Taina mortii

Taina mortii Mareste imaginea.


Taina mortii

Moartea constituie variabila independenta a lumii neincetat schimbatoare. Toate fiintele vii mor. Numai omul, insa, este numit muritor. Si este numit astfel nu doar pentru ca moare, ci si deoarece cunoaste ca moare. Asadar cunoasterea lui cuprinde si moartea. De aceea nu ramane pasiv in fata mortii, ci incearca sa se lupte cu ea si sa o respinga, sau sa si-o explice si sa ii dea sens.

La popoarele primitive a fost cultivata credinta ca moartea constituie mutarea la o oarecare alta forma de viata, reprezentata de obicei prin simboluri si imagini luate din viata pamanteasca. In mitologia antica greceasca moartea este infatisata ca frate geaman al somnului, iar in filosofia platonica trupul este caracterizat drept mormant sau temnita a sufletului, de unde se izbaveste prin moarte. Stoicii, care considerau ca in lume stapaneste o ordine absoluta si ca ciclurile cosmice se repeta neincetat, cereau supunere absoluta fata de destin si marginalizau problema mortii. In fine, Epicur voia sa gaseasca izbavirea de frica mortii - dar, desigur, nu si de moartea insasi - prin urmatorul rationament sofistic: moartea, care constituie "cel mai infricosator dintre rele", nu are legatura cu noi, pentru ca "atunci cand suntem noi, ea nu este de fata; iar cand moartea vine de fata, atunci nu mai suntem noi".

Toate opiniile care le-am amintit au dat, probabil, omului posibilitatea unei oarecare abordari optimiste a mortii, dar nu au ajuns nicidecum la natura ei reala. Dimpotriva, Sfanta Scriptura abordeaza moartea dintr-o perspectiva diferita. Aici moartea este considerata infricosatoare. Distruge omul cel creat "dupa chipul" lui Dumnezeu si desface comuniunea lui cu Dumnezeu si cu aproapele. In Sfanta Scriptura este subliniat tragismul mortii, fara a fi risipit prin referirea la nemurirea sufletului sau prin alte aspecte secundare sau marginale.

Ce este, insa, moartea si ce pozitie adopta Biserica in privinta ei?

In invatatura Bisericii moartea constituie intai de toate un fenomen spiritual; este despartirea sufletului de izvorul vietii, de Dumnezeu. Moartea aceasta a aparut in om imediat dupa neascultare. Moartea trupeasca a venit mai tarziu, ca o consecinta a mortii spirituale. Si in vreme ce moartea spirituala este despartirea sufletului de Dumnezeu, moartea trupeasca este despartirea sufletului de trup.

Moartea omului era determinata totdeauna prin incetarea functiei cardiorespiratorii. Incetarea aceasta implica si incetarea functiei creierului. Medicina contemporana, intervenind uneori in aceste functii conexe, mentine prin mijloace artificiale doar functia cardiorespiratorie, in vederea recoltarii de organe trupesti la om, spre a le folosi in transplanturi. Practica aceasta, care se intemeiaza pe o antropologie diferita de cea a Bisericii, provoaca in cercurile bisericesti si extrabisericesti puternice reactii adverse.

Omul nu a fost intru inceput nici muritor, nici nemuritor. A fost asezat pe hotarul dintre firea muritoare si cea nemuritoare si era "receptiv la amandoua". Mai mult, sufletul omului nu are nemurire „fireasca" sau naturala, ci o nemurire creata. Nu este, adica, de la sine nemuritor, ci a fost creat nemuritor. Doar Dumnezeu este din firea Lui nemuritor, ca Viata insasi si izvor al vietii. Viata naturala, la care participa omul, este urmarea lucrarii creatoare a lui Dumnezeu. Viata dumnezeiasca, insa, este partasie de lucrarea Lui indumnezeitoare. Desavarsirea intru aceasta viata dumnezeiasca, care s-ar fi infaptuit prin tinerea poruncii dumnezeiesti, adica prin ramanerea lui in partasia de lucrarea dumnezeiasca, a fost zadarnicita prin neascultare.

Moartea nu a survenit ca o razbunare a lui Dumnezeu, ci ca o consecinta naturala a ascultarii. Dumnezeu nu este pricinuitorul mortii, ci al vietii. Neascultarea omului, ca rupere a legaturii lui cu Dumnezeu, este aceea care a adus moartea. Dumnezeu, ca atotstiutor, stia dintru inceput ca omul va face neascultare. Dar neascultarea nu se datoreaza dumnezeiestii pre-stiinte, ci libertatii umane. Daca cineva se intreaba pentru ce Dumnezeu nu l-a facut pe om dintru inceput virtuos, ci a ingaduit ca acesta sa pacatuiasca, este ca si cum s-ar intreba de ce l-a facut cuvantator (rational) si stapan pe sine insusi (liber). Trebuia oare ca inca inexistenta rautate a omului sa impiedice bunatatea lui Dumnezeu de a-l crea cuvantator si liber? Daca omul nu putea deveni rau, nu mai putea deveni nici bun. Neascultarea l-a instrainat de izvorul vietii si l-a dus la moartea spirituala. Moartea trupeasca, ce a urmat celei spirituale, este prezentata in traditia patristica drept binefacere a lui Dumnezeu catre om, ca raul sa nu ramana fara-de-moarte.

Viata omului cazut este intrinsec legata de moarte, insasi viata lui este mergere catre moarte. Iar omul nu poate intrerupe mergerea aceasta, decat daca moare. Pe de alta parte, moartea nu isi face simtita prezenta doar la sfarsitul mergerii acesteia, ci si pe tot parcursul ei. Viata este o mergere care se desfasoara ca repetare a multor morti partiale. Iar activitatea umana se manifesta ca lupta continua si complexa impotriva mortii. Astfel moartea se intretese si evolueaza impreuna cu viata si activitatea omului. Fenomenul acesta provoaca agonia existentiala.

Omul se prezinta, asadar, ca fiinta marginita si sortita mortii. Moartea constituie statornica amenintare si ultima faza a vietii lui. Sensul vietii este indisolubil legat de sensul mortii. Iar viata este corect considerata doar atunci cand cuprinde in ea insasi si moartea. Cand sensul vietii este formulat fara a se avea in vedere si moartea cu care aceasta este intretesuta, este inconsistent si dispare. In cazul acesta moartea, ca faza finala a vietii, distruge intreg sensul precedent al acesteia si o face fara rost si de neinteles. Pentru a se da rost vietii, trebuie sa se dea rost mortii. Doar cand moartea este recunoscuta si valorificata ca ultima faza a vietii, doar atunci poate fi pusa in valoare si intreaga viata. Iar valorificarea aceasta se afla in Dumnezeu, Care "nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii".

Meditarea la moarte nu constituie o preocupare negativa, ci o rodnica lucrare spirituala, care il duce pe om la priveghere si inteleptire. Platon definea filosofia ca meditatie asupra mortii. Aceasta teza a lui Platon este, desigur, direct legata de premisele antropologice ale doctrinei lui, care difera fundamental de cele crestine. In Biserica moartea este asezata intr-o perspectiva diferita si viziunea asupra ei capata un alt continut. Amintindu-le iminenta mortii, Hristos isi indeamna ascultatorii la pocainta si pregatire pentru viata vesnica. Pomenirea mortii constituie un element esential al traditiei ascetice a Bisericii, dar si a traditiei crestine in general. Fiecare zi si fiecare noapte trebuie abordate si valorificate de credincios ca si cand ar fi ultimele din viata lui. Faptul acesta il ajuta sa gandeasca si sa actioneze neincetat ca muritor ce isi simte caracterul sau muritor. Adica il ajuta sa gandeasca si sa actioneze corect. In felul acesta credinciosul "isi asuma firea prin libera alegere; de bunavoie mort facandu-se fata de lume". Fara pomenirea mortii nu ne apropiem de adevarul vietii.

Pomenirea mortii nu este o simpla amintire a faptului ca omul este muritor, ci o stare duhovniceasca aparte, care incepe cu simtirea scurtimii vietii pamantesti si evolueaza ajungand simtamant profund al stricaciunii si al caracterului trecator al tuturor lucrurilor lumii. Pomenirea mortii curateste mintea, il desface pe om de gandurile lumesti si de grijile vietii si il calauzeste la lumina lui Hristos. Devine astfel cu putinta si nepacatuirea. In esenta pomenirea mortii este o harisma dumnezeiasca si, in ciuda infatisarii ei negative, il asaza pe om inaintea vesniciei.

Sfantul Apostol Pavel traia pomenirea mortii ca "strangere" sau atragere de catre dorinta de a muri si de a se uni cu Hristos. Si Sfantul Vasile cel Mare noteaza ca este propriu omului sfant sa "se grabeasca" "spre cealalta viata". Verbul "a se grabi" este folosit si in slujba inmormantarii, dorindu-se sa se arate modul in care crestinul merge catre mormant.

Atragerea de catre dorinta mortii, precum si "graba" mergerii catre mormant denota stari caracteristice, care corespund caracterului harismatic al mortii intru Hristos. In afara de pomenirea mortii, asadar, care este o harisma dumnezeiasca, o harisma inca si mai mare este insasi moartea intru Hristos, pentru ca duce la o mai mare biruinta, sau la biruirea celui mai mare vrajmas al omului, la biruirea mortii.

Moartea este cel mai sigur mijloc cu care pot fi infruntate ispitele si pot fi controlate lucrurile omenesti. Daca in prima faza a ispitei - adica cea a atacului sau a aruncarii momelii - omul isi aminteste de moarte, poate lesne birui ispita. De altfel toate cate nu rezista in fata mortii sunt desertaciuni. Chiar si iubirea, virtutea crestina cea mai inalta, daca nu rezista in fata mortii, este mincinoasa sau, cel putin, nedesavarsita. Doar cand este mai puternica decat moartea, este desavarsita si adevarata. De aceea cand este supusa incercarii mortii in viata pamanteasca, biruieste moartea in vesnicie si il face pe om capabil de "imparatia cea neclatinata".

Omul vrea, insa, sa uite de moarte si incearca sa evite orice cugetare sau discutie privitoare la ea. Mai ales omul contemporan, traind in vacarmul si anonimatul societatii globalizate, se instraineaza si isi uita de firea sa si de hotarele vietii lui. Desi se gaseste sub continua amenintare cu disparitia, evita cu obstinatie abordarea directa a problemei mortii si isi consacra toata grija sa stiintei. Mai mult, cultiva naiva conceptie ca prin ea poate inlatura moartea. Stiinta, insa, nu doar ca nu poate rezolva aceasta problema, dar adesea chiar contribuie la o si mai accentuata complicare a ei. Creand impresia unui neincetat progres, il antreneaza pe om in nesfarsite cautari de noi lucruri si goleste moartea de orice sens. Oricine isi concentreaza intreaga atentie asupra progresului, asteapta si spera in posibilitatea unui progres si mai mare. Dar cand moare, nu ajunge in varf, caci acesta se muta la nesfarsit. In felul acesta ramane necontenit nesatisfacut si nepregatit in fata mortii, care constituie pentru el un sfarsit tragic. Dar in vreme ce moartea a fost respinsa de om si s-a transformat in tabu, sexualitatea, care odinioara era tratata ca tabu, a fost intens promovata si popularizata. Astfel trecerea sub tacere a tainei mortii a fost contrabalansata prin popularizarea tainei vietii. In paralel s-a vorbit mult de educatia sexuala, trecandu-se total cu vederea nevoia unei educatii privitoare la moarte. Fenomenul acesta alimenteaza stari bolnavicioase. Indeosebi izolarea copilului de procesul mortii persoanelor dragi creeaza traume psihice extrem de serioase. De aceea este necesara o serioasa pregatire si educatie.

Trecerea sub tacere a mortii si respingerea pomenirii ei isi gasesc astazi un sprijin si in structurarea actuala a societatii. Viata sociala s-a organizat in asa fel incat ascunde moartea. Odinioara oamenii aveau mai multe experiente ale mortii, pentru ca in cadrul marii familii patriarhale o vedeau adesea in persoanele inrudite cu ei. Astazi lucrurile s-au schimbat. Marile familii au incetat de-a exista si copiii nu se confrunta de aproape cu moartea persoanelor inrudite cu ei si nu au experiente directe ale mortii, care sa favorizeze meditarea la ea si pomenirea ei.

Mai mult, in toate tarile dezvoltate industrial oamenii, in covarsitoarea lor majoritate, mor departe de casa si de ai lor, in spitale si clinici. Multitudinea masurilor profilactice si a ingrijirilor medico-farmaceutice la care sunt supusi nu fac decat sa accentueze intr-un grad si mai mare izolarea lor de mediul lor firesc. Astfel moartea este desfacuta de experientele cotidianului. Pe de alta parte, spitalele sunt considerate locuri de tamaduire. Cei ce merg acolo, merg in vederea refacerii sanatatii lor. Chiar si multi bolnavi ce se afla in pragul mortii sustin de obicei ca le merge mai bine, pentru a se racorda la procesul terapeutic de acolo. Moartea este respinsa sistematic si chiar ascunsa, pentru ca se afla in afara scopurilor spitalului si ii influenteaza psihologic pe bolnavi.

In sfarsit, modul de functionare a societatii contemporane transfera ingrijirea celor ce sunt pe moarte si a celor morti unor persoane specializate profesional, indepartandu-i tot mai mult de mediul lor social. Cei care se ocupa de oamenii ce sunt pe moarte sau de aceia ce au murit si trebuie ingropati, au de regula aceasta profesie, neavand nici o legatura speciala cu acestia. Pe de alta parte rudele, care in mod firesc ar trebui sa participe mai intens la procedurile respective, se afla de obicei departe. In felul acesta se pierde si sensul prohodirii si al inmormantarii, ca ultime ingrijiri aduse rudei plecate dintre ei. Totodata procesul mortii si moartea insasi sunt indepartate de viata sociala, iar omul care moare este abandonat in fata mortii si lasat singur cu el insusi.

Factorilor care favorizeaza trecerea sub tacere a mortii si respingerea pomenirii ei trebuie adaugata si cosmetizarea mortilor si a funeraliilor, precum si evitarea folosirii numelor si lucrurilor care sunt legate de moarte. Felul in care mortii sunt prezentati sau ascunsi, precum si ceremoniile din timpul funeraliilor lor, urmaresc sa acopere moartea. Trebuie, insa, remarcat ca la baza acestui comportament se ascunde o anumita superstitie. Se crede ca daca moartea va inceta de-a fi numita si pomenita, va inceta si de a mai exista. Superstitia aceasta provoaca, de altfel, si masiva recurgere la astrologie, magie si parapsihologie.

In fine, cele mai noi mijloace folosite de om pentru respingerea pomenirii si a fricii mortii sunt cuceririle si preconizatele perspective ale stiintei si tehnologiei. Transplanturile de organe ale trupului omenesc, congelarea de organe sau organisme vii, prelungirea mediei de viata, reproducerile prin clonare s.a., sunt folosite ca mijloace de "sterilizare" a vietii de "maladia" mortii si totodata ca mijloace de indepartare a meditarii la moarte si a fricii mortii.

In paralel, incepand cu anii '70 apare un interes impresionant fata de abordarea stiintifica a mortii. Rodul interesului acestuia a fost publicarea unei multimi de studii referitoare la moarte si, totodata, crearea unei noi ramuri stiintifice: tanatologia. Interesul acesta este firesc, nu doar pentru ca omul contemporan vede aproape zilnic multe morti colective sau violente, pricinuite de razboi, dar si pentru ca societatea in care traieste este mai imbatranita decat cele anterioare, din cauza cresterii mediei de varsta. Dar aceasta forma de abordare a mortii este legata mai mult de informarea superficiala si curiozitatea referitoare la aceasta tema, si mai putin de interesul existential care ii caracteriza pe anumiti filosofi de prestigiu ai deceniilor anterioare.

Dupa Sartre, moartea descopera absenta sensului vietii. Daca suntem datori sa murim - scrie - viata noastra nu are sens, pentru ca problemele ei nu isi afla nici o solutionare si pentru ca insasi insemnatatea problemelor ramane nedeterminata. Dar viata, precum observa Berdiaev, "nu este nobila decat pentru ca are in sine moartea, care marturiseste ca omul este destinat altei vieti, mai inalte. Fara moarte existenta ar fi jalnica si de neinteles. Dar intre viata inlauntrul timpului si viata in vesnicie este asternut un abis care nu poate fi trecut decat numai prin moarte, adica prin agonia ce se naste din intreruperea vietii". Prin simpla vizitare a unui cimitir omul este ajutat sa biruiasca micimile vietii, sa dobandeasca o mai deplina si mai adevarata constiinta a existentei lui sau chiar sa rezolve probleme spinoase care il chinuiesc. Filosoful existentialist Martin Heidegger observa ca omul este pandit in imanent de pericolul de a-si uita adevarata sa existenta. Cand, insa, reflecta la moarte, se intelege mai deplin pe sine insusi si se ridica deasupra conventionalismului. Doar prin prezenta zarii mortii omul poate intelege si trai corect viata. Asemanatoare este si pozitia lui K. Jaspers. Pentru el moartea constituie o situatie limita, in fata careia omul poate dobandi constiinta adevarata a sinelui propriu si transcende cotidianul.

Exista un anume "soare al mortii", care ofera omului posibilitatea unica de a-si contempla viata in lumina neramanerii lui pe mai departe in lume. Cum este firesc, orice mod de contemplare a vietii se realizeaza din perspectiva mentinerii ei pe mai departe. Doar moartea ofera posibilitatea contemplarii vietii fara aceasta perspectiva. De aceea, privita prin prisma aceasta a mortii, viata capata un sens cu totul aparte.

Desigur, in ultima analiza, omul nu poate astfel percepe sensul vietii, pentru ca nu poate percepe nici intelesul sfarsitului sau personal. Intelesul acesta nu devine accesibil nici in vis, fie si atunci cand cineva isi viseaza ramasitele sale pamantesti. Caci si cel ce se viseaza sau se imagineaza mort pe sine insusi continua sa existe ca subiect al visului sau al imaginatiei sale. Dar, pe de alta parte, chiar si experienta relativa pe care o poate avea cineva prin pomenirea mortii celorlalti ajuta la o mai deplina viziune asupra vietii. Dimpotriva, respingerea voita a cugetarii la moarte il priveaza pe om de posibilitatea de a contempla viata din aceasta perspectiva umana unica si autentica, si creeaza probleme grave, care se transforma in surse de nelinisti si angoase.

Dar desi omul este chemat sa se invete de la moarte si sa combata pricina acesteia, care este pacatul, in fapt se petrece contrariul. Moartea creeaza nevoia autoconservarii, cultiva lipsa caracterului dezinteresat si duce la pacat. Prin acesta isi extinde puterea stapanitoare asupra tuturor oamenilor. Supunerea fata de moarte implica si- supunerea fata de pacat. Si nu este posibila izbavirea omului de acesta -sau innoirea lui morala - fara innoirea ontologica, adica fara izbavirea lui de moarte. Crestinul poate birui pacatul intrucat poate birui moartea. Iar aceasta se face prin puterea invierii si a vietii lui Hristos.

Hristos este viata si invierea lumii. Comuniunea cu Hristos elibereaza de frica mortii si daruieste viata vesnica, infricosatoare este doar moartea spirituala, adica ruperea comuniunii cu Hristos. Fara moartea spirituala, cea trupeasca isi pierde tragismul ei si se preface in punte care ne trece "de la cele mai triste la cele mai bune si mai de dorit". Mai mult, moartea relativizeaza orice valoare lumeasca, iar pomenirea ei ne elibereaza de multe griji de prisos si asfixiante. Dar Hristos nu este doar viata, ci si adevarul.

Este rechemarea lumii din "uitarea" in care a aruncat-o despartirea de Dumnezeu, adica moartea. Moartea constituie impotrivirea nu doar fata de viata, dar si fata de adevar. Sfantul Ignatie Teoforul spune ca cei care il refuza pe Hristos sunt "mai degraba avocati ai mortii, decat ai adevarului". Observa si aceea ca Hristos nu este, simplu, faptul de "a trai", ci "adevaratul a trai" sau "viata cea adevarata" a oamenilor. Iar viata cea adevarata nu este cea biologica, ci viata persoanei, care arata legatura cu Dumnezeu. De altminteri invierea nu constituie intoarcere la individualitatea biologica, ci refacerea sau restaurarea persoanei si a comuniunii adevarate a persoanelor in imparatia lui Dumnezeu.

Este relevant faptul ca moartea omului nu este alungata ori suprimata de atotputernicia lui Dumnezeu, ci este desfiintata de catre dreptatea Lui. Puterea invierii se arata dupa refacerea dreptatii. Moartea nedreapta a lui Hristos Celui fara-de-pacat desfiinteaza moartea, care survenise ca o dreapta consecinta a pacatului, adica a indepartarii de izvorul vietii. In felul acesta si mantuirea omului de moarte - ca de altfel orice lucrare a lui Dumnezeu - se infaptuieste ca lucrare a dreptatii.

Moartea domneste inlauntrul spatiului si al timpului prin puterea pacatului. Crestinul, insa, tinand poruncile lui Dumnezeu prin harul Sfantului Duh, biruieste pacatul si moartea. Depaseste astfel conditionarea lui de spatiu si de timp si patrunde in vesnicul "acum" al prezentei lui Dumnezeu. Sfarsitul vietii lui pamantesti nu este sfarsit al vietii, nu este moarte. Dimpotriva, este izbavire de moarte si eliberare de puterea ei stapanitoare. Desigur, intrucat ramane in lume, nu inceteaza de-a fi atacat de diavol si de pacat. Dar, daca respinge atacurile si merge pe calea lui Hristos, nu se teme de moarte.

Se vorbeste mult in ultimele decenii despre experientele de dupa moarte sau, dupa altii, din momentul mortii. Subiectul acesta este cu siguranta vechi. Deja Platon prezinta amanuntit in Republica sa experientele cuiva care a cazut pe campul de lupta si urma sa fie ingropat, dar a revenit la viata in ultima clipa. Exemple asemanatoare sunt amintite si in literatura crestina. In Scara Cuviosului Ioan Sinaitul se vorbeste despre un monah lenes in cele duhovnicesti, care, imbolnavindu-se grav, a suferit moarte clinica si vreme de o ora a fost ca mort. Cand monahul acesta s-a intors la viata, a cerut tuturor sa plece, apoi si-a zidit usa chiliei si a trait zavorat doisprezece ani, fara a vorbi cu cineva si fara a manca si a bea altceva decat paine si apa. Catre sfarsitul vietii lui i-au deschis usa chiliei si l-au rugat sa le vorbeasca. El, insa, le-a spus doar atat: "Iertati-ma! Nimenea de va avea pomenirea mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata". Tot asa, intr-un text publicat prima oara intr-o revista de la Moscova la sfarsitul secolului al nouasprezecelea, se descriu experientele unui rus care s-a aflat in stare de moarte clinica si a revenit la viata.

Subiectul acesta a revenit in actualitate in 1975, prin publicarea de catre psihiatrul R. Moody a unui studiu sistematic asupra a mai bine de o suta de persoane care au fost considerati morti din punct de vedere clinic si au revenit la viata. In studiul acesta sunt descrise amanuntit experientele unor oameni ce au simtit ca ies din trupul lor firesc si ca trec intr-o stare absolut diferita. Foarte cunoscuta in cercetarea acestui domeniu este Elisabeth Kubler-Ross, in vreme ce in Grecia subiectul a fost abordat de catre V. Papatheodorou, director al unei clinici spitalicesti, cu dispozitii ocultiste. Descrieri asemanatoare, in fine, prezinta si oameni de stiinta olandezi in revista medicala engleza The Lancet. Caracteristice sunt similitudinile care exista intre aceste experiente, precum si profundele schimbari morale pe care le sufera persoanele in urma lor. Puncte comune ale acestor experiente sunt simtirea despartirii de trup, experienta extracorporala a sufletului, trecerea printr-un tunel intunecat care duce catre un taram atotluminos, retrospectiva instantanee a vietii personale, intalnirea cu rude care plecasera din viata etc. O serioasa tratare a temei acesteia din perspectiva ortodoxa o face parintele Serafim Rose. Ar fi bine ca subiectul acesta sa fie studiat mai indeaproape si sa fie comentat din perspectiva ortodoxa.

Georgios Mantzaridis

 

06 Iulie 2012

Vizualizari: 7405

Voteaza:

Taina mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE