Treptele desavarsirii crestine

Treptele desavarsirii crestine Mareste imaginea.

INTRODUCERE
Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident - survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor - ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-ti intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci”- spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3, 22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”.

Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul … viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem.

Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19).

Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-i ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia”(I Cor. 15, 22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in Cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.

Viata cea noua, viata cea buna, cea frumoasa si adevarata, viata traita in Hristos – rod al stradaniei si dar al harului – este o viata ascunsa in noi, descoperita in lumina iubirii si a faptelor bune . Iisus Hristos nu Se vede in afara, ci Se traieste inauntru, in suflet, si prin urmarea vietii Lui in lume, prin prefacerea noastra in trup si in suflet nepacatos, ca si Hristos.

Adevarata viata spirituala este o viata noua, cu Hristos si in Hristos, condusa de Duhul Sfant . Nu exista viata spirituala fara Hristos si fara Duhul Sfant. Persoana lui Hristos desparte omenirea in doua mari tabere: pe de o parte sunt cei care Il adora, Il iubesc, il marturisesc ca Domn si Dumnezeu si isi pun toata speranta in El; pe de alta parte, sunt cei care Il neaga, Il hulesc sau pur si simplu nu-I recunosc existenta istorica.

Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau - Rascumparatorul - ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat,nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.

Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in Care iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii.

Mantuirea(nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti.Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor,acestea devenind intrinseci inimii noastre,ca cercurile concentrice ale arborelui,cu trecerea timpului.Ne invesnicim din iubire.

CAPITOLUL I
LUCRAREA ASCETICA A PERSOANEI - GENERALITATI
Vorbind de asceza, nu absolutizam, nu o consideram independenta de viata bisericeasca, de Sfintele Taine. Viata bisericeasca nu poate fi inteleasa fara asceza si nici viata ascetica nu poate fi inteleasa fara viata traita in Biserica. Respingerea vietii ascetice, cu alte cuvinte, a isihasmului, este viata proclamata de ereticul Varlaam, iar respingerea Tainelor pentru viata ascetica este o atitudine de viata proclamata de mesalieni si urmata de acestia. In Ortodoxie exista o stransa legatura intre viata ascetica si cea bisericeasca. Dar in acest context vom vorbi in special despre asceza -isihasm, intrucat relatia, din pacate, este trecuta cu vederea in ziua de azi, avand drept consecinta faptul ca noi nu vedem persoana integral.

Din momentul caderii, mintea omului s-a innegurat si de aceea, ea trebuie sa fie eliberata. Aceasta reprezinta adevarata libertate. Eliberarea mintii de logica se dobandeste prin isihasm. Aceasta inseamna ca omul lupta ca sa se elibereze de lucrurile care-1 tin legat, face ascultare fata de un parinte duhovnicesc indumnezeit, practica rugaciunea "stiintific", cu alte cuvinte, el incearca sa practice rugaciunea duhovniceasca neincetat, uneori cu buzele, alteori cu mintea, el are o permanenta sobrietate, trezvie spre a nu ingadui nici unei naluciri ispititoare a mintii sa-i intre in inima; iar aceasta metoda se numeste terapie.

Revelarea lui Dumnezeu face ca rugaciunea omului sa devina ipostatica - personala. El nu se roaga unui Dumnezeu abstract, el nu face doar o meditate duhovniceasca, nu se ocupa cu transcenderea binelui si raului, cu categoriile asa-numitei vieti etice si cosmice, ci se roaga de la persoana la persoana. El reactualizeaza cuvintele psalmistului: "insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu" (Ps. 41, 2). O astfel de relate intensifica pocainta, deoarece in aceasta situate omul isi vede nimicnicia in lumina lui Dumnezeu.

Sfantul Grigorie Sinaitul spune: "Daca nu stim cum eram atunci cand Dumnezeu ne-a creat, nu vom intelege ce pacat ne-a facut sa fim asa cum suntem".

Sfantul Macarie Egipteanul, referindu-se la parabola lui Hristos cu vaduva care si-a aprins lampa si a aflat drahma cea pierduta, spune ca acelasi lucru e valabil si cu omul. Cu adevarat sufletul este neputincios sa-si analizeze de la sine propriile sale ganduri si sa le discearna. Dar cu candela dumnezeiasca aprinsa, lumina risipeste intunericul din casa. Atunci persoana isi vede propriile sale ganduri, felul in care acestea au fost acoperite de necuratia si noroiul pacatului. Soarele rasare, iar sufletul isi vede risipirea si incepe sa-si aminteasca de gandurile care fusesera atat de amestecate cu murdarie si noroi.

Persoana nu este epuizata in definitii filosofice si analize teologice, ci este experiata si scoasa la iveala prin suferinta. Se naste o fiinta noua prin suferinta. Asa precum suferinta e legata de nasterea biologica, la fel si suferinta spirituala se leaga de nasterea spirituala a omului.

CAPITOLUL II
PURIFICAREA DE PATIMI SI DOBANDIREA VIRTUTILOR
Omul in faza practica se numeste πρακίς - lucrator, a carui orientare se identifica cu eliberarea de patimi si dobandirea virtutilor, el este un om de actiune, care are drept tinta insusirea iubirii treimice ce elibereaza de patimi (απαθεία), prin unirea cu Hristos, devenind un contemplativ (θεωρετίκός), privitor, vazator, al Ratiunii ce se reflecta in intreaga creatie, datorita iubirii divine.

In procesul purificarii de patimi si al apropierii omului de Dumnezeu, un rol important il are credinta, deoarece ea largeste sufletul ,,sa-L cunoasca si sa-L inteleaga pe Dumnezeu, pe cat poate prin ratiune” , ea inpingand sufletul catre curatire. De asemenea credinta este aceea care duce mai departe, la descaltarea picioarelor sufletului de vesmantul pieilor moarte, intelegandu-se prin aceasta chiar purificarea de patimi, ale caror ,,consecinte sunt intotdeauna parerile mincinoase si ratacite despre Dumnezeu”. Prin indepartarea pieilor moarte ajungem la descoperirea faptului ca numai Dumnezeu singur este existent de la Sine, fiind demn de toata iubirea. Lepadarea tunicilor de piele se face printr-o ,,infranare aspra, ce nimiceste patimile cu care ne-am obisnuit” , iar acest lucru este necesar pentru ca: ,,harul Duhului Sfant, nu vine decat in cel care si-a omorat pacatele.”

Purficarea vointei se intocmeste prin debarasarea de orice sentiment, afectine sau pasiune, de tot ceea ce nu provine de la Hristos. Iar acestea sunt inlocuite de dragoste pentru Sfanta Treime. Astfel purificat, omul paseste pe calea iluminarii, in care efortului si exercitiului ascetic i se adauga darul mistic al harului dumnezeiesc.

Schimbarea mintii prin nepatimire face din suflet o oglinda neingustata, care reflecta frumusetea fara margini a Arhetipului, dobandita prin lupta si virtute: „deci trans contemplativul, ajuns la o detasare de trup prin desprindere, cand neglijeaza vederile dumnezeiesti e retinut de robia patimilor” , insa tinta sa finala o constituie libertatea fata de pasiuni si unirea cu cel ce este prin sine perfect, care transcende (ενβαίνεί) firea celor ce sunt, cel pentru care sunt toate, dar nu e pentru nimic, adica nimic din cele create nu au fost facute ca o necesitate pentru El. Miscarea naturala, sadita in firea umana, indreptata catre relatia si implinirea chipului, dupa Arhetip, pentru ca dintr-un inceput pecetea dumnezeiasca cheama spre sine, spre existenta fericita pe cel facut dupa chip, iar pentru ca sa ajunga la destinatie, are nevoie de hotararea libera de a se urca si a primi harul, iar o data urcat cu mintea la Creator primeste ca hotar tinta cea dumnezeiasca, caci numai: „cand vom uni aceasta facultate deiforma si dumnezeiasca, adica mintea, si ratiunea noastra cu cea ce e propriu ei, chipul va fi urcat la modelul sau dupa care tinde” .

Miscare sufletului spre unirea rationala cu Ratiunea Logosului isi regaseste adevarata lui stare in constiinta Mirelui din Cantarea Cantarilor, asa cum arata Sfantul Grigore de Nyssa, unire ce nu are sfarsit, pentru ca urcusul in Dumnezeu este infinit, si astfel fericirea e un progres continuu, pentru ca impartaseste pururi nemarginirea fiintei dumnezeiesti, in iubirea manifestata in Persoana Fiului, ce creste prin relatie, de la o persoana la alta persoana, care apeleaza la raspunsul personal si indefinit activat prin orientarea, legatura si atractia tuturor celor ce s-au debarasat de patima, si s-au unit cu Hristos ce umple si revarsa harul spre noi si spre semenii nostri.

Aceasta unire si regasire in iubire a lui Hristos in noi insine si in semeni, reprezinta primul pas indreptat spre Dumnezeu, care manifesta si implineste setea de cunoastere si desavarsire, ce se realizeaza permanent prin schimbarea intregii noastre naturi spre infinitate. Aspiratia ascendenta nu este limitata pentru ca nu vine de la noi, ci de la Hristos. Este un dar primit ca „chip” si in acelasi timp o apropiere a prezentei divine, dar si distanta de parcurs vesnic: „Vezi cum drumul celor ce urca spre Dumnezeu e fara hotar? zice Sfantul Grigore de Nyssa, cum ceea ce se cunoaste se face, necontenit inceput spre ceea ce e, potrivit celor spuse de deasupra” , „caci celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada” (1 Corinteni 10, 12 ).

Gustarea iubirii si comuniunii divine, arata faptul ca trebuie sa ne miscam mereu pentru a cuprinde altceva si trecand de la un continut la altul cu totul contrar (teza - antiteza), ne arata ca timpul e facut pentru eternitate si ca in timp tindem sa ajungem la cuprinderea totului infinit, fara sa-l putem cuprinde in intregime. Veacul sau eonul este un timp lipsit de miscare, ce actualizeaza etern ratiunea ce o are firea divina, concretizata intr-o miscare neschimbatoare, avand in „miscare stabilitatea si in stabilitate miscarea” , din care izvoraste puterea tiitoare ce stabilizeaza pe cei ce o doresc, si ii urca in adancul luminos al indefinitului divin.

Un rol important in aceasta lucrare de purificare il are puterea harului primit prin botez, care, prin lovitura data pacatului, face din omul cel vechi unul nou. Fara ajutorul haric al lui Dumnezeu, omul singur nu se poate curati si ridica din prapastia patimilor si nu realizeaza nimic care sa fie desavarsit bun. De multe ori insa resturile de forta ce au mai ramas din pacatul rapus se invioreaza prin noi pacate; fapt care reclama din partea fiecarui credincios o continua lupta pana la extirparea lor totala. Aceasta este starea de nepatimire sau nepatimirea si reprezinta culmea spre care duce intregul efort ascetic si treptele tuturor virtutilor, daca asceza dusa are ca scop direct purificarea de patimi a trupului si a sufletului.
Dar harul lui Dumnezeu in lucrarea de purificare si mantuire a omului nu implica o pasivitate din partea acestuia, ci, dimpotriva, este izvorul unei activitati incordate, care insa, fiind "singura, fara chemarea necontenita a numelui lui Iisus, e imposibila". La capatul acestei lupte de purificare de patimi si de dobandire a virtutilor sta desavarsirea omului, cresterea lui in Dumnezeu si cunoasterea lui Dumnezeu. Experienta incordarii morale extraordinare se impreuna in lupta purificarii de patimi cu experienta neputintei firii omenesti si deci cu necesitatea chemarii repetate a lui Iisus. Referitor la aceasta rugaciune, s-a observat ca ea da forta de purificare si indumnezeire celui ce o practica si s-a mentionat totodata ca numele lui Iisus - dupa "unii asceti" - cuprinde insasi puterea prezentei lui Dumnezeu. Totodata progresul in aceasta incordare nu se poate efectua decat prun activitate necontenita in directia desavarsirii morale. Aceasta intrucat "abia prin fapta actiunea harului se impleteste si se uneste cai efortul omenesc. atat de deplin incat actiunea harului si cea a libertatii umane sa devina ca o singura actiune" in lupta de lepadare a patimilor. In aceasta lupta eroica, virtutile nu sunt decat trepte pe care omul urca spre lipsa de patimi si spre iubirea de Dumnezeu.

Un rol important in aceasta actiune de purificare il are harul divin revarsat asupra lui prin Taina Spovedaniei. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca patima poate fi prefacuta "in miscarea unui dor spiritual dupa cele dumnezeiesti. iar intristarea, in pocainta care aduce indreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici".

Prin pocainta se naste astfel in sufletul credinciosului smerenia, care-l face sa fie constient ca inca este departe de nepatimire. Smerenia este deci o virtute, infaptuitoare, care impinge tot mai sus celelalte virtuti crestine, in actiunea de purificare a credinciosului crestin. Ea distruge treptat egoismul si mandria din suflet, dand prin dinamismul ei puterea de continua depasire. Sfantul Marcu Ascetul spune ca "cel ce e smerit in cugetul sau si implineste o lucrare duhovniceasca pe toate le aduce in legatura cu sine".

CAPITOLUL III
ILUMINAREA - LUMINA MISTICA A CONTEMPLARII HARICE
Iluminarea e a doua faza a vietii spirituale. Ea consta din tranzitia de la purificare la contemplatia unitiva. E deci o faza de progres ascendent de la omenesc la dumnezeiesc, de spiritualizare sau de iluminare. Ea cuprinde si elemente ascetice si elemente mistice, iar caracterul acesta mixt e o complexitate care ingreuiaza mult expunerea. Poate tocmai din pricina acestei complexitati autorii mistici se deosebesc unii de altii in descrierea ei.

Sunt totusi anumite semne specifice asupra carora sunt de acord cand le atribuie aceste faze. Astfel, sunt purificarile pasive, intarirea progresiva a virtutii, iluminarea sub puterea darurilor Duhului Sfant, acordarea unor haruri extraordinare ca viziunile, profetiile, glosolaliile, taumaturgiile, si, in sfarsit, contemplatia insasi.

Maxim Marturisitorul numeste asta faza "teoria" , cuvant care insemneaza contemplatie. Si, desigur, nu e vorba numai de o contemplatie activa care e, dupa cum am spus in treacat termenul purificarilor active, ci de o contemplatie pasiva, sau cel putin de inceputul ei.

Mirungerea, confirmand iluminarea baptismala prin pecetea darurilor Duhului Sfant, impartaseste aceste daruri si harisme extraordinare. Efectele acestea se pot manifesta mult mai tarziu prin efortul vointei noastre. Dar ce prilej mai prielnic de manifestare poate fi decat faza iluminarii din viata mistica? Inzestrarile supranaturale cu care e daruita fiinta in pruncie prin administrarea acestei taine sunt asemenea unor seminte ingropate in primavara pentru a da roade mai tarziu. Viata mistica e anotimpul favorabil infloririi si rodirii.

Intr-adevar, experienta mistica ne spune ca infatisarea facultatilor spirituale, revarsarea darurilor Duhului Sfant, precum si acordarea de harisme extraordinare, daca sunt lucruri atribuite Mirungerii si despre care noi luam cunostinta mai mult pe calea teoretic-dogmatica, in faza iluminarii apar incontestabil ca realitati launtrice traite de cel care progreseaza in perfectiune.

Faza iluminarii face ca omul duhovnicesc, prin virtute si cunoastere, dupa ce s-a ridicat prin credinta de la cele irationale la cele rationale, sa se preocupe de cunoasterea lui Dumnezeu in fapturi ca fruct al nepatimirii si iubirii.

Treptele cunoasterii parcurse de Moise in inaintarea sa spre muntele Legii, sunt trepte pe care sufletul trebuie sa le urce pentru a se uni cu Dumnezeu, astfel cunoasterea in „lumina, in rug”, reprezinta ruperea de cele senzuale, care ne tin inrobiti, pentru o cunoastere „in nor”, prin care vedem pe Dumnezeu in cele create, ca dupa aceea sa putem urca la a treia treapta a cunoasterii lui Dumnezeu in ascunsul sau, asemenea lui Moise in intunericul Sinaiului. Sfantul Grigore de Nysssa, arata ca dupa lumina data de rugul aprins, si stalpul de foc, caracteristica primei faze a purificarii, dupa ce omul prin virtute se rupe de vesmantul pacatului, este cuprins iarasi de intuneric.

Intunericul dinainte de prima treapta il defineste prin termenul de σχότος – bezna, iar pentru cel superior oricarei cunoasteri foloseste termenul de γνόφος - tenebre, dat de cunoasterea in nor si in intuneric, care nu inseamna lipsirea unei cunostinte, ci inaintarea in ea pana dincolo de ea, unde este intensificata la maxim de intunericul cel luminos ( λαμπρός γνόφος ) pentru ca: „ mintea inaintand printr-o luare aminte din ce in ce mai mare si mai desavarsita, cu, cat se apropie mai mult de vedere cu atat vede mai mult ca firea dumnezeiasca este de nevazut” .

Aceasta urcare a sufletului in ambianta infinitatii divine, transforma firea umana facand straveziu pe Duhul Sfant, urcandu-l la lumina neapropiata, ale carei raze stralucesc in ea, sufletul inaintand cat este cu putinta omeneste, prin lipsirea de cele de jos, ajunge inlauntrul ascunsurilor cunostintei de Dumnezeu, fiind inconjurat de intunericul dumnezeiesc. Aceasta stare paradoxala a „intunericului luminos” pune in evidenta perfectiunea Ratiunii Supreme ce nu poate fi cuprinsa, de nici o forma si nu poate fi definita, insa in acelasi timp se face simtita prezenta lui Dumnezeu, ca nevazut, ca necuprins, ca mai presus de toate cele vazute si posibil de cuprins. Se traieste intens, nevazutul si necuprinsul, ca o prezenta reala, prin Ratiunea Caruia toate primesc sens, modelandu-se dupa o simtire intelegatoare: „intunericul unde era Dumnezeu, adica vietuirea cea fara forma, nevazuta si netrupeasca ( este facut simtit ) lui Moise , cu mintea eliberata de orice legatura, in afara de Dumnezeu.si modelandu-se frumos dupa Acela, ca o scrisoare care pastreaza imitatia Arhetipului, coboara de pe munte aratand insemnat pe fata sa, harul slavei. ca unul ce s-a impartasit de chipul dumnezeiesc” .

Simtirea reala a lui Dumnezeu, in intunericul, in care intra Moise, este dovedita de faptul ca el aude glasul cel mai presus de lume, si inainteaza pana la capatul drumului, prin vederea „cortului celui nefacut de mana”, insa nici acum nu se opreste, caci capatul urcusului nu inseamna oprire sau hotar, ci o inaintare vesnica in „cort” , care este propriu-zis Dumnezeu, cel ce prin coborarea Sa atotcuprinzatoare, asuma ratiunea tuturor celor create, prin manifestarea cortului pe pamant, in Persoana Fiului, ca subiect ce impartaseste prin Trupul Sau Mistic (Biserica), stralucirea cortului ceresc, prin intarirea si asumarea umanitatii. Astfel Biserica ca Trup el lui Hristos, incorporeaza prin misterul sacramental, unitatea, care devine (omul), expresie a cortului cel nefacut de mana, adica templu al Duhului Sfant, pentru ca: „Dumnezeu coboara spre noi in energiile care-L fac cunoscut, iar noi ne suim spre El in unirile in care ramane necunoscut prin fire.” . Iconomia Cuvantului Intrupat reprezinta aratarea desavarsita (teofania) a lui Dumnezeu in lume, si adevarata stare, a chipului in asemanare, care pentru noi pastreaza in permanenta un caracter apofatic ce reveleaza simtirea divina in procesul epectazei.

Omul purificat de patimi, in faza iluminarii are privilegiul contemplarii lui Dumnezeu in creatie. Toata natura este o carte deschisa. Duhul Sfant ii lumineaza mintea si citeste in toate; il gaseste pe Dumnezeu citind in cartea naturii. Il contempla pe Dumnezeu in lucrarea mainilor Lui.

Un alt dar din faza iluminarii este acela al interpretarii duhovnicesti a Scripturilor. Citirea Scripturilor este necesara tuturor crestinilor, intelesurile ei adanci, insa, le are doar omul purificat de patimi. De aceea este un mare pericol sa se hazardeze cineva in interpretarea Scripturilor, atata vreme cat este robit de patimi. Deci, darul Duhului Sfant, din perioada iluminarii, il ajuta pe om sa inteleaga duhovniceste Scripturile.

Apoi, am mai putea adauga un alt dar pe care il face Dumnezeu omului purificat de patimi in aceasta faza a iluminarii, si anume: cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu, adica cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, cunoasterea intima a Lui. Ne aducem aminte ca Domnul Iisus Hristos in rugaciunea arhiereasca spunea: "aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis". Numai dupa ce ne-am purificat de patimi il putem cunoaste tainic sau, cum spun teologii, apofatic pe Dumnezeu.

CAPITOLUL IV
DESAVARSIREA - UNIREA CU DUMNEZEU
Deplinatatea si desavarsirea vietii religioase consta in impacarea si unirea duhovniceasca a sufletului cu Dumnezeu. Intalnirea si unirea cu Dumnezeu este scopul, tinta vietii omenesti in toate religiile; si nu numai tinta vietii, dar si culmea doririlor si a fericirii.

Unirea cu Dumnezeu este ridicarea sufletului la o frumusete, bucurie si fericire desavarsita, insasi culmea doririlor si a fericirilor, caci desavarsirea este ridicarea unei fiinte inferioare la fiinta cea superioara mai inalta, la Dumnezeu; este insasi iubirea desavarsita, iubirea dumnezeiasca - iubirea cu care Dumnezeu imbratiseaza si invaluie sufletul omului, cum niciun parinte nu-si imbratiseaza copilul.

Dupa cum am subliniat, curatirea sufletului ne duce la pace; luminarea sufletului ne duce la adevar; desavarsirea sufletului ne duce la fericire, la iubire si la unirea cu Dumnezeu. Invrednicit sa ajunga la desavarsire, sufletul intra in comuniune negraita cu Hristos Mantuitorul; se invredniceste sa fie duh amestecat cu Duhul (lui Dumnezeu); atunci el devine tot lumina, tot ochi, tot spirit, tot bucurie, tot placere, tot veselie, tot dragoste, tot indurare, tot bunatate, tot blandete (ca Dumnezeu). Caci precum in adancul marii o piatra este inconjurata din toate partile de apa, tot astfel si acestia sunt uniti cu Duhul Sfant in tot chipul si se fac asemenea lui Hristos.

Iubirea si unirea cu Dumnezeu se cultiva si se dovedeste prin iubirea si slujirea aproapelui. Astfel si-au aratat iubirea si unirea cu Dumnezeu Sfintii Apostoli si marii ierarhi ai Bisericii: Sf. Nicolae, Sf. Vasile, Sf. Ioan Gura de Aur si ceilalti sfinti mari ai crestinatatii.

In cartea Facerii se spune ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27), nu a dobitoacelor (cum tin mortis unii invatati). Proorocul Moise apare in fata lui Faraon ca un dumnezeu (Ies. 7, 1). In cartea Psalmilor este scris: "Sunteti dumnezei, toti sunteti fiii Celui de sus, iar voi ca niste oameni muriti si cadeti ca oricare dintre stapanitori!" (Ps. 81, 6-7). De aici se vede limpede ca prin obarsia sa, prin demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu, si prin menirea sa, omul este un mic dumnezeu, chipul lui Dumnezeu, chip slabit, intunecat si cazut prin pacatuire.

Cu refacerea, mantuirea si desavarsirea acestui chip Se ocupa Mantuitorul, in religia, Evanghelia, Harul si Biserica Lui. El descopera omului din nou pe Dumnezeu si valoarea dumnezeiasca a sufletului. In centrul religiei Sale, Iisus Hristos restabileste din nou legatura de viata a omului cu Creatorul sau, comuniunea de iubire sfanta cu Dumnezeu, prin impartasirea din painea Trupului si din vinul Sangelui Sau dumnezeiesc. Prin Sfanta impartasire, omul intra din nou in curentul de viata dumnezeiasca, asa cum cere Evanghelia, ca seva din vita cu mladitele (Lc. 15, 1-5) primeste pe Hristos-Dumnezeu, in fiinta sa de om, se indumnezeieste. "Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, in Mine petrece si Eu intru el" (In. 5, 56).

Sf. Pavel spune ca Hristos-Dumnezeu este "viata noastra" (Col. 3, 4; Filip. 1, 21). Tot el mai spune ca viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu (Col. 3, 3). In El traim, "in El. suntem" (F.Ap. 17, 28-29). Este de la sine inteles ca, daca viata noastra este in Hristos si Hristos-Dumnezeu este prezent in viata noastra, noi purtam in noi un sambure, o scanteie de viata dumnezeiasca, Duhul vietii lui Iisus Hristos Dumnezeu, care este garantul invierii trupurilor noastre, pentru Duhul Lui Care salasluieste in noi (Rom. 8, 11).

Sf. Petru spune si mai lamurit ca noi crestinii avem de la Dumnezeu, prin dumnezeiasca putere a Domnului nostru Iisus Hristos, fagaduinte mari si de mare pret, ca prin ele sa ne facem partasi ai firii celei dumnezeiesti: ". sa va faceti partasi ai dumnezeiestii firi si sa scapati de stricaciunea poftei din lume" (2 Petr. 1, 4). Cea mai mare si mai scumpa fagaduinta, pe care o are omul de la Dumnezeu, este asadar indumnezeirea, partasia (participarea) la firea cea dumnezeiasca, ridicarea si desavarsirea lui pana la asemanarea cu Dumnezeu.

Sfintii Parinti vad in indumnezeirea omului rostul de capetenie al intruparii Mantuitorului, al intemeierii Bisericii si al impartasirii cu Sfintele Taine.

Din Sfanta Scriptura si din Sfinti Parinti ai Bisericii, intelegem ca indumnezeirea este mantuirea si desavarsirea omului pana la asemanarea si unirea lui cu Dumnezeu. Asa o defineste Sf. Dionisie Areopagitul. El spune: Mantuirea „nu poate fi altfel, decat prin indumnezeirea celor ce se mantuiesc (adica se sfintesc prin harul Sfintelor Taine). Iar indumnezeirea nu este decat asemanarea si unirea cat mai mult posibil cu Dumnezeu. Acesta este telul comun a toata ierarhia (''acea functiune care cuprinde in sine totalitatea mijloacelor proprii de sfintenie''): iubirea neintrerupta de Dumnezeu si de lucrurile dumnezeiesti, care se reazema pe Dumnezeu si se afirma in chip sfant prin nazuinta spre cel ce este Unul; dar mai cu seama abaterea de la ceea ce este potrivnic; cunoasterea lucrurilor in ceea ce sunt cu adevarat; contemplarea si intelegerea adevarului sfant; participarea divina la perfectiunea cea una, ba chiar la cel Unul, pe cat este cu putinta; gustarea dulce din contemplare, ce hraneste si indumnezeieste in chip duhovnicesc pe tot ucenicul ce s-a inaltat pana la dansa".

Asadar, „indumnezeirea este desavarsirea omului prin Dumnezeu" ; ridicarea lui peste marginile firii, deasupra puterilor naturale si insusirilor omenesti, la cele dumnezeiesti. Este treapta cea mai inalta a mantuirii si a desavarsirii omului; e scoala, rodul, scopul si sfarsitul vietii duhovnicesti si al unirii cu Dumnezeu. Nu poti nici sa doresti mai mult, nici sa urci mai sus de treapta indumnezeirii. Culmea cea mai insorita a vietii religioase-morale este sa ajungi, inca om fiind, purtator de Duh (Pnevmatofor), purtator de Hristos (Hristofor), purtator de Dumnezeu (Teofor) - om prin fire si dumnezeu prin har.

a. Innoirea si desavarsirea omului prin Iisus Hristos
Crestinii nu sunt toti imbunatatiti pentru ca nu toti traiesc o viata de ucenici altoiti in Hristos, nu toti se innoiesc prin Hristos; nu toti arata in viata lor pe Hristos, faptura cea noua si buna, viata in Hristos intiparita in ei de la Sfantul Botez, nasterea din nou, cea de sus din Dumnezeu. Dupa Sfantul Botez, urmeaza viata in Hristos: cresterea spre Hristos, trairea cu Hristos, innoirea, imbunatatirea, luminarea si desavarsirea in Hristos, care la foarte multi lipseste si de aceea lipseste si imbunatatirea . Fara viata in Hristos in zadar esti om, ca niciodata nu esti crestin. Sufletul are nevoie de hrana, de crestere si de innoire neincetata, ca si trupul. Nu-i destul sa fii botezat, ca sa fii si crestin bun.

Zi de zi, an de an, trupul se innoieste prin hrana, sufletul prin Iisus Hristos. Innoirea sufletului o cere profetul David de la Dumnezeu, cand se roaga si zice: “duh drept innoieste inlauntrul meu” (Ps. 50, 11); pentru ca Duhul lui Dumnezeu innoieste fata pamantului (Ps. 103, 31) si creste puterile omului ca aripile vulturului (Is. 1, 12).

Innoirea sufletului o pretinde Mantuitorul de la invataceii Lui, cand le graieste: “de nu se va naste cineva din nou, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 3-5); si cand ne da prin Sfantul Pavel porunca sfanta ca, dupa ce am primit Sfantul Botez, “intru innoirea vietii sa umblam” (Rom. 6, 3-4). Innoirea sufletului o daruieste Mantuitorul, cand impartaseste ucenicilor Sai, celor ce cred in El, “puterea sa ne faca fiii lui Dumnezeu” (In. 1, 12).

Innoirea sufletului o savarseste Mantuitorul cand ne impartaseste cu Trupul si Sangele Sau, cand innoieste si lumineaza duhul mintii noastre prin cuvintele Evangheliei Lui, cand curateste si sfinteste inima noastra prin harul Sfantului Sau Duh, cand face sa intre in noi puterea virtutilor si desavarsirilor Lui, ca seva din vie in mladite si din mladite in ramuri. Seva aceasta cereasca, puterea aceasta duhovniceasca, innoieste neincetat sufletul omului, il naste de sus, face din el o faptura noua.

Nasterea de sus este viata cu Hristos, viata noastra altoita in Hristos, cresterea duhovniceasca in Hristos, in harul si cunoasterea Domnului. Sufletul care nu arata ca s-a nascut de sus, din Dumnezeu, e ca o gradina de flori plina de buruieni, cuprins de pofte rele, robit de tot felul de patimi urate; traieste in intuneric, zbuciumat de frica si de ganduri potrivnice, ca si Cain dupa uciderea fratelui sau, Abel.

Apusul soarelui aduce noaptea; retragerea lui Hristos din suflet aduce intunericul patimilor si invechirea sufletelor . Cand soarele rasare, sterge urmele pasilor din zapada; cand Hristos, soarele vietii, rasare in inima, atunci sterge urmele pacatelor din suflet, atunci fiarele patimilor se retrag in culcusuri si omul lucreaza cele dumnezeiesti pana seara, pana la sfarsitul vietii pamantesti, pana la iesirea sufletului nemuritor din trupul muritor (Ps. 103, 22-23). Atunci sufletul renaste, se innoieste, intinereste, ca si trupul cand se primeneste cu haine curate. A se renaste cineva, a se innoi si a trai viata cea dupa Hristos inseamna a-I pazi poruncile si a se impartasi din Harul Sfantului Duh, a face din suflet Biserica lui Hristos Dumnezeu si a primi in ea lumina slavei Lui innoitoare.

Daca este cineva in Hristos, este faptura noua . Rostul venirii lui Hristos in lume a fost intoarcerea firii la ea insasi, la firea zidita de Dumnezeu, la firea cea buna, la firea lui Adam cel nou, la firea lui Iisus. Nasterea de sus este intoarcerea la firea aceasta; faptura cea noua este omul cel nou care traieste in firea cea buna dupa chipul lui Hristos, dupa voia lui Dumnezeu. Faptura noua inseamna faptura libera, faptura dezrobita de sub orice forma a raului, mai presus, libera de orice pacat .

b. Caracterul hristologic al indumnezeirii
Existenta in Hristos este sinonima cu realizarea umana, constituie un mers de la „dupa chip” la Chip sau de la existenta iconica la cea reala, asemanarea cu Dumnezeu fiind inteleasa ca taina a indumnezeirii, taina unirii cu Dumnezeu in Hristos. Intruparea Logosului este conditie a restaurarii si invierii din moarte.

Intruparea (inomenirea) Fiului lui Dumnezeu dupa cadere, ca premisa a indumnezeirii omului, constituie nu numai actul de restaurare a umanitatii, ci si actul de inaltare a firii umane de-a dreapta Tatalui – Dumnezeu s-a facut Om pentru ca omul sa devina dumnezeu . Sub un anumit aspect, caracterul hristologic al desavarsirii umane ramane nota esentiala si definitiva atat inainte, cat si dupa cadere.

In acest cadru hristificarea este continutul antropologic real al indumnezeirii. In concordanta cu teologia paulina omul devine desavarsit in Hristos. Toti credinciosii trebuie sa ajunga la statura barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, sa dobandeasca mintea si inima Lui. Toate aceste realitati au ca fundament intruparea: Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu vrea pururea ca in toate sa lucreze taina intruparii Sale.

Prin intrupare se poate vorbi de o creatie noua, caci Dumnezeu s-a aratat in trup nou, ca prin trup, printr-un Nou Adam sa se apropie de moarte si sa o invinga.

Indumnezeirea omului presupune primirea lui Hristos, a starii umanitatii indumnezeite din persoana lui Hristos, a Celui care a luat chip uman prin intrupare pentru a ne conferi forma Lui dumnezeiasca. Ea este o inaltare a noastra la chipul si masura lui Adam Celui Nou, proces ce se realizeaza prin epectaza din slava in slava, nefiind ceva supraadaugat fiintei noastre, ci un act ontologic.

Actul suprem al revelarii starii umane indumnezeite, care ne ajuta sa intelegem caracterul ontologic al primirii formei lui Hristos, este cel de pe Tabor. Acolo ucenicii s-au schimbat dupa forma dumnezeirii lui Hristos, iar nu Hristos. El a ales un moment in care ucenicii sai erau pregatiti sa Il vada asa cum era, descoperindu-le inaltimea la care sunt chemati omenii sa ajunga – culmea Taborului. Indumnezeirea este, astfel, o schimbare la fata continua a omului, o impartasire de viata dumnezeiasca din trupul lui Hristos indumnezeit. Ea este tinta fara sfarsit spre intiparirea tot mai deplina a chipului umanitatii lui Hristos in om.

Ca atare, remarc faptul ca in Hristos desavarsirea este un progres continuu si nesfarsit, caci ne-am facut partasi ai Celui ce este fara de inceput si fara de sfarsit.

Inceputul restaurarii si desavarsirii incepe cu Botezul. Prin acesta se imprima in constiintele umane credinta si deschiderea lor spre Hristos ca un elan al raspunsului lor la iubirea Lui nesfarsita. Astfel, sfintenia devine un dar si o misiune in acelasi timp.

Botezul cere miscarea noastra spre actualizarea darurilor lui in infinitatea iubirii lui Dumnezeu ce implica in ea tensiunea eshatologica a Tainei Imparatiei. Continuarea conformarii noastre cu Hristos cel intrupat si inviat sau participarea la dumnezeire (dupa Botez), se realizeaza prin angajarea omului credincios intr-un proces de mortificare a patimilor ce are ca efect revarsarea in el a nemarginirii divine si a puterilor dumnezeiesti. Efortul sustinut al omului poarta numele de „asceza”(askesis-exercitiu), ea fiind chipul lui Hristos cel ingropat. Revarsarea peste om a harului si al iubirii divine „mistica”, taina a lui Hristos cel inviat in slava dumnezeiasca.

Baza ascezei sta in moartea si mortificarea de viata facatoare a lui Hristos, mijloace prin care firea omeneasca participa tot mai mult la forta firii lui omenesti indumnezeite. Asceza noastra este o moarte treptata cu Hristos, o moarte a omului vechi o prelungire prin vointa a botezului.

Omorarea mortii din noi prin asceza, asemenea mortii lui Hristos, este omorarea treptata a pacatului si a tuturor tendintelor spre el, actiune ce sadeste in locul patimilor virtutile. Ea elibereaza firea umana atat de miscarea poftelor pacatoase, dar si de ideile ce se nasc in minte dupa curatirea de patimi.

Prin urmare, viata in Hristos este indumnezeirea propriu-zisa. Continutul real al acestei vieti este unirea cu Hristos cea care conduce pe om la intregirea lui. Ea are loc prin cresterea continua in har, prin intrarea in sfera dumnezeirii. Omul primeste harul indumnezeitor al Duhului Sfant si transmite la randul sau reflectii ale acestui har sub forma energiilor duhovnicesti, atat lumii insufletite, cat si celei neinsufletite. Celelalte existente primesc de la omul desavarsit, puteri capabile sa le inalte existenta conform cu ratiunile lor divine, pana la scopul final al acestora - indumnezeirea.

CONCLUZII
In conceptia crestina, suprema realizare a personalitatii morale o gasim in sfinti. Sfintii intrupeaza in chip desavarsit, intr-o unitate deplina, valorile religioase sivalorile morale crestine. Desavarsirea morala fara credinta religioasa este imposibila din punct de vedere crestin, ca de altfel si desavarsirea credintei, fara desavarsirea morala.Sfantul este personalitatea religioasa morala, care intrupeaza in sine in mod liber si personal pe Hristos, intr-o dezvoltare consecventa si armonioasa a intregii sale fiinte si participa creator la viata religios-morala a vietii crestine. Sfintii constituie astfel un idealde realizare pentru toti crestinii, caci sunt persoane innoite in har care au atinsdesavarsirea.

Tot universul poarta marca unei rationalitati personale destinate eternizarii persoanelor umane.

Teologia omului ca persoana poate juca un rol important in societatea contemporana. Desigur, Persoana prin excelenta este Dumnezeu, Care este comuniune de Persoane, dar si omul, asa cum este creat dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, poate deveni persoana.

Opera de formare a personalitatii morale crestine sau viata in Hristos esteaxata pe doua mari lucrari: lucrarea purificarii de patimi prin inlocuirea lor cu virtuti silucrarea de spiritualizare a vietii morale.

Desavarsirea crestina este recomandata ca o porunca in Noul Testament, fiindca Domnul zice: "Fiti desavarsiti". (Mat. 5, 48) , iar Sf. Pavel: "Fiti oameni deplini" (1 Cor. 14, 20) iar in alta parte: "Staruiti a implini exact si cu toate convingerea tot ceea ce Dumnezeu voieste" (Colos. 4, 12) .

Aceasta a fost proclamat ca o porunca si in Vechiul Testament, fiindca Dumnezeu zice Evreilor in Deuteronom: "Tu vei fi intreg cu Dumnezeu, fiul meu, Domnul sa fie cu tine ca tu sa prosperi." (1 Cron. 22, 12) . Deci este evident ca Dumnezeu cere tuturor crestinilor lucrarea si pregatirea perfectiunii, adica Dumnezeu cere ca noi sa devenim desavarsiti in toate faptele bune.

Mijloacele comuniunii cu Hristos sunt cultul divin, Sfintele Taine, in specialSfanta Euharistie, apoi Sfanta Scriptura si rugaciunea. Aceasta comuniune poate atingeculmi nebanuite despre care Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti spun ca omul ajunge lavederea luminii divine, care transforma pe cei vrednici, din ei iradiind lumina luiDumnezeu.Comuniunea cu Hristos nu exclude comuniunea cu ceilalti semeni, ci o facemai nobila, mai inalta. Aceasta comuniune imbogateste sufletul, ducand la dezvoltarea personalitatii morale.

Crestinul care lupta lupta cea buna impotriva pornirilor rele, isi imbunatateste viata sa morala si se elibereaza de tirania viciilor si de dominatia egoismului. Eliberat de pacate si infrumusetat cu nepatimirea si cu iubirea, omul isi vede sensul si valoarea lui, fiind s-a ridicat de la chipul lui Dumnezeu, restabilit in el prin Botez, la asemanarea cu Dumnezeu.

Viata crestinului este cu adevarat o viata in Hristos, este starea de liniste si de o dihna a sufletului, o stare in care el poate exclama: “Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Gal.
2, 20).

Stefanel Gheorghe

.

Despre autor

stefanel gheorghe stefanel gheorghe

Colaborator
18 articole postate
Publica din 25 Februarie 2011

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8049

Voteaza:

Treptele desavarsirii crestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE