Casatoria

Casatoria Mareste imaginea.

Casatoria: in loc de incheiere

In discuţiile anterioare am încercat să arăt ce doreşte Biserica Ortodoxă să le transmită mirelui şi miresei prin slujba Căsătoriei. Căsătoria, care este menită să fie începutul împărăţiei lui Dumnezeu, când doi nu mai sunt doi, ci unul singur - dar numai un început, fiindcă, aşa cum am menţionat la timpul cuvenit, împărăţia lui Dumnezeu trebuie luată cu asalt, şi numai cei care sunt pregătiţi de asalt pot să intre în ea. A lua cu asalt inseamnă a cuceri. Inseamnă a-ţi cuceri şinele vechi, pentru ca să nu mai rămână nimic străin scopului lui Dumnezeu, nimic care să nu poată intra în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, care să devină una din pietrele pentru zidirea Noului Ierusalim. Aceasta este chemarea la o luptă ce trebuie purtată întreaga viaţă, [purtată] cu inspiraţie, cu bucurie, cu hotărâre neclintită, împotriva a tot ceea ce este egocentrism sau a lăcomiei proprii firii omeneşti, lăcomia agresivă a umanităţii căzute.

Am amintit că la rădăcina rugăciunilor pe care le aducem se află dorinţa de castitate reciprocă, neprihănire, iubire - şi toate acestea într-o relaţie de adevărată libertate şi adevărată smerenie, o smerenie ce constă nu în denigrarea propriului sine, ci în a fi deschis, cu smerenie, evlavie, cucernicie, faţă de aproapele, gata să primeşti ceea ce ţi se va da, fără a râvni cu ranchiună ceea ce nu ţi s-a oferit, fără a te tângui după ceea ce celălalt nu este capabil încă să-ţi ofere.

Slujba căsătoriei, aşa cum o cunoaştem acum, a fost alcătuită extrem de tardiv din perspectiva istoriei bisericeşti. In lumea creştină antică, era considerată suficientă declaraţia, rostită înaintea adunării de cetăţeni ai locului, a celor doi oameni care se hotărau să formeze o familie împreună, să-şi aparţină pentru tot restul vieţii şi pentru totdeauna, şi era încununată nu aşa cum se încununează mirii acum, ci într-un chip spiritual: mirele şi mireasa se împărtăşeau împreună la Liturghia cea mai apropiată [de momentul declaraţiei în faţa adunării]. De aici, aşa cum am menţionat, nu ne-a mai rămas decât obiceiul ca mirii să bea din acelaşi pahar, simbol ce reprezintă împărtăşirea sacramentală care nu mai este săvârşită, de vreme ce sunt îngăduite căsătoriile mixte, care exclud participarea sacramentală a unuia dintre miri la ospăţul euharistie.

Vă amintiţi că în Apostolul care se citeşte, Efeseni 6, relaţia dintre soţ şi soţie este asemănată cu cea dintre Hristos şi Biserică, aceasta fiind rădăcina şi, de asemenea, împlinirea mai multor rugăciuni care preced citirea din Apostol şi care sunt citite la începutul Slujbei Logodnei. Această relaţie este ceea ce defineşte, ceea ce
determină elementele pe care le-am individualizat mai înainte: castitate, neprihănire, smerenie, libertate, iubire. V-am spus deja că această castitate nu poate fi redusă, aşa cum fac limbile moderne, la relaţia fizică dintre oameni sau la respingerea unei atitudini marcate de lăcomie faţă de fiinţa fizică a unei alte persoane. Curăţia [castitatea] se naşte la un nivel mult mai profund înlă-untrul sufletului şi în iubirea persoanei. Se naşte din clipa în care omul înţelege că fiecare persoană a fost creată de Dumnezeu pentru a fi parte a împărăţiei, creată de Dumnezeu după chipul Său pentru a fi sfântă, pentru a fi strălucirea lui Dumnezeu, splendoarea Lui în trup şi în suflet.

Curăţia [castitatea] se naşte din clipa m care putem privi o altă persoană şi simţi ceea ce a spus unul dintre Părinţii Deşertului: „Cel care l-a văzut pe aproapele său L-a văzut pe Dumnezeul său" - o icoană sfântă de care trebuie să te apropii plin de evlavie, de cucernicie, de bucurie şi de iubire. Această atitudine ce ne face să ne amintim că nimeni, nici măcar cei pe care ne închipuim că îi iubim, nu există doar în funcţie de şinele nostru, că fiecare om are caracterul său unic, că este irepetabil, şi că este legat de Dumnezeu printr-o experienţă a sa proprie cu Dumnezeu, printr-o cunoaştere personală a lui Dumnezeu, şi înlăuntrul unei relaţii de iubire care este irepetabilă, incomparabilă - şi vocaţia noastră, vocaţia fiecăruia dintre noi este de a proteja această relaţie şi această frumuseţe şi desăvârşire posibilă în viitor - suntem chemaţi să fim slujitori ai acestei frumuseţi şi sfinţenii din fiecare om. Iar aceasta este la limită, din punct de vedere verbal şi din punctul de vedere al experienţei duhovniceşti a sfinţilor, cu definiţia fecioriei.

Din nou definim fecioria din punct de vedere medical, dar greşim, fiindcă nu acesta este sensul ei principal. Altminteri, unul dintre autorii Filocaliei, Nichita Stithatul, nu ar fi putut spune: „Lacrimile pocăinţei adevărate ne pot da înapoi chiar şi fecioria trupească, dacă am pierdut-o". Fecioria înseamnă deplinătate. Inseamnă integritatea supremă a unei persoane în care duhul, sufletul şi trupul, unite ierarhic, sunt îndreptate către Dumnezeul cel Viu, pline de puterea Duhului Sfânt. Şi aceasta explică de ce imaginile referitoare la Hristos şi Biserică din slujba Căsătoriei au făcut ca Biserica primară să îngăduie Căsătoria, aşa cum o avem în prezent, numai celor care se apropiau de Taină feciori fiind -fecioria lui Hristos şi fecioria creaţiei răscumpărate, reînnoite în lacrimile de pocăinţă sau care a rămas curată şi adusă ca jertfă desăvârşită pentru Dumnezeul cel Viu.

Aceasta explică de ce, după slujba despre care am vorbit în discuţiile precedente, avem următoarea rugăciune de îndepărtare a cununiilor în a opta zi:

Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai binecuvântat cununa anului şi ai îngăduit ca aceste cununii să fie aşezate peste cei care se însoţesc unul cu celălalt prin legea căsătoriei, dăruieşte-le, aşadar, răsplata curăţiei; deoarece curaţi sunt cei care se unesc în căsătoria pe care Tu ai socotit-o legiuită: Binecuvântează, de asemenea, îndepărtarea acestor cununii de la cei care s-au unit unul cu celălalt şi păzeşte legătura lor nedespărţită, pentru ca să slăvească pururi Preasfânt numele Tău.

Aceste cununii erau îndepărtate într-a opta zi de la slujba Cununiei fiindcă în cele opt zile între mireasă şi mire nu avea loc nici o relaţie trupească, ci îşi petreceau timpul în nevoinţă duhovnicească. Această practică a căzut în desuetudine, dar pentru noi rămâne ca un ideal, o reamintire a faptului că Taina, odată primită şi păzită prin rugăciune şi meditaţie, exclude orice atitudine lascivă faţă de aproapele şi face cu putinţă ca iubirea - neegoistă, respectuoasă, evlavioasă - să ajungă la deplina maturitate.

Am menţionat mai devreme că, în afară de curăţie, acea integritate absolută a vieţii feciorelnice, ne rugăm şi pentru smerenie, libertate şi iubire între soţi. Cei care sunt familiarizaţi cu predicile mele îşi vor aminti că smerenia nu este o simplă recunoaştere de către om a propriei nevrednicii. Nu se naşte dintr-o neîncetată analiză a propriilor greşeli, a propriilor păcate. Aceasta nu ar duce decât la disperare şi deznădejde. Smerenia se naşte în două modalităţi: pe de-o parte, prin experierea intimităţii cu Dumnezeu, experierea unei simţiri a lui Dumnezeu care ne face să Il vedem ca fiind Cel ce este Sfânt, într-o frumuseţe de nedescris, într-o sfinţenie şi măreţie mai presus de orice comparaţie şi care ne face să I ne închinăm, plecându-I-ne la pământ. Poate vă amintiţi că acum câţiva ani v-am spus că termenul englez pentru Dumnezeu, God, axe o rădăcină germanică ce înseamnă „Cel înaintea Căruia omul se pleacă şi I se închină cu evlavie".

Ceea ce deşteaptă în om minunatul simţ al smereniei este vederea dumnezeieştii frumuseţi şi percepţia dumnezeieştii sfinţenii, sensul pe care fiecare cuvânt - şi aceasta este al doilea aspect - îl transmite, smerenia ce se naşte din cuvântul latin humus, care înseamnă „pământ fertil", pământul fertil care, în tăcere, fără împo-trivire, se află acolo sub cerul liber, primind rouă nopţii, căldura zilei, ploaia şi zăpada, primind în tăcere refuzul pe care omul îl varsă asupra sa, dar devenind prin aceasta mai bogat, mai abandonat, mai dăruit. Şi în acest sens smerenia şi fecioria sunt foarte apropiate una de cealaltă şi putem vedea această apropiere în Magnificat.

Şi apoi libertatea. Cu toţii ne imaginăm că ne iubim unii pe alţii, fără să înţelegem cât de mult, de fapt, în vocabularul nostru „a iubi" înseamnă dorinţa de a poseda, dorinţa de a stăpâni. Vă reamintesc că, în Screw-tape Letters", C.S. Lewis ne arată ce înseamnă a iubi pentru diavol, în cuvintele bătrânului demon: „Nu pot să înţeleg la ce anume Se referă Hristos când spune că te iubeşte, că îşi iubeşte făpturile, fiindcă atunci când eu iubesc, vreau să posed, vreau să devorez, să-l mestec pe cel pe care-l iubesc până ce nu mai rămâne nimic din el care să nu fie înlăuntrul meu". Intr-o măsură mai mare sau mai mică, această atitudine există în toate chipurile în care îl iubim pe aproapele. Dar Hristos spune: „Leapădă-te de tine însuţi! Intoarce-ţi spatele la propriul sine, priveşte cu ochi noi lumea întreagă şi fiecare persoană, şi eliberează din robie această lume, această persoană, eliberează-i din această robie pe care tu o numeşti iubire". Iubirea este libertate desăvârşită, da, iubire desăvârşită, iubire adevărată, fiindcă, din punct de vedere etimologic, cuvântul „libertate" nu înseamnă ceea ce înţelegem noi prin libertate, nu înseamnă independenţă, ci „o relaţie de iubire".

Aşadar, din nou, vedem în această rugăciune a îndepărtării cununiilor împlinirea acestei lungi linii de învăţătură duhovnicească pe care slujba căsătoriei -logodna şi căsătoria - a dezvăluit-o.

Mai există slujba celei de-a doua căsătorii. Cum poate exista posibilitatea unei a doua căsătorii în contextul cuvintelor din Cartea Apocalipsei: „Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi" [Apoc. 2, 4]

Intr-adevăr, ideală ar fi o singură căsătorie - o căsătorie atât de profundă, atât de desăvârşită, în înţelegere, în care înţelegerea dintre soţ şi soţie să ajungă la acea măsură care, conform unuia dintre Părinţii greci, poate fi asemănată doar cu unirea dintre credincios şi Hristos la împărtăşanie. Da, acesta este idealul. Şi totuşi trăim într-o lume în care toţi suntem răniţi şi incapabili să ajungem la el. Dar idealul rămâne. Acest ideal este împlinit de unii şi uneori de mai mulţi. Unicitatea căsătoriei, această deplinătate de iubire, trebuie căutată. Dar aşa cum Sfântul Pavel spune într-una dintre epistolele sale: „Mai bine este să te recăsătoreşti, decât să arzi". Iar să arzi nu înseamnă să fii, pur şi simplu, incapabil să duci o viaţă curată în abstinenţă, înseamnă a avea mintea şi inima cuprinse de flăcările unui foc, care nu este focul dumnezeiesc, nu este focul lui Dumnezeu.

Şi astfel, Biserica a acceptat a doua căsătorie într-o varietate de situaţii. Există o zicală - severă, cu miez, precum orice proverb popular - ce arată care era odinioară percepţia oamenilor despre căsătorie şi recăsătorie. Zicala este următoarea: „Prima căsătorie este de la Dumnezeu. A doua căsătorie este de la oameni. A treia căsătorie este de la diavol". Ea arată că în om se petrece o degradare treptată a simţului propriei integrităţi şi al integrităţii care există într-o relaţie. Dar rânduiaia celei de-a doua căsătorii se aplică diferit, în funcţie de anumite circumstanţe. In principiu, întotdeauna se săvârşeşte conform textului din Molitfelnic - şi vom ajunge aici imediat -, dar atunci când unul dintre cei doi, mirele sau mireasa, intră în această relaţie, deşi a mai fost căsătorit înainte, Biserica, şi vorbim aici despre Biserică în calitate de comunitate frăţească reală, formată din bărbaţi şi femei, poate arăta compasiune şi, în loc să umbrească bucuria mirelui şi a miresei, le va îngădui să se însoţească în căsătorie ca şi cum ar fi prima lor I căsătorie, fiindcă este prima pentru unul dintre cei doi miri.

Dacă ambii miri sunt la a doua căsătorie, atunci se citesc rugăciuni care scot în evidenţă faptul că participă la un act ce exprimă bunăvoinţa şi grija iubitoare a Bisericii, un act de iubire, dar, cu toate acestea, unul trist. Iată ce se spune în una dintre rugăciuni: Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care pe toţi îi miluieşti şi de toate porţi grijă, Cel ce ştii cele ascunse ale oamenilor şi ai cunoştinţă de toate, curăţeşte păcatele noastre şi iartă fărădelegile robilor Tăi, chemându-i pe dânşii la pocăinţă, şi dându-le lor iertare de greşeli, curăţire de păcate, dezlegare fărădelegilor celor de voie şi celor fără de voie. Cel ce ştii neputinţa firii omeneşti, Ziditorule şi Făcătorule, Care ai iertat pe Rahav cea desfrânată şi ai primit pocăinţa vameşului, nu pomeni păcatele tinereţii cele făcute de noi din neştiinţă. Căci de vei căuta spre fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi? Sau cine se va îndreptăţi înaintea Ta? Că numai Tu singur eşti drept, fără de păcat, sfânt, mult-milostiv, mult-îndurat, şi-Ţi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Stăpâne, Cel ce ai însoţit pe robii Tăi aceştia (N), uneşte-i unul cu altul în dragoste, dăruieşte-le lor întoarcerea vameşului, lacrimile desfrânatei, mărturisirea tâlharului; ca prin pocăinţă din toată inima lor, într-un gând şi în pace făcând poruncile Tale, să se învrednicească şi de împărăţia Ta cea cerească.

Şi apoi:
Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai înălţat pe cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce şi ai rupt zapisul care era asupra noastră, şi ne-ai izbăvit pe noi din stăpânirea diavolului, curăţeşte fărădelegile robilor Tăi, pentru că neputând purta zăduful şi greutatea zilei şi aprinderea trupească, vin împreună la primirea nunţii a doua, precum ai pus lege prin Pavel apostolul, vasul Tău cel ales, care a zis pentru noi smeriţii că mai bine este a se căsători în Domnul decât a arde. însuţi, ca un bun şi iubitor de oameni, miluieşte şi iartă, curăţeşte, slăbeşte şi lasă greşealele noastre, că Tu eşti Cel ce ai ridicat pe umeri neputinţele noastre, că nimeni nu este fără de păcat sau fără de întinare, chiar dacă viaţa lui este de o singură zi; numai Tu singur ai purtat trup fără a săvârşi păcat şi ne-ai dăruit şi nouă nepătimire în viaţa cea de veci.

Mai există o a treia situaţie în care este permisă săvârşirea celei de-a doua căsătorii: este urmarea unui divorţ anterior. Acum, în contextul a ceea ce s-a zis mai înainte, de asemenea, în contextul Evangheliei, divorţul este o zdrobire a nădejdii, a nădejdii de a zidi împreună împărăţia lui Dumnezeu. Doi oameni care divorţează renunţă să ia cu asalt împărăţia. Ei acceptă înfrângerea. Dar este adevărat că acceptă înfrângerea, că sunt învinşi? Acesta este un aspect foarte important în atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de divorţ. Poate că aţi remarcat că, în cele două rugăciuni pe care le-am rostit mai înainte, preotul, şi, aşadar, prin el întreaga comunitate, nu spune: „Iartă-i", ci: „Iartă-ne", fiindcă dacă este adevărat că suntem toţi mădulare ale unui singur trup viu, atunci păcatele, şi neputinţele, şi toate greşelile unui singur om atârnă greu pe umerii tuturor. Dacă de la înălţimea liturghiei şi a teologiei coborâm în vale, coborâm de pe Muntele Schimbării la Faţă în valea unde Hristos a cunoscut suferinţa omenească şi lipsa de credinţă şi încredere - „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele." [Mc. 9, 24] -, atunci trebuie să înţelegem că majoritatea căsătoriilor se săvârşesc în condiţii care nu ar trebui să existe. Puţini sunt cei care doresc să treacă prin slujba Căsătoriei pentru a deveni, în chip dramatic, tragic, dacă este necesar, o icoană a împărăţiei.

Puţin sunt cei care se căsătoresc luând aminte la chemarea la mucenicie, chemarea de a fi martori ai lui Hristos până la sânge sau moarte, chiar şi cu preţul propriei vieţi, chiar şi cu preţul de a pătimi durerea cea mai groaznică. Iar această realitate nu este din vina celor care se căsătoresc dintr-o iubire păcătoasă pe care au învăţat-o din firea lor omenească. Este rezultatul a ceea ce a devenit societatea, comunitatea creştină. Nimeni nu se mai pregăteşte duhovniceşte, nu mai există modele şi pilde de vieţuire creştinească şi, mai mult, nu există nimic în dreptul canonic bisericesc din zilele noastre care să-i permită preotului să refuze să căsătorească doi creştini ortodocşi sau un ortodox cu un creştin de o altă denominaţiune creştină. Şi, prin urmare, Biserica îşi aminteşte de cuvintele lui Hristos, cum că divorţul nu este permis, dar Moise a îngăduit divorţul poporului lui Israel din cauza împietririi inimii lor. Prea adesea, în Bisericile care nu acceptă divorţul, se presupune că împietrirea inimii a murit împreună cu Vechiul Testament şi, prin urmare, un astfel de lucru nu există în rândul creştinilor. Dar, vai, este prea des întâlnit! Biserica Ortodoxă, aşadar, într-un gest de compasiune, într-un act de deplină solidaritate, de solidaritate responsabilă cu soarta acestei mirese şi a acestui mire, care s-au căsătorit nepregătiţi, neluminaţi, le îngăduie divorţul.

Este o realitate pe care nu o putem trece cu vederea, şi anume că, în afara divorţurilor din comoditate, divorţuri care se petrec fiindcă sunt o modalitate uşoară de a ieşi dintr-o relaţie tensionată şi dificilă din punct de vedere psihologic, există un altfel de lucru: moartea unei iubiri omeneşti. Am spus iubire omenească. O iubire maturizată şi împlinită întru Dumnezeu supravieţuieşte, dar o iubire omenească fundamentată pe atracţia trupească, asemănarea de gusturi, pe bucuria de a fi împreună cu cineva este posibil să nu supravieţuiască greutăţilor vieţii.

Iar aici recunoaştem moartea aşa cum o recunoaştem în lumea fizică. Dar aceasta nu înseamnă că fiecare persoană care a divorţat are dreptul să se recăsătorească din nou în Biserică. In primul rând, regula este ca pentru ambele părţi să fie rânduită o perioadă lungă de pocăinţă - ceea ce am putea numi partea vinovată şi cea nevinovată -, o pocăinţă mai uşoară pentru cei a căror responsabilitate este mai mare. Nu este uşor a-i interzice cuiva să se căsătorească. Cel care a divorţat ar trebui încredinţat anume unui preot, pentru a fi povăţuit duhovniceşte, pentru a fi învăţat cum să fie un bun creştin şi, eventual, ulterior să i se permită să se recăsătorească. Prin urmare, atitudinea din zilele noastre pe care o vedem în societatea creştină, anume că celui divorţat i se permite, fără o cercetare amănunţită, dreptul la a doua căsătorie, este deosebit de străină de cugetul Bisericii. Idealul rămâne acesta: viziunea unei căsătorii după chipul relaţiei dintre Hristos şi Biserică, idealul de a zidi împărăţia lui Dumnezeu cu preţul propriei vieţi. Părinţii obişnuiau să spună: „Varsă-ţi sângele. Vei primi Duh": aceasta este chemarea de a lua cu asalt împărăţia, de a-ţi birui şinele, de a-l preda puterii lui Dumnezeu pentru a deveni una dintre pie-trele cu care Noul Ierusalim va fi construit.

...oamenii rămân la fel. Dar, fraţilor, compasiune... Pe aceasta o aflăm la Hristos, în Evanghelie, compasiune simţită faţă de frumuseţea unei noi vieţi prin iubire, dar, de asemenea, printr-o chemare sinceră la o virtute, la urmarea chemării lui Dumnezeu, chemarea să fii una aşa cum El şi cu Tatăl una sunt, şi chemarea de a dobândi o unitate care este la fel de profundă, la fel de curată şi de desăvârşită precum este cea dobândită prin comuniune sacramentală, prin împărtăşania cu Trupul şi Sângele lui Hristos care se săvârşeşte între Hristos şi făptura Sa.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ASCEZA si CĂSĂTORIA, Editura Doxologia

Cumpara cartea "ASCEZA si CĂSĂTORIA"

 

03 Decembrie 2015

Vizualizari: 1597

Voteaza:

Casatoria 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Casatoria nunta cununia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE