fara a fi el insusi deplin sanatos nu numai ca-si sporeste propriile boli, ci, dupa cuvantul unui Sfant Parinte, "le face boala si mai grea" celor pe care ii ingrijeste in chip nesocotit. Caci nestiind din proprie experienta nici ce este cu adevarat sanatatea, nici care este adevarata natura a bolilor, nu poate sa dea decat sfaturi rele si leacuri amagitoare, care-i duc pe oameni la ratacire, iar nu la sanatate; fiind el insusi rob patimilor, este lipsit de curatie, singura prin care se ajunge la cunoasterea limpede a inimii si la vederea bolilor ei; si de aceea nu poate da sufletului bolnav leacul folositor. Sfantul Grigorie de Nazianz spune, cu privire la aceasta: "in tamaduirea bolilor, asa cum o facem noi, unul si acelasi leac nu este intotdeauna si pentru toti la fel de folositor (...). Socotesc ca aceasta tine de imprejurari, de faptele in sine si de cat ingaduie firea celor pe care-i tratam. A cuprinde toate aceste elemente cu cea mai mare precizie, pentru a intocmi un tratat al acestui soi de medicina, este cu neputinta, oricat de mari ar fi stradania si inteligenta puse in slujba unei astfel de incercari; faptele si experienta duc la invatarea acestei medicini si-l fac priceput pe doctor". Or, este foarte important ca doctorul sa fie sigur pe sine si experienta lui corecta, caci "in acest domeniu, a inclina intr-o parte sau in alta, din greseala sau din nestiinta, duce la primejdia deloc mica, si pentru cel care vrea sa dobandeasca (aceasta stiinta), si pentru cei pe care-i indruma, de a cadea in pacat".

Este limpede, deci, ca cea dintai conditie a exercitarii paternitatii duhovnicesti este deplina sanatate sufleteasca. Asa cum reiese din cele aratate pana aici si dupa cum vom vedea din cele urmatoare, aceasta este totuna cu a spune ca, pentru a-si putea indeplini asa cum se cuvine sarcina de calauza si vindecator, parintele duhovnicesc trebuie sa fie curat de orice patima.89 Sfantul loan Scararul, de pilda, scrie ca: "doctorul este dator sa se dezbrace cu desavarsire de patimi". Si exclama: "Fericita este la doctori neingretosarea, iar la intaistatatori nepatimirea".

Nepatimirea il face pe duhovnic vrednic de luminare de la Dumnezeu in lucrarea sa, el primind lumina Duhului, iara de care nu poate fi tamaduitor iscusit si calauza neinselata, ci doar "orb care pe orb calauzeste". Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel care nu are in el lumina Duhului Sfant" se aseamana unuia care ar umbla in intuneric cu o lampa stinsa. El "nici nu vede bine faptele lui, nici nu este incredintat in chip desavarsit daca ele sunt pe placul lui Dumnezeu" si "nu e vrednic sa primeasca ganduri straine (adica spovedania altor oameni) (...) pana ce nu va avea Lumina stralucind intru sine; caci (...) "cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge" (loan 12, 35). Deci, daca acela nu stie unde merge, cum va arata altora calea ?".

Prin luminarea Sfantului Duh, parintele duhovnicesc primeste un dar deosebit de folositor in lucrarea sa: puterea de a cunoaste inimile (cardiognosia). Aceasta harisma duhovniceasca il face sa citeasca in inima omului, sa cunoasca deindata "omul cel launtric" si sa treaca dincolo de aparentele adesea amagitoare, ajungand sa vada in fiul sau duhovnicesc chiar cele pe care acestea nu le cunoaste despre sine, bolile sale cele nestiute, pornirile si cugetele cele mai tainuite. "Cel care s-a curatit in chip desavarsit vede sufletul aproapelui si in ce daruri se afla", spune Sfantul loan Scararul. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog arata ca "cel ce vede duhovniceste si aude astfel, atunci cand vede, intalneste si vorbeste adeseori cu cineva, vede insusi sufletul lui, chiar daca nu dupa fiinta, ci dupa chipul (forma) lui, in ce fel si cum este. Daca deci a fost invrednicit sa se impartaseasca de Duhul Sfant, cunoaste aceasta din insasi vederea Lui". Aceasta cunoastere harismatica nu-l face pe duhovnic judecator al fiului sau duhovnicesc; el nu se grabeste sa-l osandeasca (starea sa de nepatimire ferindu-l de asa ceva), ci doar pune un diagnostic corect asupra starii acestuia si stabileste astfel felul cel mai potrivit in care poate fi vindecat. Parintele duhovnicesc, dupa cum spune Sfantul Irineu, "scoate la iveala cele ascunse ale oamenilor" numai si numai "spre folosul lor".

Dar acest fin discernamant nu este singura insusire pe care trebuie s-o aiba parintele duhovnicesc. Daca, ajuns cu totul nepatimitor, el are toate virtutile - starea de nepatimire fiind legata de dobandirea tuturor virtutilor, dupa cum vom vedea -, exista insa unele care-i sunt indeosebi caracteristice celui aflat in scaunul duhovniciei.

In primul rand, smerenia, care este conditie si semn al adevaratei duhovnicii. Ea se manifesta mai ales prin sentimentul duhovnicului ca este el insusi pacatos, si inca unul mai mare decat cel aflat in grija sa, ceea ce-l face sa simta aceeasi suferinta si durere ca si acela. Astfel, Sfantul loan Gura de Aur spune: "Cand e vorba de lecuirea trupului, cel care taie in carne vie nu simte durerea; numai cel taiat, nenorocitul de el, este sfasiat de dureri ascutite. Nu tot asa este in tamaduirea sufletelor (...); cel care vorbeste, cand ii intremeaza pe ceilalti, simte el cel dintai durerea acelora".

De smerenia duhovnicului este strans legata, dupa cum vom vedea, compatimirea, mai bine zis impreuna-patimirea cu cei pe care-i are in grija, insotita de o totala abnegatie, mergand pana la ,,uitarea de sine, urmarind in orice lucru folosul celuilalt", "o daruire a sufletului pentru sufletul aproapelui in toate". Compatimirea aceasta il face pe duhovnic sa se simta intru totul raspunzator pentru cei care i se incredinteaza si-l impinge sa le poarte sarcinile, dupa cuvantul Apostolului (Gal. 6, 2), luand asupra sa neputintele lor, dupa pilda lui Hristos, Care "a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat" (is. 53, 4).

Compatimirea este semnul vadit al iubirii sale, care se mai arata si prin faptul ca e gata in orice clipa sa raspunda la chemarea lor, prin marea lui rabdare si multa lui blandete, fiind ingaduitor, iertator si plin de bunatate. Dupa cum spune Avva Dorotei, sfintii "nu-l urasc pe pacatos, nici nu-l judeca, nici nu-l ocolesc, ci impreuna-patimesc cu acela, il sfatuiesc, il mangaie, ii slujesc, il tamaduiesc ca pe un madular bolnav; toate le fac ca sa-l mantuiasca". Acest fel de a fi al duhovnicului este, de altfel, conditia unei depline tamaduiri, asa cum arata Sfantul Isaac Sirul: "De doresti sa tamaduiesti pe cei bolnavi, cunoaste ca bolnavii au nevoie mai degraba de ingrijire decat de certare (...) inceputul intelepciunii de la Dumnezeu este bunatatea si blandetea. Acestea se nasc dintr-un suflet mare si poarta neputintele oamenilor. Caci s-a zis: "Voi cei tari purtati neputintele celor slabi" (Rom. 15, 1) si: "indreptati pe cel ce a gresit, cu duhul blandetii" (Gal. 6, l)". Sfantul Si-meon Noul Teolog, care vorbeste si el despre aceste virtuti ale duhovnicului, arata ca mai ales puterea de a-l intelege si de a-l primi pe celalalt sunt insusirile care-l arata pe adevaratul duhovnic: "Un bolnav vine la medicul duhovnicesc (...). Medicul, iubitor de oameni si compatimitor, il vede pe acesta intelege neputinta fratelui, inflamarea suferintei, umflatura, il vede pe cel bolnav ajuns cu totul sub stapanirea mortii (...) Atunci cand medicul duhovnicesc iscusit vede pe fratele in cele pe care le-am spus, nu se da deoparte, nici nu spune: "Cele pe care le ceri sunt rele si aduc golire de moarte, deci nu-ti voi da aceste leacuri", ca nu cumva, auzind acestea bolnavul, sa fuga si sa mearga la un alt medic, neiscusit in asemenea patimi, si sa moara in ceasul acela; ci il primeste, il tine, il mangaie, ii arata toata dragostea si simplitatea ca sa-l incredinteze ca-l va vindeca (...)".

Adevaratul parinte duhovnicesc nu sta sa-si aleaga fiii duhovnicesti, ci primeste fara deosebire pe toti cei care vin la el, si mai ales pe cei rau bolnavi, care, asa cum spune insusi Mantuitorul, au nevoie de doctor (cf. Mat. 9, 12). Iar Sfantul loan Scararul arata ca "nimic nu arata asa de mult iubirea de oameni si bunatatea cea catre noi a Facatorului, ca a lasa cele nouazeci si noua de oi si a cauta pe cea ratacita (cf. Le. 15, 4). Ia aminte deci, o, minunate, si arata-ti toata sarguinta, dragostea, caldura, grija si rugamintea catre Dumnezeu pentru cel foarte ratacit si zdrobit. Caci unde sunt mari bolile si ranele, fara indoiala mari vor fi si rasplatirile date". De altfel, el este pretuit ca iscusit tamaduitor si calauza inteleapta dupa puterea de a insanatosi pe cei-rau patimitori si de a intelepti pe cei neintelepti, dupa cum arata Sfantul loan Scararul, care spune ca "doctorul va cunoaste intelepciunea data lui de Dumnezeu, cand va putea sa vindece bolile pe care cei multi nu le pot vindeca".

Cel care voieste sa dobandeasca sanatatea deplina si sa atinga desavarsirea duhovniceasca, va trebui sa-si caute un astfel de parinte duhovnicesc, bine stiind insa ca asemenea barbati sunt rari si abia daca sunt cativa din neam in neam. Sfantul Ioan Scararul spune in repetate randuri ca omul trebuie sa-si aleaga cu grija parintele duhovnicesc: "Avand de gand sa ne plecam grumazul in Domnul si sa ne incredem altuia, in scopul... mantuirii de la Domnul (...) sa cercetam... si sa-l judecam, ca sa zic asa, si sa-l cercam, ca nu cumva incredintandu-ne corabierului ca unui carmaci, si celui patimas ca unuia fara patimi, si marii ca portului, sa ne pricinuim un naufragiu sigur". In orice caz, "priceperea doctorului trebuie sa fie pe masura putreziciunii ranilor". Iar "cand un doctor isi marturiseste neputinta, e nevoie sa mergem la altul". Iscusinta doctorului se vede dupa cat de folositoare au fost sfaturile sale si mai ales dupa cum poate lecui mandria, acest cancer al sufletului: "Daca ai intrat intr-un spital necunoscut si ai intalnit un doctor, fii ca un trecator si ca unul care cauti sa cunosti, fara sa fii bagat in seama, mestesugul tuturor celor de acolo. Iar daca simti vreun folos de la doctori si de la felcer in boalele tale, si mai ales in inaltarea mintii (mandria), pentru care te cauti, ramai acolo si te vinde pe aurul smereniei, prin zapisul ascultarii si prin contractul slujirii".

Odata prezentate insusirile pe care trebuie sa le aiba parintele duhovnicesc, sa aratam acum in ce consta lucrarea sa vindecatoare.

Mai intai de toate doctorul duhovnicesc tamaduieste prin cuvant. Caci, asa cum citim in Scriptura: "Limba celor intelepti aduce tamaduire" (Pilde 12, 18). Iar din Pateric vedem ca cei care veneau la Parinti cereau: "Avvo, spune-ne un cuvant de folos" sau: "Spune-mi un cuvant, ca sa ma mantuiesc". Nu sfaturi teoretice asteapta ei, ci usurarea suferintelor sufletesti. Iar puterea tamaduitoare a cuvantului duhovnicesc adeseori se arata deindata, asa cum aflam din "Vietile" sfintilor si din Pateric, cei care venisera tulburati, plini de intristare, de deznadejde si neliniste, folosindu-se de cuvantul lor si iesind de la ei mangaiati, dobandind pacea si bucuria sufleteasca (cf. Pilde 12, 25). Evagrie, istorisind vizita facuta impreuna cu alti frati Sfantului Macarie, spune ca au primit de la acela "cuvintele vietii, care mangaie sufletul si-l tamaduiesc". Prin cuvintele sale, parintele duhovnicesc il imbarbateaza pe fiul sau, "il mangaie, ii slujeste, il tamaduieste ca pe un madular bolnav". Cuvantul de invatatura pe care-l rosteste nu are un caracter abstract si speculativ, ci este viu si cu adevarat lucrator. Sfantul loan Casian arata puterea de tamaduire, dar si de ferire de boala, a acestui cuvant de invatatura: "Asa cum cei mai experimentati dintre medici se preocupa sa vindece nu numai bolile prezente, ba, prin inteleapta lor experienta, sa le preintampine chiar pe cele ce se vor ivi si sa le previna prin sfaturi sau medicamente, tot astfel si acesti adevarati medici ai sufletelor, inlaturand prin convorbiti duhovnicesti, ca printr-un remediu ceresc, bolile sufletului care s-ar ivi, nu ingaduie acestora sa prinda radacini in mintile tinerilor, descoperindu-le, totodata, si cauzele patimilor ce-i ameninta, si leacurile de insanatosire".

Dar nu numai prin cuvintele sale de invatatura ii ajuta duhovnicul pe fiii sai; ci, neincetat ingrijindu-se de mantuirea lor, pururea se roaga pentru acestia, pentru ca harul tamaduitor al lui Dumnezeu sa se reverse asupra lor si sa lucreze in ei. "Parinte, roaga-te pentru mine !", ii cere din adancul inimii crestinul parintelui sau duhovnicesc, si atunci cand vine la el pentru ajutor, ca si atunci cand pleaca cu sufletul mangaiat de cuvintele sale. Acesta este, de altfel, si sfatul Sfantului loan de Gaza: "A cere rugaciunile Parintilor nostri e de mare folos. Caci zice: "Rugati-va unii pentru altii" (Iac. 5, 16). Si iarasi: "Nu au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi" (Le. 5, 31)... Iar cerand rugaciunea Avvei, zi asa: "Avva, ma simt rau, roaga-te pentru mine, caci stiu ca am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu"." Si se cere de la parintele duhovnicesc rugaciune, pentru ca este socotit ca drept si simtit ca sfant, si scris este ca "mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iac. 5, 16), iar prin sfintenia lui lesne dobandeste de la Dumnezeu pentru fiul sau duhovnicesc ceea ce acesta, prin el insusi, nu este inca vrednic sa primeasca. Sigur ca si acesta trebuie sa se roage, dar el stie ca Dumnezeu ii va asculta cererea daca o face prin rugaciunile parintelui sau. Si apoi, odata usurat, el poate sa rosteasca ca acest frate din Pateric: "Pentru rugaciunile tale, parinte, m-a tamaduit Dumnezeu".

De asemenea, parintele duhovnicesc lucreaza prin insasi pilda vietii sale. implinind intru totul voia lui Dumnezeu, el le arata fiilor sai prin faptele sale, prin felul sau de a fi si prin purtarea lui cum se cuvine sa vietuiasca si cum sa implineasca si ei voia Lui. "Caci... toti privesc la el ca la o icoana pilduitoare si socotesc cele spuse si facute de el ca dreptar si lege". La aceasta se refera si Apostolul Pavel, atunci cand spune: "Aduceti-va aminte de mai-ma-rii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare-aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evr. 13, 7). Despre aceasta vorbesc adesea Sfintii Parinti.

Pilda oferita de parintele duhovnicesc prin cuvintele, faptele si purtarile sale are o mare putere lucratoare, in stare sa-i schimbe pe cei aflati in legatura cu el. Adevaratul parinte duhovnicesc are o putere harismatica pe care simpla lui prezenta o face simtita si prin care, dupa cum arata Sfantul loan S cararui, poate "invia orice suflet mort".

Aceasta putere care iradiaza din persoana duhovnicului nu este altceva decat manifestarea harului dumnezeiesc care salasluieste in el. Asa cum arata adeseori Sfintii Parinti, batranul graieste si lucreaza "dupa Dumnezeu", cuvintele si faptele sale sunt insuflate de Sfantul Duh, Dumnezeu este Cel care glasuieste si lucreaza prin el.

Acest har ii da parintelui duhovnicesc puterea de a lucra in chip minunat pentru a veni in ajutorul fiilor care se primejduiesc pe cale. Tot prin puterea harului, el poate "sa vindece bolile pe care cei multi nu le pot vindeca". Se cuvine sa spunem ca adesea, din smerenie, el ii "face bine pe cei bolnavi fara ca ei sa simta si intr-un chip ascuns".

Dar parintele duhovnicesc nu-si impune silnic puterea primita prin darul lui Dumnezeu, fara ca fiul sau, in chip liber, s-o lase sa lucreze in el. Ea nu exclude, ci, dimpotriva, cere conlucrarea acestuia. De aceea, puterea tamaduitoare a parintelui duhovnicesc lucreaza prin mijlocirea tratamentului pe care e] il prescrie, pe care fiul sau are datoria sa-l urmeze si care este cu atat mai de folos cu cat grija acestuia de a-l urma pas cu pas este mai mare.

Acest tratament este intotdeauna perfect adaptat la personalitatea bolnavului, la situatia sa particulara, la starea si dispozitia sa la acel moment. Duhovnicul, arata Sfantul loan Scararul, "trebuie sa aplice leacurile potrivite". "In tratarea trupului - spune, la fel, Sfantul Grigorie de Nyssa - scopul medicinii este unul singur, si anume vindecarea bolnavului. Cu toate acestea, multe si felurite sunt ingrijirile, dupa cum si bolile sunt multe si diferite. Tot astfel, bolile sufletului fiind si ele de multe feluri, modul in care sunt ingrijite trebuie sa fie cel cuvenit fiecareia dintre ele, pentru ca leacul sa fie pe potriva raului". Iar Sfantul loan Gura de Aur precizeaza ca pentru tamaduirea sufletului, ca si pentru cea a trupului, trebuie nu numai sa aplici tratamentul potrivit, ci sa-l si dai la timp. Asadar, dupa cum invata Sfantul Grigorie de Nazianz, "medicul trebuie sa tina seama de locuri si imprejurari, de varsta, de timp si de toate celelalte de acest fel". Caci, arata el, "in tamaduirea bolilor, asa cum o facem noi, un singur leac nu este intotdeauna si pentru toti la fel de folositor (...). Dimpotriva, o anumita dieta este buna si folositoare pentru unii, in timp ce pentru altii, un regim cu totul diferit are acelasi efect. Socotesc ca aceasta tine de imprejurari, de faptele in sine si de ce ingaduie firea celor pe care-i tratam. A cuprinde toate aceste elemente cu cea mai mare precizie, pentru a intocmi un tratat al acestui soi de medicina, este cu neputinta, oricat de mari ar fi stradania si inteligenta puse in slujba unei astfel de incercari; lucrurile si experienta duc la invatarea medicinii si-l fac priceput pe doctor". "Tot asa - mai spune el - cum nu dam, cand e vorba de trup, aceleasi leacuri si aceeasi hrana, ci, dupa cum este sanatos sau bolnav, fiecare primeste o alta ingrijire, tot asa si sufletele sunt in chip felurit ingrijite, iar martori pentru cat de bun a fost leacul sunt chiar cei care l-au primit. Unora le este de folos cuvantul, altora pilda le face bine. Pe unii trebuie sa-i imboldesti, altora le e de folos zabala. Sunt si unii care nu sunt usor de urnit si cu greu se lasa manati spre bine; pe acestia ii trezesti cu asprimea cuvantului". "Unora le este de folos lauda pe care le-o aduci, altora dojana; dar amandoua, folosite la timp nepotrivit si adresate cui nu trebuie, sunt cu totul daunatoare. Unii sunt adusi pe calea dreapta prin incurajari, altii prin mustrari foarte aspre". Sfantul loan Scararul spune si el la fel: "Ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava. Si se intampla alteori ca una si aceeasi, data unuia la timpul potrivit, ii este leac, si la timp nepotrivit ii este osanda"; si da aceasta pilda: "Am vazut doctor nepriceput, care,, defaimand pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decat deznadejdea. Si am vazut doctor iscusit, care, operand prin ocarare inima umflata (de mandrie), a golit-o de tot puroiul". Iar in alta parte invata ca "trebuie sa fie judecate... si locurile si chipul de viata noua si deprinderile" celor bolnavi; "Caci e o mare felurime si deosebire in acestea. De multe ori, cel mai slab e si cel mai smerit cu inima. De aceea trebuie sa fie pedepsit si mai usor de catre doctorii duhovnicesti. Iar ceea ce se cere pentru cel dimpotriva, e vadit".

Duhovnicul poate sa dea leacul potrivit pentru ca, pe de o parte, sira castigat iscusinta din propriile incercari, iar pe de alta el are darul discernamantului, fiind luminat de Duhul Sfant. De aceea, leacurile pe care le da sunt adesea altele decat cele la care nadajduia bolnavul.

Si pentru ca, asa cum spune Sfantul loan Scararul, "unde e mult puroi, e nevoie si de multa doctorie ca sa se lepede stricaciunea", in aceste cazuri duhovnicul, in ciuda impotrivirii celui bolnav, va da leacuri usturatoare. Acelasi lucru il spune si Sfantul Ciprian: "Preotul Domnului trebuie sa se foloseasca de leacuri care tamaduiesc cu adevarat. Cel care trateaza cu blandete abcesele si lasa puroiul sa se raspandeasca inlauntrul trupului este un medic nepriceput. Rana trebuie indata deschisa, arsa si curatita, legata si ingrijita. Si chiar daca bolnavul la inceput se impotriveste, striga si se plange ca nu mai poate de durere, la urma, cand se face sanatos, ii multumeste doctorului pentru toate". Sfantul loan Scararul nu se fereste sa-l indemne pe duhovnic: "intristeaza pe cel bolnav pentru o vreme, ca sa nu se lungeasca mult timp boala sau sa moara din pricina tacerii vrednice de osanda". Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca atunci cand bolnavul se impotriveste tratamentului, pentru ca nu este cel la care se astepta, duhovnicul poate apela la o mica inselaciune, cu totul nevinovata si foarte folositoare: "Un bolnav vine la medicul duhovnicesc buimacit de suferinta, avand mintea cu totul tulburata, cautand in loc de vindecare cele ce vatama, adica cele ce sporesc patima si aduc in scurt timp moartea (...) Atunci cand medicul duhovnicesc iscusit vede pe fratele in cele pe care le-am spus, nu striga de indata, nici nu se da deoparte, nici nu spune: "Cele pe care le ceri sunt rele si aducatoare de moarte, deci nu-ti voi da aceste leacuri" (...), ci il primeste, il tine, il mangaie, ii arata toata dragostea si simplitatea, ca sa-l incredinteze ca-l va vindeca cu leacurile pe care le-a cerut si ii va implini pofta sa. Fiindca sunt unii grav bolnavi la suflet si care poarta cu ei afectiuni care cer cele ce le sporesc boala lor si patima fiecaruia dintre acestia; si suferinta lor este poate aceea ca acolo unde e nevoie de regim si de abtinere de la placeri, ei sa ceara mai degraba sa se desfete cu mancaruri stricacioase si sa se ghiftuiasca pana la satietate cu ele. De aceea, precum spuneam, medicul experimentat nu consimte de indata la cele cerute de catre bolnav, dar fagaduieste sa implineasca toate cele ale cererii sale; bolnavul se grabeste spre cele dorite de el ca spre niste lucruri bune, iar medicul ascunde leacurile; unul asteapta si rabda cu bucurie, iar celalalt, intelept fiind, arata in aparenta lucruri asemanatoare celor cerute, dar care in ascuns sunt lucruri ciudate la gust si in ce priveste puterea efectului. Iar bolnavul de-abia se atinge de leacuri ca, impotriva oricarei nadejdi, dobandeste vindecare numai prin simpla atingere; si de indata umflatura bolii inceteaza, rana dispare cu desavarsire si lucrurile care la inceput ii aprindeau pofta, de-abia daca le mai suporta acum pomenirea. Si se poate vedea facandu-se o minune mai inalta decat orice ratiune; caci fara nici un leac, numai prin atingerea si vederea leacurilor medicale, ii face pe bolnavi sa se insanatoseasca, face ca ranile si umflaturile lor sa se retraga, si fierbinteala lor sa inceteze, si cei ce flamanzeau dupa mancaruri stricacioase si vatamatoare nu mai doresc de acum incolo decat numai mancaruri folositoare, iar acestia povestesc multora minunile medicului si mestesugul minunat al stiintei lui".

Aceste cazuri, care cer o ingrijire cu totul speciala, nu trebuie sa ne faca sa uitam ca, in general, tratamentul duhovnicesc cere, asa cum am aratat deja, conlucrarea activa si permanenta a celui bolnav. Aceasta presupune ca el sa aiba fata de parintele sau duhovnicesc atitudinea cuvenita celui care vrea cu adevarat sa se vindece. Dupa ce, cautandu-l cu multa grija, a aflat duhovnic iscusit, el trebuie sa-i ramana cu totul credincios. "Bolnavii care, dupa ingrijirea din partea unui doctor si dupa folosul avut de la el, il parasesc pe acesta, alegand pe altul inainte de a fi desavarsit tamaduiti, sunt vrednici de toata osanda", scrie Sfantul loan Scararul. Fara aceasta credinciosie, lucrarea de tamaduire nu da roade, caci pentru a dobandi sanatatea duhovniceasca e nevoie de o ingrijire neincetata si indelungata, si orice intrerupere este daunatoare.

Acestea fiind spuse, prima indatorire a fiului duhovnicesc este ascultarea fata de parintele sau, la care ne cheama Apostolul Pavel spunand: "Ascultati pe mai-marii vostri si va supuneti lor" (Evr. 13, 17). Ascultarea este adesea prezentata de Sfintii Parinti ca o cale neratacita prin care se ajunge deindata la vindecare sufleteasca si mantuire, ducand in chip neinselat pe treptele cele mai inalte ale vietuirii duhovnicesti, ea fiind calea pe care Domirul insusi ne-a aratat-o facandu-Se ascultator lui Dumnezeu si Tatal paiia la moaf-te, si inca moarte de cruce (cf. Filip. 2, 8). Sfantul loan Scararul vdrbeSte despre "doctoria ascultarii". Ascultarea fata de parintele duhovnicesc il ajuta indeosebi pe om sa-si taie voia, care, fiind pricinuitoarea mandriei, este una dintre cauzele bolilor sale. De aici, omul ajunge sa castige smerenia care, dupa cum vom vedea, este una dintre virtutile fundamentale, usa a harului dumnezeiesc. Datorita ei, de asemenea el poate ajunge iute la negrija duhovniceasca, care este lipsa desavarsita de grija fata de cele ale lumii, instrainare de ea si alipire de Dumnezeu, si pace a inimii, care este rod al linistirii (hesychia) ajunse pe cea mai inalta treapta. Se cuvine sa aratam ca ascultarea trebuie sa fie desavarsita; din ea lipseste cu totul orice impotrivire in cuvant si orice forma de judecare a duhovnicului. Ea presupune o predare deplina inaintea lui in toate. Aceasta inseamna ca omul trebuie sa se supuna judecatii si voii duhovnicului in lucrurile cele mai mici si care i se par cu totul neinsemnate, dar din care i se tese existenta si care, toate, au insemnatatea lor in ceea ce priveste relatia lui cu Dumnezeu si inaintarea sa duhovniceasca. "De este cu putinta, cati pasi face calugarul, sau cate picaturi bea in chilia sa, trebuie cu indrazneala sa le vesteasca batranilor, ca nu cumva sa greseasca intru ele", invata Sfantul Antonie cel Mare. Cu atat mai mult va trebui omul sa-si marturiseasca duhovnicului fiecare dintre cugetele sale, sa nu-i ascunda nimic din viata sa launtrica, ci pe toata s-o incredinteze voii aceluia, caci, asa cum vom vedea in continuare, in lucrarea de tamaduire a sufletelor si de indrumare duhovniceasca, marturisirea tuturor gandurilor inaintea duhovnicului are o importanta fundamentala. Este de ajuns sa citam aici aceste cuvinte ale Sfantului loan Scararul: "Nu poate doctorul vindeca pe cel ce sufera, nerugat mai intai de el si neajutat prin aratarea ranei lui cu deplina incredere".

Din ele se vede ca ascultarea de parintele duhovnicesc nu este totuna cu supunerea oarba fata de o autoritate silnica. Ea se intemeiaza pe credinta, incredere desavarsita si mai ales pe iubire. Respectul deplin fata de libertatea fiilor sai duhovnicesti este, de altfel, o insusire a adevaratilor Parinti, care indeamna, si nu silesc, care sfatuiesc, si nu poruncesc, urmand intru totul cuvantul Sfantului Apostol Petru: "Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu (...) Nu ca si cum ati fi stapani..., ci pilde facandu-va turmei" (l Pt. 5, 2). Atunci cand fiii lor sporesc duhovniceste si inainteaza spre starea barbatului desavarsit in Hristos, Parintii incetul cu incetul ii lasa slobozi pe cale, urmand pilda Sfantului loan Botezatorul, cel care a rostit cu desavarsita smerenie: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez" (In 3, 30).

Jean Claude Larchet

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5257

Voteaza:

Rolul terapeutic al parintelui duhovnicesc 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE