Impărtăşirea mirilor era un element obligatoriu în aproape toate manuscrisele. In câteva manuscrise de prin secolul XV şi în cele mai multe din secolul XVI se observă însă posibilitatea alegerii între împărtăşirea sau neîmpărtăşirea mirilor. Ar fi o greşeală sa se considere că această nouă modificare a fost introdusă ca reacţie la cazurile izolate de miri care nu erau „vrednici să se cuminece". După toată probabilitatea, deja în această epocă a început să devină tot mai obişnuită practica celebrării Nunţii fără darea dumnezeieştii împărtăşanii. Prin urmare, această modificare se referea la „iar dacă sunt vrednici" şi „vor să se cuminece", cum reiese din codicele caracteristice. Aceasta nu înseamnă că omiterea împărtăşirii mirilor n-a început în trecut. In capitolul anterior am văzut că motivul desprinderii Nunţii de cadrele dumnezeieştii Liturghii a fost necesitatea celebrării ei fără darea dumnezeieştii împărtăşanii. Unul din motivele principale ale acestei practici a fost extinderea obligatorie a căsătoriei bisericeşti la toate clasele sociale ale imperiului. O astfel de hotărâre a conducătorilor politici a adus Biserica într-o poziţie foarte dificilă, întrucât a trebuit să se adapteze unor condiţii opuse concepţiei ei speciale despre nuntă şi instituţia căsătoriei.

Prima problemă care confrunta Biserica a fost căsătoria a doua. Inainte să se fi dat decretul imperial despre obligativitatea căsătoriei bisericeşti, un creştin care voia să încheie o căsătorie a doua oară nu putea s-o facă la fel ca şi ceilalţi cetăţeni. Astfel, Biserica a admis prin iconomie în anumite cazuri căsătoria a doua, dar îl supune pe cel care o încheia unei îndepărtări de doi ani de la împărtăşanie. Acum însă numai Biserica era în situaţia de a da un fundament legal căsătoriilor şi de aceea a fost silită să dezvolte o slujbă separată, ca să evite cuminecarea unor miri aflaţi sub îndepărtare canonică de împărtăşanie.

Al doilea motiv al desfacerii Nunţii de dumnezeiasca Liturghie a fost existenţa căsătoriilor mixte. Dat fiind că unitatea de credinţă era premisa participării comune la dumnezeiasca împărtăşanie, sfintele canoane interziceau căsătoria unui membru al Bisericii cu un eterodox. Prin urmare, întrucât existau acte de căsătorie ale unor membri ai Bisericii cu eterodocşii, îndeosebi în clasele sociale superioare, Biserica s-a văzut confruntată cu o problemă în plus. Avea deci obligaţia de a binecuvânta căsătoriile mixte. Şi unica soluţie în acest caz era dezvoltarea unei slujbe distincte de dumnezeiasca Liturghie, în care, ca şi în cazul anterior, împărtăşirea mirilor să poate fi omisă.

Cum vedem, după emiterea decretelor imperiale despre obligativitatea căsătoriei bisericeşti, două au fost motivele care ofereau prilejul dezvoltării unei noi slujbe: căsătoria a doua şi căsătoriile mixte. După toată probabilitatea, la început această slujbă a fost simplă şi se celebra în legătură cu obiceiurile respective. Unul dintre obiceiurile cele mai importante, şi care a devenit elementul principal al ritualului Nunţii până astăzi, este încununarea, element în mod evident de provenienţă imperială. Acest fapt a contribuit la numirea acestei rânduieli „rânduiala cununiei" sau simplu „cununie".

Dezvoltarea unei astfel de slujbe, practic, nu pare să reprezinte o mare problemă pentru Biserică. La început ea s-a aplicat numai cazurilor menţionate mai sus, în timp ce majoritatea Bisericii urma vechea tradiţie bisericească. Problema mai mare pentru Biserică s-a prezentat după decretul împăratului Alexie Comnenul (secolul XI) care a extins obligativitatea binecuvântării căsătoriilor de către Biserică. Această decizie imperială a contribuit la extinderea treptată a acestui nou obicei la toate căsătoriile. De atunci Biserica n-a mai putut păstra practica ei îndelungată şi singura admisibilă teologic. Ajungem astfel la epoca formării diferitelor tipuri de celebrare a Nunţii.

La extinderea noii forme de celebrare a nunţii au contribuit şi mulţi alţi factori. In acest punct ne vom referi la rolul catastrofal al împrejurărilor sub care s-a găsit Biserica în perioada dominaţiei otomane. Din cauza multelor primejdii pe care le înfruntau creştinii subjugaţi, nunta s-a limitat la cercurile familiilor şi, de nevoie, în multe cazuri se celebra în casele mirilor. Al doilea factor a fost şi aici atrofierea treptată a conştiinţei euharistice a membrilor Bisericii, al cărei efect a fost sporirea impedimentelor la împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Afară de aceste cauze obiective mai erau şi excluderile/afurisirile nejustificate ale viitorilor miri, precum şi abţinerile nejustificate ale mirilor de la dumnezeiasca împărtăşanie.

Abţinerile nejustificate ale mirilor de la dumnezeiasca împărtăşanie privesc nepăsarea credincioşilor faţă de viaţa sacramentală/mistagogică. Iar de excluderile/afurisirile nejustificate ale viitorilor miri de la dumnezeiasca împărtăşanie e răspunzătoare, în opinia noastră, importanta influenţă a discursului moralizator format în epoca turcocraţiei. Monahismul foarte iubit de popor, apărut după triumful Ortodoxiei la Sinodul VII Ecumenic, a exercitat o mare influenţă în cultul divin. Din secolul IX însă, observăm anumite tendinţe necunoscute în învăţătura Părinţilor, şi care privesc aplicarea unor criterii şi reguli monahale vieţii de căsătorie. Formarea definitivă a acestor tendinţe a avut loc în perioada turcocraţiei sub intensa influenţă a Occidentului. Sfintele canoane existente nu erau socotite suficiente şi, din acest motiv, mulţi monahi au procedat la completarea colecţiilor nomocanonice, pe care le-au numit „Exomologhitare" sau „Canonarii".

Aceste colecţii reprezintă o primă sistematizare a moravurilor şi obiceiurilor bisericeşti. De obicei ele se ocupă cu patimile omeneşti şi epitimiile prezentate ca un fel de pedepse pentru păcatele săvârşite. Drept exemplu trimitem la „Canonariul" lui Ioan Postitorul „care vorbeşte cu multă compasiune şi în amănunt despre toate patimile şi epitimiile date pentru ele, despre sfânta împărtăşanie, despre mâncăruri, băuturi şi rugăciuni". Sub influenţa intensă a acestor colecţii s-a format o viziune legalistă asupra păcatului, potrivit căreia păcătoşii erau supuşi unui „canon", în timp ce aceia care nu erau sub „canon" erau obligaţi să ţină toate posturile şi să se împărtăşească de patru ori pe an. Se înţelege că în astfel de condiţii de disciplină spirituală, viaţa sacramentală a credincioşilor a slăbit într-un mod foarte primejdios. Vom menţiona aici ca exemple ale acestor noi concepţii impunerea mărturisirii obligatorii şi a postului viitorilor miri înainte de nuntă, precum şi interzicerea unirii mirilor în noaptea după dumnezeiasca împărtăşanie şi, chiar mai mult, trei zile după dumnezeiasca împărtăşanie.

Problema cea mai mare pentru depăşirea anomaliilor în care s-a găsit viaţa bisericească actuală este privatizarea sfintelor Taine. Nunta mai ales e ameninţată să-şi piardă caracterul ei de sfântă Taină şi să reprezinte un eveniment ţinând mai mult de datină. De altfel Biserica trebuie să răspundă cererii viitorilor miri ca să le fie celebrată rânduiala Nunţii şi în acest mod să participe activ la acte care, din punct de vedere teologic, sunt problematice pentru ea. Aici se pune însă întrebarea, cum poate ea să depăşească această problemă şi care sunt soluţiile pe care poate să le dea, pentru ca să se restaureze rânduiala tradiţională, singura acceptabilă pentru ea? Teoretic, răspunsul la aceste întrebări este unul singur: restaurarea rânduielii tradiţionale, adică reîncadrarea celebrării Nunţii în dumnezeiasca Liturghie. Practic, această soluţie pare nerealistă pentru cei mai mulţi creştini. Dar pentru toţi aceia care participă activ la viaţa sacramentală nu există nici o problemă. Cu ajutorul păstorilor ei pot să se adapteze fără dificultate la această practică. Pentru majoritatea creştinilor care văd în nunta bisericească numai as pectul ei social sau, în cel mai bun caz, una din obligaţiile lor creştineşti, modul actual nu reprezintă, în opinia mea, o soluţie corectă.

Deşi în găsirea soluţiei liturgice corecte pentru celebrarea Nunţii nu putem neglija principalii factori care au contribuit la formarea tipului actual, este necesar să fie accentuat caracterul ei de sfântă Taină. Este necesar să se dea slujbei sfinte a Nunţii caracterul ei iniţial de Taină şi ea să devină o chestiune a întregii comunităţi bisericeşti.

Nenad S. Milosevici
Dumnezeiasca Liturghie - Centrul cultului in ortodoxie, Editura Deisis

Cumpara cartea "Dumnezeiasca Liturghie - Centrul cultului in ortodoxie"

 

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale