Virtutea recunostintei

Virtutea recunostintei Mareste imaginea.

 

Virtutea recunostintei

                         

Ne vom stradui sa aratam in cele ce urmeaza ca, desi nu este ex­primata ca atare in numarul virtutilor pe care teologia le cunoaste, re­cunostinta in sensul ei etimologic si plenar se afla inclusa in launtrul globalitatii actiunilor, gandurilor, si sentimentelor cu valoare crestina sau numai morala.

 

Inainte de toate, trebuie sa facem cateva precizari privind terme­nul insusi, semantica si aparitia sa in paginile Sfintei Scripturi, cum si acceptia pe care o are acest cuvant (sau cel care-l inlocuieste adesea in Scriptura) in literatura patristica.

 

Textele scripturistice in care se invedereaza atitudinea recunos­catoare a beneficiarului unei binefaceri folosesc cel mai adesea ter­menul "multumire" si mai rareori "rasplata". Locul cel mai potrivit a exprima aceasta atitudine este cel care aminteste urmarea minunii de vindecare a leprosilor. Dintre cei zece bolnavi vindecati, "pe cand ei se duceau" sa se arate preotilor, doar unul s-a intors sa-si arate recunostinta catre Mantuitorul, "multumindu-I" (Luca 17, 16). Desigur, exprimarea multumirii pentru binele primit este insusi miezul recu­nostintei, chiar daca uneori aceasta nu poate fi manifestata in mod evident, ci doar in rugaciunea adresata lui Dumnezeu. Actiunea re­cunoscatoare este indicata in aceasta situatie de Domnul Iisus Hristos insusi, cand evidentiaza cele doua atitudini ale bolnavilor vindecati: "Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?" (Luca 17, 17-18). Lasand la o parte faptul ca cei nerecunoscatori erau iudei, iar singurul recunoscator era samarinean, sa remarcam ca recu­nostinta, e desemnata in cuvintele "a da slava Iui Dumnezeu" pentru binele pe care ni-l face, a multumi Lui. Pentru aceea, termenul frec­vent in traducerile ortodoxe ale Scripturii, cand e vorba de recunostinta, este acela de "multumire" ca atestare a darului primit si indato­rarea pe care orice suflet normal o simte fata de binefacator.

 

Este drept ca terminologia in cauza sufera de o anumita incapaci­tate de a exprima gramatical si cu sensul corect aceasta atitudine de recunostinta manifesta sau numai interioara. Pentru ca in limba noas­tra (si in mare masura in celelalte limbi la care avem frecvent acces), cuvantul a "recunoaste" in starea lui verbala are si celalalt sens, nu foarte indepartat ca inteles, dar oricum, angajand alte laturi ale spiri­tului nostru. Verbul "a recunoaste", mai inseamna si a identifica ceva sau pe cineva cunoscut mai inainte, sau a deosebi ceva dupa anumite semne caracteristice, sau a se identifica cu cineva (in forma reflexiva a verbului), cum si a admite ca ai spus sau savarsit sau primit ceva, anterior. Acestea si inca alte nuante se exprima insa, in starea substan­tivala a cuvantului, dar prin forma infinitivului lung al verbului, adica prin "recunoastere" si nu prin "recunostinta". Limba romana are aceas­ta rara maleabilitate care usureaza nuantarea traducerilor, anume, folosirea, in launtrul familiei de cuvinte, fie a substantivului ca atare, fie a celui rezultat din infinitivul lung, care de cele mai multe ori im­prima ideea unei actiuni prelungite.

 

In situatia de fata nu se poate spune ca aceasta a fost dificultatea folosirii termenului de "recunostinta" sau de "recunoscator", in loc de "multumire" sau "multumitor", ci faptul ca, deducem noi, verbul "a recunoaste a patruns mai tarziu in limba noastra, in sensul care ne intereseaza, si maniera traditionala a Bisericii noastre in pastrarea cu­vantului scris a operat si in aceasta zona.

 

Inainte de a prezenta texte in exemplificarea fondului de mare adancime morala a "recunostintei", sa mai semnalam ca o usoara con­fuzie se poate strecura intre ideea de recunostinta si cea de rasplata. Uneori se considera ca uitarea binelui facut de Dumnezeu sau de oa­meni poate fi considerata, pe buna dreptate nerecunostinta, ceea ce este exact. Dar nu consideram ca termenul "rasplata" este bine ales cand e vorba de raspunsul omului catre Dumnezeu. De pilda, traducerea lui Gala Galaction foloseste bine termenul de "rasplata" (in Judecatori 9, 16) cand Iotam cearta faradelegile lui Abimelec si intreaba retoric catre locuitorii Sihemului: ...oare bine ati facut "ceea ce ati facut cu Ierubbaal si cu casa lui" si oare "i-ati rasplatit dupa faptele sale" ? Alte traduceri, ca cea ortodoxa dupa Septuaginta cea britanica, si cea a Bi­bliei din Ierusalim traduc cu ideea de corespondenta intre binele pri­mit si raul cu care s-a raspuns, exprimata prin: "potrivit binefaceri­lor..." (ed. rom. 1982) sau "dupa merit" (Bibl. Ierusalim). In acelasi sens se exprima aceasta idee morala in prezentarea versetului 19 din Ieremia, cap. 20 ; "oare binele se rasplateste cu raul ?, in toate cele trei traduceri mentionate mai sus.

 

Cu acelasi termen este tradus si versetul 3 din cap. 32 al Deuteronomului: "...neam indaratnic si ticalos. Cu acestea rasplatiti voi Dom­nului ?" - atat de traducerea BOR a Bibliei cat si de cea semnata de Gala Galaction, loc in care nu mai consideram ca "rasplatirea" re­da just ideea raportului dintre om si Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu poate rasplati pe om pentru o actiune sau atitudine cuviincioasa, dar "Rasplatirea" este un termen care poate exprima raporturile intre oa­meni : "dupa fapta, si rasplata" suna adagiul obisnuit in asemenea si­tuatii : "Rasplata" sau "recompensa" (termen aproape echivalent, dar cu arie inca mai redusa) semnifica in general atitudinea omului care-si, recunoaste o datorie morala sau materiala si care-si rezolva in fapt, cu dreapta evaluare, acest drept. Dar chiar cand "rasplatirea" este insotita de o stare interioara de buna-voire sau de pretuire pentru bi­nele care l-a indatorat, ea poate incheia situatia de debitor adica doar sterge obligatia acestuia. Si chiar daca achitarea unei datorii - neexi­gibile, cum e cazul in actiunea de rasplatire, dar oricum planand asu­pra vietii beneficiarului - are loc, ea poarta mai mult catre sensul con­tractual, juridic, al raporturilor intre oameni si intr-o oarecare masura moral, in sensul deplin crestin al cuvantului. Atitudinea morala se ex­tinde pe un teren mult mai vast decat aria restransa dar desigur morala a achitarii unei obligatii contractate.

 

Am facut aceasta digresiune nu pentru a demonstra amplitudinea constiintei morale, a acestui imponderabil si subtil motor al reglarii ra­porturilor intre oameni, ci pentru a semnala ca daca "recunostinta", ca imens rezervor de "recunoastere" a dependentei noastre de Dumnezeu sau a interdependentei umane, nu este mentionata in tabloul marilor virtuti crestine, nu este nicidecum pentru ca nu ar fi o virtute, ci pen­tru ca ea este o culoare, o manifestare a nobletei sufletului omenesc, care inglobeaza multele virtuti. Ea se afla prezenta, cu tot continutul ei spiritual crestin, in ideea de multumire", cu care este tradus in romaneste termenul de "gratia", sau de "euharistia" din textele la­tinesti sau grecesti, redand situatia de "gratitudine" a omului pentru binefacerile de care este constient. Este acesta, poate termenul cel mai fidel cu care se poate exprima pozitia permanenta a creaturii fata de Creator, ca si a omului catre binefacatorul uman.

 

Desi ideea de responsabilitate fata de Creator este dominanta in Noul Testament - ea fiind adesea prezenta in Vechiul Testament prin urgiile trimise de Iahve ca raspuns la nelegiuirile comise de poporul evreu - recunostinta ca atare este rar conturata in limbajul aghiografilor. Momentul pe care l-am evocat deja, din Luca 17, 16 nu de­fineste aceasta virtute, dar ea este miezul relatarii despre cei zece leprosi, cand doar unul se arata recunoscator Domnului pentru vindecare. Mai explicit arata Apostolul Pavel raportul dintre binefacerea divina si nerecunostinta umana: "Caci mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea si peste toata nedreptatea oamenilor... Pentru ca ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor... adica vesnica lui putere si dumnezeire...".  Dar  acesti  oameni, "cunoscand pe Dumnezeu nu L-au slavit ea pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat" (Rom. 1, 18-21). In acest text apare succint exprimata doctrina raportului intre Creator si creatura cugetatoare. Omului i s-a dat sa cunoasca pe Crea­tor, sa beneficieze de darurile Lui si recunoscandu-L ca atare, sa-L sla­veasca si sa-I multumeasca. Nefacand aceasta, omul se rataceste, iar de­partarea de Dumnezeu il duce la nesocotinta si la intunecarea ini­mii : Termenul "a multumii" este tradus exact dupa grecescul "euharistia-ai" sau "grati esse" (a fi multumitor) dupa traducerea Vulgatei.

 

Un alt loc in care Apostolul atinge acest subiect este cel din Coloseni 3, 15, in care indeamna pe crestinii din Colose la recunostinta: "Pacea lui Hristos, intru care ati fost chemati ca sa fiti un singur trup, sa stapaneasca in inimile voastre ; sa fiti multumitori. In versetul acesta, termenul "multumitori"  este tradus de Biblia britanica cu  "re­cunoscatori, ceea ce trimite mai exact la limbajul curent si sensul ac­tual al recunostintei. Traducerea romaneasca se tine strans de cuvantul grecesc "euharistoi", pe cand cea britanica il reda prin filiatiunea latina a aceluiasi text:  "grati estote", care inca nu-si are echivalent romanesc in forma sa  afirmativa.  In romaneste,  forma negativa este curent folosita in limbajul literar laic: "ingrati", dar inca nu si-a gasit locul  in  literatura  aghiografica.  In  acelasi  fel  este  tradus  de  textul oficial al Bisericii noastre versetul 2 din cap. 3 al epistolei II Timotei: oamenii  vor  deveni,  "in zilele din urma",  "iubitori  de  sine,  iubitori de arginti... nemultumitori, fara cucernicie...", loc in care si celelalte traduceri romanesti folosesc cuvantul "nemultumitori" si "nerecunosca­tori",  redand  astfel latinescul  "ingrati".  Si  consideram ca este foarte potrivita traducerea  oficiala,  deoarece limbajul nostru curent nu are inca adunat, in continutul adjectivului "ingrat", si acea bogatie pe care o are   adjectivul   "nemultumitor".   Caci   sufixul   adjectivului   "multu­mitor" reda mai bine situatia celui ce se afla in starea de gratitudine, sau invers,  starea de ingratitudine, decat  adjectivul  "ingrat",  (uneori substantivizat)   care   trezeste  mai   curand   o   insusire  personala  nega­tiva, sau o situatie de moment in care beneficiarul si-a uitat o indato­rire. Nemultumitorul e cel care este continuu ingrat, iar multumitorul, cel in continua dispozitie de a multumi.

 

Dupa aceste cateva indicatii scripturistice despre recunostinta, ca dispozitie: continua de a multumi sa vedem in ce fel marii ganditori crestini si interpreti ai Scripturii prezinta recunostinta, astfel incat ea sa poata gasi loc in categoria virtutilor. Incercand sa sistematizam gandirea patristica in acest domeniu, sa constatam mai intai prezenta in scrierile lor a celor patru virtuti cardinale sau generale - cunoscute in filosofia laica inca a vechilor timpuri - enumerate intr-o ordine sau in alta, adica : dreptatea, intelepciunea, cumpatarea si barbatia. Pe acestea Sfantul Ioan Damaschin le enumera putin schimbat, specificand ca sunt virtuti sufletesti din care naste o larga ramificatie de alte virtuti sufletesti, incepand cu cele specific teologiei crestine, credinta, nadejdea si dragostea, urmate de nu mai putin de 27 alte vir­tuti. Mai reduse ca numar, virtutile sufletesti sunt specificate de Sfantul Maxim Marturisitorul destul ele variat (15 la numar), incepand cu iubirea si smerenia si incheind cu lipsa de mandrie si strapungerea inimii.

 

De remarcat, ca in ambele texte nu este pomenita, recunostinta ca virtute, dar ea este implicata, cum vom vedea mai tarziu, in cele deja exprimate. In schimb, o gasim adeseori prezenta in alte cugetari ale sfin­tilor parinti, gandita in stransa relatie cu alte virtuti. Gratitudinea este descrisa de scrierile Sfantului Maxim, ca fiind o urmare a discernamantului, sau a cunoasterii limitelor intre bine si rau sau ca marturisire a acestei cunoasteri ori chiar a raului savarsit. Este o corelatie perma­nenta in scrierile Parintilor, intre cunoasterea de sine, pe de o parte - de unde : smerenia, bunatatea, evlavia - si cunoasterea lui Dum­nezeu si a creatiei Lui, trepte care duc la recunoasterea posturii umane, de creatura care a primit totul de la Dumnezeu, dar care, prin insesi da­rurile primite, are capacitatea de a discerne intre cele de folos naturii lui - care subzista ca filiatiune tinzand catre divinitate (poftirea infie­rii) - si cele dimpotriva.

 

Catre acest inteles ne conduce Sfantul Maxim comentand locuri din Vechiul Testament: Ezechia nu a rasplatit binefacerea pe care i-a fa­cut-o lui, Dumnezeu, "Caci nu a masurat recunoscator multumirea cu ma­rimea izbanzilor primite de la Dumnezeu, ci s-a inaltat in inima lui". Deci nerecunoscand pe Dumnezeu ca izvor al reusitelor sale, el s-a mandrit, "s-a inaltat", cazand astfel in pacatul necunoasterii de sine. Aceasta corelatie este intarita si de un alt raspuns dat lui Talasie, de acelasi sfant parinte: "Caci cel ce-si inchipuie ca a ajuns la capatul din urma al virtutii nu va mai intreba de cauza din care izvorasc virtutile, ci va circumscrie puterea vointei lor numai la sine... Dar cel ce-si simte sa­racia sa naturala in ceea ce priveste virtutile nu va inceta sa alerge cu graba spre Cel ce-i poate implini lipsa sa: ...si "n-a mai venit peste si (iudei) mania Domnului in zilele lui Ezechia", adica n-a mai venit cealalta manie, cea a retragerii darurilor, fiindca prima parasire l-a in­vatat sa fie recunoscator".

 

Dumnezeu insusi ne cere recunostinta, nu pentru El, ci pentru noi, ca sa ne restabilim in situatia noastra reala de dependenta de El, de izvorul vietii, de fericirea pe care numai relatia noastra directa si con­stienta, cu El o aduce, plasandu-ne astfel pe orbita avansarii spre feri­cirea vesnica. O relatie directa cu El o are in fond orice creatura, caci fara ha­rul in care ne tine providenta nici o vietuire nu ar fi posibila. Dar pen­tru viata cugetatoarelor este necesara o relatie constienta, iar aceasta presupune recunoasterea filiatiunii divine a omului si vietuirea in mod corespunzator. Caci si creaturile netrupesti, ingerii, sunt constiente de provenienta lor, dar nu toti s-au si comportat in mod corespunzator. Cei care nu au fost recunoscatori, chiar daca au cunoscut cine le este Pa­rintele, nu au actionat in consecinta, si prin aceasta nu si-au plecat capul inaintea Creatorului, ci s-au dezlipit de izvorul vietii. De asemenea omul, mai material si mai ingrosat in capacitatea lui actuala de cugetare, ar putea urma aceeasi voluta spre pierzare. Caci "va zice catre Dum­nezeu cel fara trezire si nepasator : nu vreau sa cunosc caile Tale. De­sigur, o va spune aceasta pentru lipsa iluminarii dumnezeiesti, de care e plin cel partas de ea si care va deveni tot mai neclintit in cele dum­nezeiesti". "Caci sufletul care s-a umplut de binefaceri si s-a indulcit de Iisus rasplateste pe binefacator, cu bucurie si dragoste, prdcn martu­risire, multumind...".

 

Prin urmare, crestinul constient de beneficiul relatiei lui cu Creato­rul este indemnat sa-si marturiseasca aceasta, adica sa manifeste - vi­zibil sau doar in rugaciunea sa - recunostinta pe care o simte, pe care o si recunoaste ca obligatie. Sfantul Maxim analizeaza starea de recunostinta, pe care o coreleaza si cu alta insusire a celui constient si recunoscator. "Iuda inseamna marturisire - spune el. Iar inte­lesul marturisirii este indoit: Exista o marturisire de multumire pentru bunurile primite in dar si exista una pricinuita de mustrarea si certarea pentru relele savarsite. Caci marturisire se numeste si insirarea cu multumire a binefacerilor dumnezeiesti, de catre cei vinovati. Si amandoua produc smerenia, caci atat cel ce multumeste pentru cele bune, cat si cel ce se cerceteaza pentru faradelegi, se umileste: cel dintai, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugandu-se sa primeasca indreptarea greselilor".

 

Cum se vede, Sfantul Maxim adanceste introspectia si recomanda aceasta operatie pentru cei ce vor sa cunoasca adevarul, despre ei in­sisi, despre Dumnezeu, cum si exercitiul prin care se poate ajunge la o treapta superioara. Si iata, el gaseste ca rezultat al acestei operatii dobandirea smereniei. Deci marturisirea greselilor proprii, chiar fata de tine insuti - recunoasterea starii de pacatosenie - ne plaseaza in adevarata lumina a existentei noastre. Pentru ca smerenia - sau modes­tia in termeni actuali - nu inseamna o acuzare formala si exterioara, superficiala, de dragul unei atitudini smerjite ; ci este recunoasterea laun­trica - numita de atati alti Parinti - "zdrobire a inimii" - a situatiei noastre de totala incapacitate de a face binele daca la aceasta nu am fi ajutati de har. Si pentru acest har (= darul lui Dumnezeu) trebuie sa fim recunoscatori, nu numai pentru ca ne stim in viata, ci si pentru ca ne conduce la realizarea propriei noastre personalitati prin continua exercitare a binelui.

 

Exista o terapeutica permanenta in lucrarea providentei. Avansarea sau regresul crestinului in vietuirea lui spirituala sunt determinate de conlucrarea lui cu harul, care e mana calauzitoare a Creatorului. Acesta ne face cunoscut, prin reusitele sale esecurile noastre, care e voia Lui, si catre care directie este spre binele nostru sa ne indreptam. "Caci exista o regula si o lege a providentei, asezata in fapturi, potrivit ca­rora cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru bunurile primite sunt po­vatuiti spre recunostinta prin cele potrivnice, trebuind sa faca expe­rienta celor contrare ca sa cunoasca puterea dumnezeiasca care le-a da­ruit bunurile". Sau, cum exprimase acelasi lucru, mai inainte, Marcu Ascetul, "Tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita randuiala, si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi".

 

Este comuna Sfintilor Parinti, aceasta intelegere a recunostintei ca garantie a smereniei, ca buna asezare a crestinului in locul pe care i-l doreste Dumnezeu. Caci lipsa cunoasterii, a legilor creatiei si a stapanului ei, duce la nesocotirea rostului nostru in lume si deci a bucuriei de a trai, crestinul stiindu-se fiu al Tatalui ceresc, aflat pe drumul in­toarcerii catre El. Iar drumul intoarcerii, deschis de Hristos - Dumne­zeul si Fratele nostru, este accesibil numai in anumite conditii, dar toa­te aceste conditii sunt la indemana noastra, puse in capacitatea noastra de a cunoaste, de a recunoaste, de a marturisi ceea ce recunoastem, de a multumi lui Dumnezeu. "Sa nu fii nerecunoscator fata de purtarea de grija a lui Dumnezeu" - spune un alt sfant parinte - caci "nu tu esti cel ce biruieste...". "Dar multi, uitand de harul acesta..., in loc de a multumi neincetat lui Dumnezeu cu gura lor, au cazut in mandrie si in trufie".

 

Iata alternanta permanenta intre recunostinta - smerenie si ne­recunostinta - trufie. Insistenta Parintilor nostri, in a ne mentine treji (cuvantul "trezvie" fiind starea de cunoastere luminata, a realitatii Pro­videntei divine si actiunii binefacatoare a harului in vietuirea crestinu­lui ca fiu al Tatalui) si maturi, ca cei ce suntem creatie libera si cuge­tatoare, este explicata in mai toate scrierile patristice. Indrumator moral, in sensul plenar al moralitatii crestine, spiritul patristic largeste por­tile de acces la imparatia lui Dumnezeu. Caci prelucrarea cuvintelor Scripturii ne pune la dispozitie nu numai cunoasterea adevarului, ci si modul de a ne integra lui, de a participa la viata" de har redobandita prin Jertfa si invierea lui Hristos. Nimic nu ni se cere, fara ca uneltele dobandirii roadelor sa nu ne fi fost puse la dispozitie de Cel care ne in­deamna sa urcam la El. Harul, sau forta vivificatoare a energiilor divine care impresoara si patrund existenta noastra, ne este pus la dispozitie din plin. Aceasta inseamna formularea Mantuitorului: "Iata Eu stau la usa si bat" anuntata in Apocalipsa (3, 20); "de va auzi cineva glasul Meu Si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el, cu Mine". Perseverenta harului nu inceteaza, nici daca I se deschide, nici daca I se refuza intrarea in sufletul si cugetul credinciosului. Si nu inceteaza nici dupa ce I s-a deschis usa, caci cel ce se lasa patruns de barul divin "va cina" cu Domnul, se va impartasi de Viata dumnezeiasca. Iar accesul este determinat de buna si libera voire a omului. Caci "ha­rul Duhului nu se micsoreaza in cei ce se impartasesc de el (din care pricina se si naste patima invidiei), chiar daca unul primeste mai mult, iar altul mai putin, din har. Pentru ca fiecare dobandeste, dupa masura credintei lui, aratarea Duhului. Asa incat fiecare isi este distribuitorul propriu al harului. Si daca ar cugeta bine, nu ar trebui sa invidieze pe cel ce a dobandit haruri mai mari, deoarece depinde de el insusi dispozi­tia prin care primeste bunurile dumnezeiesti".

 

Este foarte explicita precizarea Sfantului Maxim, care defineste in­treaga idee de virtute. Nimeni nu se naste virtuos, nimeni nu este mai avantajat spre castigarea virtutilor decat semenul sau; cel mai mult in­cercat primeste si darul de a se opune ispitelor, iar cel ce-a primit mai putina putere nu va fi incercat peste puterile lui. Dar dispozitia de a se opune, de a-si exercita efortul de care este capabil, rezida in a accep­ta sau nu conlucrarea cu harul si acceptarea e o opera a liberului ar­bitru al credinciosului. Acceptarea este unica noastra contributie la buna vietuire in Hristos, caci "toata activitatea si contemplatia, virtutea si cunostinta, biruinta si intelepciunea, bunatatea si adevarul le savarseste in noi, ca in niste organe, Dumnezeu, noi neaducand nimic decat dispozitia care voieste cele bune".    

 

In ce raport putem plasa aceasta dispozitie de a face si a voi bi­nele, fata de recunostinta? Ca si virtutea smereniei, cu care se afla pe aceeasi treapta, recunostinta presupune o justa cunoastere a adevarului despre noi insine, deci conlucrand cu cunoasterea, dar nu numai cu aceasta. Iata spre pilda invatatura pe care ne-o ofera Mantuitorul prin parabola talantilor (Matei 25, 14-29) sau a minelor (Luca 19, 12-26). "Un om de neam mare", urmand sa fie "domn", si-a chemat cateva slugi si le-a dat cate un (talant (mina) ca sa le "negutatoareasca" (Luca 19, 12, 13). Dintre acestia, la intoarcerea "domnului", unul dintre cei daruiti i-a inapoiat zece mine rezultate din "negotul" pe care l-a exercitat intre timp. Altul a inapoiat cinci mine - rezultat al negotului sau. Pe ambii ii lauda stapanul, numindu-i "sluga buna si credincioasa", dandu-le in dar zece si respectiv cinci cetati in stapanire. Un al treilea insa ras­punde cu invective - justificand faptul ca nu folosise mina nicidecum ci o pastrase intr-un stergar (la Matei, "a ascuns-o in pamant") - cu faptul ca socotea pe stapan "om aspru" : "iei ce nu ai pus si seceri ce nu ai semanat" ; si "temandu-se" de stapan, ii inapoiaza darul, nefruc­tificat. Atitudinea stapanului este neta si pe masura raspunsului pri­mit : "Din cuvintele tale te voi judeca. Ai stiut ca eu sunt om aspru : iau, ce nu am pus si secer ce nu am semanat! Pentru ce deci nu ai dat banul meu schimbatorilor de bani? Si eu, venind l-as fi luat cu dobanda"- (vv. 22-23).

 

Retinem de aici doua atitudini: aceea de pretuire si incredere a slugii fata de stapan, si alta, de neincredere, de teama nefondata, a celei de a treia slugi. Fiecare din cei trei daruiti a actionat potrivit imaginii despre sine insusi: cei doi, lucrand cu onestitate si buna cre­dinta au riscat contand pe aprecierea pe care stapanul o va da lucrarii lor cinstite si bine intentionate. Stapanul i-ar fi inteles si nu i-ar fi certat daca riscul s-ar fi soldat in dauna lor. Cel de al treilea, viclean si banuitor, l-a categorisit pe stapan potrivit relatiei sale cu acesta si a procedat in consecinta ascunzandu-si lenea si dezinteresul dupa va­lul mincinos al opiniei sale gresite. Nu a acordat incredere celui de la care a primit un dar, ci l-a ignorat cu desavarsire in absenta lui, dovedind rea-credinta si nefacand nici o incercare de a cunoaste mai bine pe stapan, eventual provocandu-i o reactie la riscul pe care ar fi putut sa si-l ia ca si ceilalti.

 

Pentru increderea celor doi, Dumnezeu le pretuieste lucrarea si-i pastreaza intr-o mai inalta dregatorie ; iar celui de al treilea, dim­potriva: si ceea ce avea i-a luat. Care era vina acestuia? in primul rand, desconsiderarea stapanului, adica tocmai a celui care-l primise in slujba si care, din darnicie, ii da ca si celorlalti un dar. Retinand relatarea lui Matei (25, 15) - care precizeaza ca primul a primit zece talanti, al doilea doi si al treilea unu, "dupa puterea, fiecaruia" - aspectul psihologic al acestei drame se incarca cu o nuanta in plus : cel de al treilea pare sa fi actionat rau si din invidie, intrucat Domnul nu i-a incredintat mai mult; poate ca nu l-a pretuit mai mult. In­vidia nascuta din aceste consideratii l-a intunecat si mai mult. Dar si ramanand la relatarea lui Luca, sufletul "slugii viclene" nu e mai pu­tin intunecat. El "se temea" (in ambele, relatari) de stapan pentru ca nu-l cunostea, pentru ca timpul cat slujise nu se straduise sa-l cunoasca, asa cum o facusera ceilalti. Dar nici nu marturiseste, nici nu recunoaste acestea, nici nu-si cere iertare ca nu s-a priceput la negot, ci ataca in deplina dusmanie. Deci nici "cunoastere", nici "recunoasterea" greselii, nici "recunostinta" pentru cel din ale carui bunuri se hranise si care-i mai si facuse un dar.

 

In angrenajul acestor lupte sufletesti nu este cert ca primul act ostil, este in neatentie, ori din abuz, ori din invidie; dar e cert ca revedem in amalgamul acesta atatea momente traite de noi insine sau de altii, cand o anumita comoditate ne fura si renuntam sa desprindem cum stau in adevar lucrurile cu noi si cu ceilalti. Din lene, din mandrie, din satisfactia trezita de propria noastra persoana care ne devine centrul atentiei noastre, din ignoranta uneori stimulata spre propria noastra slavire ("slava desarta"), din teama de a nu pierde ceea ce avem (neincredere in Dumnezeu), din tendinta de a ne crede autorul bunelor lucrari si chiar al reusitei noastre, din dorinta de a stapani, de a domina pe altii, dat fiind ca o alta inaltare nu cunoastem, - renuntam pe incetul la tensiunea catre Dumnezeu si acceptam detasa­rea de centrul energiilor creatoare, de Cel ce a si pus in noi puterea ae a fi, de a ne realiza si chiar de a ne detasa de El insusi. Caci in in­caperea propriei noastre existente beneficiem fiecare de un comutator, de un "buton electric" care se cere doar miscat pentru a asigura lumina. Dar ceea ce ne misca mana spre schimbarea situatiei vietii noas­te este interesul pentru aceasta lumina. Inainte de orice concluzie, am putea infatisa recunostinta ca pe o suma a virtutilor, ea constand in (si fiind realizata in acelasi timp de) tensiunea continua a crestinului in cunoasterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune inainte de toate un act de dreptate facuta lui Dumnezeu, recunoscandu-L ca Tata creator, Fiu mantuitor, Duh sfintitor, izvor a toata existenta, dar si prieten al fiecaruia din noi. Apoi, tensiunea aceasta e sporita de increderea pe care i-o acordam tocmai stiindu-L "filantrop, generos, iertator, de unde se implica si fidelitatea noastra fata de acest Prieten sustinator, cum si cinstirea Lui, manifestata so­cial sau ca act interior dar sustinut. Caci dinamismul sufletesc indrep­tat spre picioarele Crucii ne plaseaza la just nivel - nivel care corespun­de si cu gradul de intelegere a iubirii adresata fiecaruia de Dumnezeu - si ne asigura si justa functionare a judecatii cugetului nostru, ceea ce pe plan cognitiv este redat de Sfintii Parinti prin "dreapta socoteala" sau "discernamant" sau "darul deosebirii", iar pe plan moral are re­zonanta marii virtuti a modestiei, a smereniei. "Fara smerita cugetare, adevarul e orb" - spune Ilie Ecdicul. Caci tuturor virtutilor trupesti si sufletesti, le premerge mila si adevarul, a caror roaba e smerenia si darul deosebirii (dreapta socoteala), care- dupa Parinti - "vine din aceea, si fara de care nici aceea nu-si va putea vedea marginea ei", explica acelasi.

 

Este o noua atestare a conlucrarii asidue dintre minte si inima, dintre intelegere sau cunoastere, si iubire. Teodor de Edesa, vorbind despre contemplatie, prezinta aceasta relatie astfel: "dupa masura cu­nostintei este si masura dorintei" (de contemplatie). Cu cat cunosti mai mult, cu atat doresti inca mai mult sa cunosti. Iar cunoasterea presupune in cel mai inalt grad discernamantul. "Din infranare si sme­renie am invatat ca se naste nepatimirea. Iar din credinta - cunostinta. De la acestea, sufletul inainteaza apoi la dreapta socoteala (discerna­mant) si la dragoste". Caci "in stiinta virtutilor se cuprinde si dis­cernamantul exact al binelui si al contrariului lui, pentru care e tre­buinta de chibzuinta. Cunoasterea si discernarea adevarului si a binelui este indispensabila in opera de desavarsire a crestinului. Ade­varata "gnoza" crestina coincide cu despatimirea, ele fiind sudate in iubirea de Dumnezeu si de semenul nostru. Teodor de Edesa conchide, potrivit intregii doctrine patristice, ca "radacina tuturor relelor este nestiinta" acea indaratnica ramanere a noastra la nivelul animal din care facem si noi parte. Cel care se crede centrul universului decade din slava pe care Dumnezeu a dat-o omului, din harul care ne inalta la calitatea de fii ai Lui. Pe cand cunoasterea reala despre noi ne pla­seaza la dreapta situatiei de creatura dependenta de ajutorul Creato­rului, posedand capacitatea de a folosi acest har pentru a accede la slava Lui. O justa cunoastere a realitatii noastre ne ajuta sa ajungemla smerenie, la aceasta treapta pe care literatura patristica o soco­teste virtutea prin excelenta, ca antipod al mandriei luciferice. Nu ajunge numai cunoasterea intelectuala, acea patrundere a realitatii exterioare. Ci prin discernamant dobandim cunoasterea launtrica si ne recunoastem neputinta, slabiciunea, vulnerabilitatea. Caci "precum, cand lipseste lumina, toate sunt neguroase si intunecate, tot asa lip­sind smerita cugetare, toate ale noastre sunt desarte". Iar smerita cugetare ne arata ca ascultarea poruncilor date de Stapan face cugetul elastic si maleabil la lucrarea Duhului. Nu numai efortul mintii noas­tre este laudabil, ci conjugarea acestui efort cu domesticirea trupului si a gandurilor miscate de vrajmas. "Caci cunostinta simpla ingamfa pe om".      

                 

Trufia, mandria, ingamfarea - trei denumiri ale acelei prea bune pareri despre noi insine - constituie in morala crestina starea intune­cata a spiritului. Si desigur o mai intinsa cunoastere intelectuala duce la o mai mare incredere in noi insine, ea trezind puterea de dominare a celui ce cunoaste, asupra celui mai limitat in cunoastere. Caderea in­gerilor s-a produs din aceasta trufie, si supravietuirea lor cearca ne­contenit sa domine neamul omenesc, mai putin cunoscator, dar mai ca­pabil de adevarata cunoastere, cea care inainteaza alaturi si o data cu teama de Dumnezeu, cu acea binecuvantata teama de a nu pierde iu­birea Lui. Caci e si o teama rea, aceea simtita de "sluga vicleana", care nu cunoaste iubirea si se teme de atotputernicia Judecatorului.

 

Teama cea buna e cea de care ne vorbeste marele adevarat gnos­tic crestin, care este Sfantul Maxim Marturisitorul: "Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovaras smerenia, si prin gandurile acesteia vine la dragostea si la multumirea catre Dumnezeu. Caci isi aminteste de purtarea lumeasca de mai inainte si de feluritele greseli, ca si de is­pitele ce i s-au intamplat din tinerete si cum l-a izbavit de toate acestea pe el Dumnezeu si l-a stramutat de la viata patimasa la viata dupa Dum­nezeu. In felul acesta dobandeste, pe langa temere, si dragostea, mul­tumind pururea cu smerenie multa, Facatorului de bine si Carmuitorului vietii noastre".

 

Chiar aghiografii Vechiului Testament ne fac cunoscut ca teama de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.

 

Teama cea sfanta, de care vorbeste si Sfantul Maxim, "este infra­tita cu smerenia, si ambele duc la dragostea de Dumnezeu si la recu­nostinta, care se manifesta prin acea pururea rugaciune de smerita multumire adusa Binefacatorului. A "multumi pururea cu smerenie" multa - iata caracterizarea actului de recunostinta adresat lui Dum­nezeu.

 

Teologia morala crestina consemneaza in capitolele sale despre virtute acele categorii de virtuti care - pe langa cele teologale (cre­dinta, nadejdea si dragostea) - se constituie adesea ca apus al pa­catelor. Potrivit unui anume simbolism al cifrelor, teologia crestina pastreaza numarul de sapte in enumerarea pacatelor, afirmand ca nenumarate ramificatii pornesc din cele sapte pacate capitale (mandria, ar­ghirofilia, desfranarea, invidia, lacomia, mania si lenea). Iar din virtutile opuse acestor pacate se ramifica nesfarsitele virtuti ca fatete ale unei singure, plenare si desavarsite virtuti, care este dragostea fata de Dum­nezeu si de aproapele. Pentru a accede la aceasta, exercitiul crestinului comporta practicarea tuturor celorlalte, pe rand sau concomitent, potri­vit ispitelor care le prilejuieste lucrarea, si capacitatii celui incercat. Dar precum la inceputul pacatului originar au actionat toti germenii pacatelor implicati in slabiciunea omului si lipsa exercitarii capacitati­lor lui sufletesti, tot asa la restaurarea omului hristofor sunt chemate sa activeze toate virtutile componente ale "fiilor prin har", ca ele sa conduca la dobandirea desavarsirii.

 

Daca primul pacat uman a fost neascultarea, iar cel al duhurilor netrupesti a fost mandria, putem afla in analiza ambelor pacate prezenta nerecunostintei. Creatura cugetatoare - desi a cunoscut direct pe Creator - nu I-a acordat incredere, nu s-a supus sfatului si poruncii Lui, ci si-a depasit limitele prospetimii sale, caci tocmai aceste limite nu si le-a cunoscut. Despre limitarea noastra se va convinge cu incetul neamul omenesc, prin revelatia supranaturala care-l invata sa se cu­noasca mai bine pe sine si pe Creator. Exercitarea cunoasterii intra in efortul dozat al crestinului ca "nevoitor" al urcusului spre deplina lui restabilire in raportul de iubire cu Treimea divina. Caci "puterile de cautare si de cercetare a lucrurilor dumnezeiesti sunt sadite in firea oamenilor, fiintial, de catre Facator, prin insasi aducerea ei la exis­tenta. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeiesti le impartaseste prin har puterea Preasfantului Duh".

 

Recunostinta (= pururea multumire smerita) este continuu dialog al nostru cu Dumnezeu. Euharistia, jertfa de multumire, este suprema ofe­rire lui Dumnezeu de catre fiul sau prin har, prin Fiul lui Dumnezeu. Rugaciunea arhiereasca este supremul act de recunostinta al naturii umane in Hristos-Jertfitorul, Cel ce a impacat totul in Sine. Recunos­tinta este puntea de legatura permanenta intre crestin si Dumnezeu, caci ea constituie o continua revenire a daruitului asupra situatiei sale de beneficiar, reimprospatarea cunostintelor sale despre divinul bine­facator si pornirea din nou spre El, cu multumire.

 

Este - cum am mai spus - o recunoastere a starii sale minore, de dependenta, dar si de subiect in atentia Tatalui. Recunostinta, ca re­cunoastere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu El si cu fratii nostri si ca multumire adusa pururea cu smerenie, este spirala inaltarii noastre in "devenirea" crestina. Ea corespunde si se realizeaza prin intreitul efort de credinta (ca incredere) de cunoastere (ca restabilire a treptei noastre existentiale) si de exprimare (prin grai, rugaciune sau fapte) a fericirii de a avea un Tata care este Iubire. Recunostinta contine in sine dinamismul tuturor virtutilor, precum este si motorul lor. Ea implica smerita cugetare, discernamantul cu­noasterii si vietuirea in sfanta frica de Dumnezeu.

Avand pururea ca tinta pe Domnul, recunoscatorul nu este numai cel ce-L recunoaste pe Dumnezeu ca Stapan, ci si cel ce-si conduce intreaga existenta ca multumire in act. Deci, prin cunoastere cresti­nul dobandeste puterea discernamantului, prin care se recunoaste da­tor binefacatorului sau, marturiseste aceasta si multumeste cu smerenie.

 

Recunostinta e raspunsul de iubire al crestinului catre Dumne­zeu, proportional cu masura propriei sale dumnezeiri - o desavarsire in continua desavarsire.

 

Recunostinta este o virtute, pentru ca este putere de a recunoaste nimicnicia noastra si e cunoastere si tensiune in cunoastere, care con­duce la slavirea lui Dumnezeu. Ea desemneaza arcuirea dialogului Dumnezeu-om in ceea ce Biserica sintetizeaza prin formula "dar din dar", concurand la majora forma de vietuire morala, care este respon­sabilitatea persoanei umane.        

                  

ANCA MANOLACHE

 

 

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 4913

Voteaza:

Virtutea recunostintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE