Criza in cuplu

Criza in cuplu Mareste imaginea.

Chiar dacă îndrăgostiţii se vor pierde, dragostea nu se va pierde, iar moartea nu va. avea putere asupra ei. (Dylan Thomas, Poem in October1)

I. Căsătoria este rădăcina vieţii şi celula de bază a societăţii. Sfântul Ioan Gură de Aur observă: „Noi n-am putea rămâne în viaţă fără iubirea dintre bărbat şi femeie."2 Relaţia conjugală este primordială şi în jurul ei se formează toate celelalte relaţii. Ea rezistă şi fără copii, dar şi atunci când copiii se îndepărtează, când devin independenţi. Pentru acest motiv, cercetătorii familiei şi-au focalizat atenţia pe relaţia conjugală.

Explozia interesului faţă de Taina Căsătoriei, certificată de avalanşa bibliografică apărută, este legată de faptul că familia şi căsătoria astăzi se află într-o mare criză. Se vorbeşte despre dezorganizarea, destrămarea căsătoriei, despre războiul între sexe. Intr-adevăr, în vremea noastră viaţa familiei devine chinuitoare. Căsătoria devine apăsătoare şi legăturile între părinţi şi copii sunt pline de adversitate şi de acuze reciproce. In această prezentare ne vom limita la câteva gânduri legate de criza de cuplu.

II. In societatea contemporană există o concurenţa şi o adversitate între sexe, urmare a schimbărilor sociale fundamentale şi a crizei de identitate a bărbatului şi femeii. In acelaşi timp, se observă o lipsă de interes crescândă şi un refuz de a se asocia în perechi şi de a crea familii. Bărbaţi şi femei, absorbiţi de profesie, evită căsătoria, preferând bătrâneţea într-o lume schimbată, în care guvernează singurătatea. Această tendinţă nu poate avea decât consecinţe grave, unele dintre ele deja vădite, din cauză că însuşi Ziditorul a conchis că nu este bine ca omul să fie singur.3

Distincţia între sexe este înţeleasă în Scriptură ca o ocazie de unire, de iubire comunitară şi nu de concurenţă sau distanţă. Dumnezeu oferă căsătoria prin zidire; bărbatului şi a femeii şi El însuşi iniţiază viaţa conjugală. Atracţia erotică între sexe se conformează puterii dragostei, a iubirii din cuib, a dragostei sădite de Dumnezeu între cei doi, ca să funcţioneze ca o putere de unire şi de înfrânare.4 Bărbatul şi femeia sunt fiecare dar al lui Dumnezeu pentru celălalt. Această înţelegere este foarte importantă pentru o societate care, deja am menţionat, întăreşte şi susţine competiţia şi antagonismul dintre sexe, prin greşit înţeleasa egalitate, cea care des eşuează într-o exacerbare a diferenţelor dintre bărbat şi femeie.5 Genul feminin ca provocare de a folosi adversitatea între sexe se transpune şi în căsătorie. Condiţiile din familie reflectă condiţiile din societate. Greutatea comunicării şi convieţuirii armonioase între bărbat şi femeie în căsătorie are legătură cu criza relaţiilor interpersonale în general şi cu criza generală de valori din societatea de azi.

Familia, urmând modelului social, se schimbă neîncetat. Instabilitatea în căsătorie se leagă de lipsa adaptării la situaţiile epocii postmoderne, precum şi de schimbarea calităţii relaţiilor oamenilor în familie. Adică ceea ce mai demult se făcea într-un mod firesc, în cadrul familiei şi societăţii tradiţionale, acum trebuie organizat şi sistematizat. Mai demult, tinerele îşi pregăteau zestrea lor, iar astăzi, tinerii şi tinerele trebuie să se pregătească pe sine.

Această pregătire, între altele, presupune crearea unei identităţi personale dinaintea căsătoriei, lucru ce înseamnă că omul tânăr trebuie să aibă definit un mod de viaţă, să-şi fi ales valorile pe care să le slujească şi altele. Preocuparea aceasta este importantă, deoarece claritatea, la nivelul valorilor între bărbat şi femeie, constituie un element pe deplin pozitiv pentru viabilitatea familiei. Specialiştii consideră drept caracteristica fundamentală a unei familii sănătoase simţirea înţelesului şi scopului familial ce provine dintr-un sistem de valori peren.6 Educaţia presupune, de asemenea, din partea familiei, capacitatea tinerilor de a crea legături emoţionale stabile, lucru care constituie unul din cele mai bune exerciţii pentru convieţuire.

In pregătirea necesară pentru căsătorie, microcultura familiei de provenienţă joacă un rol foarte important. Felul în care creştem copiii nu ajută întotdeauna la crearea unei identităţi personale şi a unei autonomii crescânde faţă de părinţi. Maturizare înseamnă ca cineva săi devină propria sa mamă şi propriul său tată, să devină el însuşi creator şi meşteşugar al celor pe care le-a primit deja.7 In această preocupare, tânărul va deveni capabil să îşi asume răspunderea şi grija altora.

Lipsa sau scăderile în pregătirea pentru căsătorie provin şi din inexistenţa sau slaba educaţie pe aceste teme, precum şi din lipsa modelelor pozitive în societate, care i-ar putea însufleţi pe tineri. Virtuţile pe care le presupun căsătoria şi paternitatea nu se suprapun şi nu pot convieţui uşor cu valorile societăţii contemporane: independenţa, lipsa legăturilor şi a responsabilităţilor, individualismul, lipsa de preocupare, consumerismul, dorinţa de îmbogăţire facilă, satisfacţia imediată şi altele. Valorile care intră în familie prin televizor sau prin industria de publicitate şi prin mediul înconjurător îşi spun cuvântul.

Legătura conjugală, în afară de altele, presupune deşertarea de sine (pentru a face loc celuilalt înăuntrul meu), conlucrare şi reciprocitate. Bărbatul şi femeia încetează în căsătorie să fie doar ei, pentru ei înşişi. în acelaşi timp, devin şi o nouă entitate, un singur trup, precum Fiul lui Dumnezeu încetează să fie „doar El însuşi, adică Dumnezeu, şi devine, de asemenea, şi Om"8. Astăzi, mulţi caută o relaţie pentru a dobândi bunăstare materială sau o poziţie în societate.

Accentele societăţii contemporane pe schimbările de suprafaţă („înnoirile") şi mentalitatea consumerista micşorează capacitatea fiecăruia de a vedea pozitiv legătura căsătoriei. Partenerul este abordat deseori ca un produs de consum: atâta vreme cât îmi acoperă nevoile mele, îl păstrez. Când încetează să acţioneze sau judec că este necesară o înnoire, şi dacă acesta nu consimte la o schimbare, atunci fără ezitare acţionez la schimbarea „produsului" cu unul nou.

Nu sunt puţini cei care consideră că au dreptul să folosească persoana celuilalt ca pe un bun material de consum, neglijând faptul că orice persoană, fie că ne este sau nu soţ sau soţie, ne este dăruită de către Dumnezeu spre mulţumire şi recunoştinţă şi pentru maturizarea şi folosul nostru.

Inţelegerea căsătoriei ca o legătură fără responsabilităţi, precum şi înţelegerea întreruperii legăturilor şi frecvenţa schimbărilor (nu ca un eşec, ci, mult mai mult, ca un păcat dorit) nu permit cuplului să se adâncească în relaţie. Nu se oferă ocazia fiecăruia de a-l cunoaşte pe celălalt mai adânc, de a-şi extinde personalitatea lui în celălalt, de a se influenţa reciproc unul pe celălalt, de a gusta dragostea deplină. Căsniciile fericite se leagă de un grad înalt de dăruire şi gradul acesta înalt de mulţumire în relaţia conjugală se micşorează atunci când ea se „rarefiază"9, au observat cercetătorii familiei. Pentru creştinul conştient, desigur, căsătoria înseamnă o legătură deplină, nu doar a unuia faţă de celălalt, dar şi a celor doi cu Hristos, Cel care este chipul unirilor.

Pe de altă parte, absolutizarea muncii fără un orar bine fixat şi cu o remuneraţie prea mică de multe ori, precum şi şomajul subminează grav căsătoria şi sunt două din cauzele care fac aproape imposibilă crearea unei familii. Este mare nevoie de a acţiona asupra condiţiilor umane de pe piaţa muncii, încercând o echilibrare între responsabilităţile de familie şi cele profesionale.10 Familia şi legătura conjugală au nevoie de învăţătură. Cunoaşterea celuilalt, precum şi cunoaşterea lui Dumnezeu presupun disponibilitate. Opriţi-va şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu? Căsătoria, dacă nu este îngrijită, dacă nu ne preocupăm de ea, se învecheşte şi moare. Este nevoie de o grijă conştientă, aşa cum şi relaţia cu Dumnezeu presupune grija pentru a păstra vie credinţa. In epoca noastră relaţia conjugală ar trebui să fie prioritatea numărul unu pentru cei căsătoriţi şi prima preocupare a pastoralei familiei în biserică.

Expunerea femeii în spaţiul muncii, cu autonomizarea şi independenţa pe care le presupune, au exercitat, într-un oarecare grad, o presiune asupra echilibrului relaţiilor din familie şi a stabilităţii imaginii bărbatului. Femeia a ieşit în zona lucrativă a societăţii (şi acest lucru este oarecum recent), păstrând necesitatea grijii faţă de copii şi faţă de casă, lucru care, de multe ori, are ca rezultat epuizarea ei. Este, de asemenea, adevărat că neputinţa financiară a femeii şi preocuparea ei exclusivă cu familia vin astăzi într-o mare contradicţie cu aşteptările sale personale, cu realităţile sociale şi familiale şi nu constituie totuşi fundamentul pentru o căsătorie bine închegată. De exemplu, cunoaştem astăzi că pentru buna dezvoltare a copiilor şi pentru coeziunea familiei este neapărat necesară implicarea reală şi nu doar episodică a" tatălui în viaţa de zi cu zi a familiei.12

Coexistenţa şi imixtiunea elementelor contradictorii şi a mentalităţilor din cele trei chipuri tradiţionale de viaţă familială - familia tradiţională rurală, care aparţine societăţii agrare, săteşti; familia orăşenească şi familia compusă de astăzi - îngreunează înţelesul asupra familiei în general. De exemplu, o tânără aude, în timpul slujbei Cununiei, că trebuie să se supună bărbatului ei, cel care este chemat să fie cap (un element tradiţional lingvistic), însă viaţa de zi cu zi a familiei de astăzi presupune flexibilitate la toate nivelurile - flexibilitatea înseamnă anularea rolurilor bine definite ale sexelor şi a aşteptărilor şi conlucrarea şi adaptarea la noile roluri.13

Vechile reguli de comportament care au fost importate mai demult în Biserică şi-au pierdut astăzi greutatea şi sunt nefuncţionale. Familia contemporană nu se mai bazează pe înţelegerea tradiţională a bărbatului drept cap şi şef al familiei şi al femeii, responsabilă de casă şi de creşterea copiilor. Studiile făcute asupra adolescenţilor şi studenţilor au arătat că nu este acceptată deloc această ierarhizare exactă a rolurilor tatălui şi mamei în familie: rolul autoritar al tatălui şi locul supus al mamei.14 Centrul de greutate al familiei s-a transferat de la supravieţuirea în legătura emoţional-afectivă la supravieţuirea şi dezvoltarea psihologică. Accentul este pus pe calitatea relaţiilor interpersonale şi pe recunoaşterea calităţilor individuale, a dorinţelor şi nevoilor fiecărui membru al familiei. Este deosebit de evident că relaţia egală este un subiect greu, mai ales în cazul tipului simplu, tradiţional, în care bărbatul este văzut cap al familiei.

Şi, în timp ce se întâmplă toate acestea, iar cei căsătoriţi încearcă să echilibreze lucrurile între ce este vechi şi ce este nou, anumiţi duhovnici atribuie o vinovăţie confuză femeii contemporane, deoarece nu se dăruieşte în tipul tradiţional bărbatului şi copiilor ei, după cum ar trebui s-o facă, după părerea lor.

Căsătoria este o legătură între două persoane libere. Soţii sunt un singur trup, cu persoane diferite. O condiţie a unei legături autentice este existenţa integrităţii şi dezvoltării personale a celor implicaţi în relaţie. Precum în Persoana lui Hristos se unesc firile omenească şi dumnezeiască neamestecat, menţinându-se identitatea specifică fiecărei firi, aşa şi soţii se unesc într-un singur trup, menţinând unicitatea persoanelor.

Astfel că mentalitatea conform căreia dezvoltarea personală are prioritate în faţa stabilităţii căsătoriei familiei tradiţionale ajunge uneori să fie un motiv pentru o grabnică disoluţie a familiei. Ar trebui să avem în vedere faptul că, în situaţia căsătoriei, dezvoltarea personală trece printr-o îmbogăţire a relaţiei de cuplu, într-o adâncire în unitate şi în dragoste.

Armonia continuă şi deplină în căsătorie este un mit. Neînţelegerile dintre cei doi sunt fireşti şi de neevitat. Dimpotrivă, evitarea cu obstinaţie a neînţelegerilor, a părerilor diferite, este cauză importantă a crizelor fără de ieşire, a relaţiilor moarte şi, nu rareori, a multor simptome psihosomatice manifestate mai ales la femei. Contradicţiile constructive în căsătorie, precum în orice relaţie interpersonală, înseamnă reorientare continuă către adevăr şi către evoluţie. Ceea ce are o mare importanţă este cultivarea înclinaţiei de unire. Familia, ca o mică biserică, se foloseşte din armonizarea vieţii în mod sinodal, comunitar, prin transformarea neînţelegerilor în motiv de unire şi nu de depărtare.

Subestimarea valorii de apropiere şi de menţinere a funcţionalităţii în căsătorie a vieţii intime a soţilor şubrezeşte serios căsătoria. Ignorarea nevoii de unire trupească provoacă depărtarea emoţională şi afectivă şi însingurarea celor doi.15 Este absolut necesar ca soţii să aibă în vedere faptul că unirea lor trupească este o stare nouă, binecuvântată de Biserică. Unirea trupească provine din unirea sufletească şi creşte familiaritatea şi capacitatea de autodescoperire şi dăruire a soţilor la un nivel al vieţii fireşti (cunoaşterea reciprocă relatată şi în Scriptură: Şi a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa16) dă viaţă căsătoriei şi constituie certificarea faptului că nu mai sunt doi, ci un singur trup.17

Astfel, viaţa intimă, ruptă de restul vieţii familiale, nu asigură dragostea şi dezvoltarea plenară a persoanelor. Dragostea conjugală trupească constituie unul dintre elementele importante ale dragostei în general, însă dragostea sufletească nu porneşte şi nu se opreşte doar la relaţia dintre bărbat şi femeie. Pe de altă parte, deseori se exagerează importanţa legăturii erotice şi, din acest motiv, există multe dezamăgiri, considerând că pentru insatisfacţia relaţiei este de vină greşita alegere a persoanei. Să avem în vedere totuşi că insatisfacţia nu are neapărat legătură cu persoana, ci arată o perspectivă seculară asupra dragostei. Nu este cu putinţă ca partenerul să-mi ofere o împlinire dumnezeiască. Această împlinire se găseşte doar în mişcarea iubitoare către aproapele şi către Dumnezeu, Cel care este izvorul şi ţinta dragostei.

Am lăsat la sfârşit un element pe care mulţi l-ar considera un motiv de agravare a crizelor în familie şi care, de multe ori, încurcă şi complică mult lucrurile. Este vorba de pastorala familiei şi a căsătoriei în Biserică, cea care, prin exagerări religioase şi moraliste, trădează de multe ori caracterul de taină al căsătoriei şi osândeşte perechea la o mizerie interioară chinuitoare şi la o răceală legalistă.18 Intr-adevăr, prin abordarea unor elemente practice, concrete, ce provin din mentalităţile altor vremuri, se nasc alte probleme, în loc să se uşureze rezolvarea celor existente, lucru care provoacă multă dezamăgire între credincioşi.

III. Completând această abordare succintă a câtorva cauze ale crizei familiei şi perechii, aş dori în acest moment să fac o propunere. Cred că Biserica are calitatea şi posibilitatea de a ajuta decisiv în această problemă a căsniciei şi familiei, în primul rând prin fundamentele teologice ale căsătoriei şi prin restabilirea ei ca o taină eclezială. In acelaşi timp, este nevoie şi de transformarea meşteşugului pastoral prea închistat în mentalităţi trecute, care ar putea fi însufleţit de teologie şi ar putea primi dimensiuni noi, depărtându-se de înţelegerile greşite, atât religioase, cât şi populare ale acestei realităţi. Va trebui să se facă înţeles faptul că este un păcat de moarte şi nu o desăvârşire faptul de a lucra într-un mod ce omoară dragostea conjugală, deoarece în acest fel zădărnicim felul de existenţă al firii omeneşti aşa cum a zidit-o Dumnezeu.19 Dacă vom ignora şi vom nega funcţia trupească a dragostei conjugale, vom eşua foarte uşor în convingeri şi mentalităţi neoplatonice şi maniheiste, lucru care înseamnă ratarea căsătoriei într-o convieţuire dochetistă20 imaginară. După concepţia dochetistă, Hristos nici nu S-a întrupat şi, în mod corespunzător, căsătoria, care este chipul şi taina prezenţei lui Hristos („Chip al prezenţei lui Hristos este căsătoria, taină este această prezenţă"21), este o unire pe deplin psihosomatică a bărbatului şi a femeii, şi nu o simplă convieţuire.

Acesta este un motiv serios pentru ca duhovnicii noştri să conştientizeze faptul că pastoraţia ce se opune unirii trupeşti în căsătorie nu este o abordare teologică, ci constituie un motiv serios la slăbirea şi stricarea căsătoriei. Este o nevoie urgentă aceea de a evita şi de a ne depărta de o pastoraţie dualist-moralistă, terorizată de controlul vieţii sexuale a soţilor, care caută peste tot pă-catul, şi să depăşim toate acestea către o pastoraţie pozitivă, conform teologiei înalte a căsătoriei, teologie ce este susţinută de Biserică. Bucuria relaţiei, bucuria dragostei şi a intimităţii, bucuria familiei şi mai ales trăirea faptului că fiecare căsătorie constituie un semn şi un tip al prezenţei lui Dumnezeu22, expresia deplină a unirii lui Hristos cu Biserica, îl pot însufleţi şi încuraja pe credincios. Dimpotrivă, blocajul vinovăţiilor provocate de o pastoraţie acuzatoare îl leagă pe credincios într-o imobilitate şi nelucrare fără sfârşit.

Pe lângă acestea, Biserica ar trebui să caute un alt mod de comunicare cu creştinii, mod care să se fundamenteze, desigur, pe teologie şi, în acelaşi timp, să adopte şi o cunoaştere autentic ştiinţifică şi să aibă în vedere realitatea socială din jur. Epoca noastră presupune o distincţie foarte clară între teologie şi conţinutul tradiţiei locale a altor epoci. Elementele sociale şi ştiinţifice s-au schimbat fundamental şi se schimbă neîncetat, într-un ritm accelerat, lucru care presupune o adaptare şi o apropiere de viaţa conjugală cotidiană şi de viaţa familiei. De exemplu, imaginea relaţiei între cap şi trup, folosită de Sfântul Apostol Pavel, trebuie înţeleasă în vremea noastră, prin prisma teologiei creştine, ca un îndemn la conjugarea dorinţelor şi intenţiilor soţilor după chipul unicităţii voinţei lui Hristos cu voinţa Tatălui şi armonizarea persoanelor (aşa cum în slujbă spunem „pentru buna înţelegere sufletească şi trupească"), în mod analog cu legătura membrelor în trup şi a lui Hristos cu Biserica.

IV. Concluzionând, căsătoria, în vremea noastră, ar trebui abordată ca o oportunitate, ca o ieşire spre maturitate (Căci va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa23), ca o conştientizare a responsabilităţii relaţiei (a relaţiei conjugale), ca o armă puternică împotriva narcisismului şi singurătăţii, ca o comuniune de persoane. Căsătoria este ocazia („dar de la Dumnezeu"24) dăruită de Dumnezeu omului pentru a se maturiza şi pentru a se sfinţi. Reuşita acesteia va fi mult mai strălucită într-o societate aproape duşmană căsătoriei şi vieţii de familie.

Panareas Koufoiannis Karkanis
Articol preluat din volumul 'Criza familiei', Editura Sophiaa

Cumpara cartea Criza familiei

Note:
1 In vol. Collected Poems, Phoenix, 2003.
2 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Epistola către Efeseni, PG 62,136.
3 Facerea 2, 18.
4 Sf. Maxim Mărturisitorul, 170 de capete teologice, în Filocalia, vol. II, p. 184.
5 Vezi A. Kalandzis-Azizis, Sindromul femeii, Atena, 2006.
6 R. Skynner, Teme de familie, trad. A. Papastavros, Elenika Gramata, Atena, 1998, p. 198.
7F. Dolto, Evangheliile şi credinţa. Pericolul unei căutături psihanalitice, rrad. E. Kukis, Ed. Hestia, Atena, 2002, p. 37.
8 Pr. John Meyendorff, Căsătoria — o perspectivă ortodoxă, Sfânta Mitropolie Theba şi Levadia, Atena, 1983, p. 25.91 R. Skynner, op. cit., p. 110.
10 Ch. Lasch, Liman într-o lume dură. Familia sub asediu, Tesalonic, 2007, pp. 15-16.
11 Psalmul 45, 10.
12 A. Napier, Perechea, legătura fragilă, trad. I. Rokos, Elenika. Gramata, Atena, 1995, p. 42 şi E. Badinter, Identitatea masculină, trad. L. Stamatiadis, Ed. Katoptro, Atena, 1994, p. 94.
13 Ch. Lasch, op. cit., p. 170.
14 D. Yorgas, „Dimensiuni psihologice şi ecologice în instituirea şi funcţionarea familiei", în volumul Adolescenţa, sub coordonarea lui I. Syantis, Ed. Kastaniotis, Atena, 1998, p. 129.
15 Sf. Apostol Pavel sfătuieşte: Nu vă lipsiţi unul de altul... (I Corinteni 7, 5).
16 Facerea 4, 1.
17 Matei 19, 6 şi Marcu 10,6.
18 Pr. Mihail Kardamakis, Cununia, o taină mare, Ed. Tinos, Atena, 2004, p. 14.
19 Si. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, PG 90, 756B.
20 Dochetismul = concepţie care considera materia şi implicit trupul ca fiind rele în sine (n. tr.),
21 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Coloseni, PG 62, 389-390.
22 „[...] şi atunci când se unesc (soţii) nu sunt chip al celor neînsufleţite şi nici chip al vreunui lucru de pe pământ, ci chipul lui Dumnezeu, Care i-a plăsmuit", Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Coloseni, PG 62, 387.
23 Facerea 2, 24.
24 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 388.

01 Noiembrie 2016

Vizualizari: 1391

Voteaza:

Criza in cuplu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE