Drepturile si indatoririle sotilor

Drepturile si indatoririle sotilor Mareste imaginea.

Cel necăsătorit are drepturi şi îndatoriri. După ce se căsătoreşte, are mai puţine drepturi şi mult mai multe îndatoriri. Când apar însă copiii, nu mai are deloc drepturi, ci numai îndatoriri. (Stareţul Epifanie)

Sunteţi acum gospodar şi gospodină, părinţi ai unei noi generaţii. Trebuie să faceţi în aşa fel încât copiilor să le rămână nu numai moştenire, ci trup sănătos şi suflet plin de bărbăţie. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

După încheierea căsătoriei, primele şi cele mai însemnate îndatoriri ale soţului sunt faţă de soţie, iar ale soţiei - faţă de soţ. Ei trebuie să trăiască unul pentru celălalt, să-şi dea viaţa unul pentru celălalt. Căsătoria este unirea a două jumătăţi într-un întreg. Două vieţi sunt legate cu o legătură atât de strânsă, încât nu mai sunt două vieţi, ci una. Atât soţul, cât şi soţia poartă până la sfârşitul vieţii sfinţita răspundere pentru fericirea şi supremul bine al celuilalt. (Sfânta Muceniţă Alexandm, împărăteasa Rusiei)
Soţia să nu aştepte ca soţul ei să-şi arate primul virtutea ca să i-o arate şi ea pe a sa, pentru că aceasta nu va fi mare ispravă. Totodată, nici soţul să nu aştepte bună purtare de la soţie pentru a se îngriji de ea, fiindcă aceasta nu va mai fi virtute din partea lui, ci, după cum am spus, fiecare să-şi îndeplinească îndatoririle în ceea ce îl priveşte, fără să aştepte ca celălalt să facă aceasta primul. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

După cum se află însemnat în istorisirile vechi, Sfântul Mucenic Iustin zice că Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea vieţii Sale pământeşti, făcea pluguri şi juguri, arătând prin asta că oamenii trebuie să se ostenească şi să poarte greutăţile cu dreptate şi deopotrivă cu ceilalţi, aşa cum boii înjugaţi poartă jugul lor deopotrivă: dacă unul dintre cei doi rămâne în urmă, celuilalt îi este mai greu. Dacă soţii ar împărţi creştineşte, deopotrivă, greutatea vieţii lor, oamenilor le-ar fi uşor să trăiască şi pe pământ, dar întrucât soţii - unul sau amândoi - sunt deseori îndărătnici, bunăstarea noastră pământească se dovedeşte a fi şubredă. (Sfântul Ambrozie de la Optina)

La treburile casei este dator să ia parte fie-, care membru al familiei, şi cea mai deplină fericire familială poate fi atinsă numai atunci când toţi îşi îndeplinesc cinstit îndatoririle. (Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei)

In Sfânta Scriptură, căsătoria omenească se bucură de comparaţia cea mai înaltă: cea cu unirea dintre Hristos şi Biserică. In lumina acestei imagini, devine clară deosebirea dintre chemarea casnică a bărbatului şi cea a femeii, care duce la armonia familială. Soţul este capul duhovnicesc, întreţinătorul şi dătătorul de bunătăţi, cel care apără de răutatea lumii exterioare; soţia este cea care pune rânduială în căminul domestic şi educatoarea copiilor. (Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale)

Ce înseamnă femeia să se teamă de bărbat .(Efes. 5, 33)? Femeie! Dacă vrei să te supui soţului pentru Dumnezeu, nu-mi vorbi de îndatoririle lui, ci împlineşte-le cu osârdie pe cele puse asupra ta de Legiuitor. Supunerea faţă de Dumnezeu stă tocmai în a nu călca legea nici măcar când suferi tu însăţi cele potrivnice. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dumnezeu a împărţit lucrarea vieţii noastre în îndeletniciri de două feluri: obşteşti şi casnice. Femeii i-a încredinţat cârmuirea casei, iar bărbaţilor le-a dat în seamă toate treburile obşteşti, care se săvârşesc la târg, în judecăţi, în sfaturi, la război şi aşa mai departe. Dacă femeia nu poate să arunce cu suliţa, să tragă cu săgeata, în schimb se pricepe să toarcă, să ţeasă pânză şi să facă foarte bine celelalte treburi casnice. Nu se pricepe să-şi dea cu părerea în sfatul obştii, în schimb poate să-şi dea cu părerea acasă, şi adeseori sfatul femeii este în cele casnice cu mult mai bun decât al bărbatului. Ea nu se pricepe să ţină vistieria obştii, în schimb ştie să crească copii, să bage de seamă răutăţile slujnicelor, să ia seama ca slugile să fie cinstite, slobozindu-şi bărbatul de toate aceste bătăi de cap, având grijă ea însăşi de cămări, de lucrul de mână, de gătitul mâncării, de cuviinţa îmbrăcăminţii şi de toate celelalte cu care nu este potrivit să se îndeletnicească bărbatul şi cu care acestuia nici nu i-ar fi, de altfel, uşor să se îndeletnicească, oricât şi-ar da silinţa. Deoarece şi faptul că cel în stare să facă lucrurile cele mai însemnate nu poate să le facă atât de bine pe cele mai neînsemnate, ca să fie cu atât mai simţită nevoia de femeie, este o lucrare a Purtării de grijă şi a înţelepciunii dumnezeieşti. Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat priceput la amândouă felurile de treburi, partea femeiască ar fi ajuns cu uşurinţă dispreţuită; pe de altă parte, dacă El i-ar fi încredinţat femeii partea cea mai mare şi mai de tre buinţă, femeile s-ar fi umplut de trufie peste măsură. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Indatorirea femeii este să păzească cele agonisite, să chivernisească veniturile soţului şi să poarte grijă de casă. Dumnezeu a făcut femeia tocmai ca în această privinţă, ca şi în multe altele, ea să-i fie bărbatului ajutor. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Legea firească şi fundamentală a firii omeneşti este următoarea: soţul este reazimul femeii şi capul familiei, care răspunde pentru bunăstarea materială şi duhovnicească a tuturor membrilor familiei; soţia este sprijinul bărbatului, educatoarea copiilor; copiii sunt ajutoarele părinţilor şi „supuşii" micului „stat" din casă, ca să zicem aşa. Aparenta inegalitate din familie este dictată de însăşi natura şi este indispensabilă pentru existenţa şi dezvoltarea armonioasă a familiei.

Ca membru al familiei, al societăţii şi al Bisericii, fiecare om poartă în această viaţă vremelnică o anumită slujire sau „ascultare", care este indispensabilă pentru binele obştesc. In împărăţia cerurilor vor fi desfiinţate deosebirile de sex, de rasă şi de poziţie în societate care există acum între oameni. Răspunderea omului în faţa lui Dumnezeu este proporţională cu îndatoririle lui, însă răsplata din cer este determinată nu de poziţia („privilegiile") pe care a avut-o în societate sau în familie, ci numai de râvna cu care şi-a purtat ascultarea. In faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali, tuturor le sunt accesibile harul lui Dumnezeu şi fericirea veşnică. (Episcopul Alexandru Mileant)

Femeia poate găsi înţelepciunea şi puterea care îi trebuie pentru a-şi împlini sfintele sale îndatoriri numai cerându-le de la Dumnezeu.(Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei)

Sfinţiţi-vă viaţa. Când gospodina, făcând treburile casei, se roagă, totul se sfinţeşte: se sfinţeşte nu numai mâncarea, ci şi cei care o mănâncă. (Stareţul Paisie Aghioritul)

Soţul trebuie să cugete cum să sădească în casă cucernicia prin fapte şi prin cuvinte; şi soţia să vegheze asupra casei, însă pe lângă asta trebuie să aibă şi o altă grijă, mai de seamă, şi anume ca toată familia să se ostenească pentru împărăţia cerurilor. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

In vremea de acum Dumnezeu nu îi căsătoreşte nemijlocit pe soţi, ci rosteşte prin slujitorii Săi cuvintele de binecuvântare care împărtăşesc unirii lor caracterul de Taină, după chipul unirii dintre Hristos şi Biserică - iar prin această sfinţire şi îndatoririle lor reciproce devin îndatoriri sacre, aşa încât încălcarea lor de către una din părţi nu îi dă celeilalte dreptul de a le încălca la rândul său. De aceea, fie că soţul îşi îndeplineşte îndatoririle, fie că nu şi le îndeplineşte, soţia trebuie să şi le îndeplinească pe ale sale, aducându-şi aminte că răspuns va avea de dat nu înaintea soţului, ci înaintea Domnului.

Ea şi-a schimbat numele, luând numele soţului, şi prin aceasta a recunoscut slava lui drept slavă a sa. Această folosire de slava altuia nu o scuteşte însă de activitate. Ea însăşi trebuie să slujească drept slavă, drept cunună a soţului său.

In ce trebuie să constea activitatea ei? Prin înţelepciunea sa, prin tandreţea sa, prin priceperea gospodărească, prin grija de copii, ea trebuie să facă din casă un templu al ordinii, păcii, fericirii, unde soţul, după îndeletnicirile sale din afara casei să poată afla tihnă şi bucurie, unde să găsească atâta bine, încât nici să nu-i treacă prin cap să caute altundeva odihnă de ostenelile sale şi refacere a puterilor sufleteşti ostenite, unde să găsească sfat bun, care să-l însoţească şi în munca lui şi, fără ca el să bage de seamă, să-i modereze patimile şi pornirile, să-l orienteze spre bine şi spre sfinţenie.

Mai mult decât atât: slujind fericirii vremelnice a soţului, soţia trebuie să slujească şi mântuirii lui veşnice, şi doar atunci îi va fi de ajutor cu adevărat.

Dar cum îşi poate ea îndeplini această menire? Situaţia ei o ajută şi în acest caz, şi ea poate realiza în tăcere schimbarea mântuitoare ce nu ar putea fi realizată prin nici un fel de îndemnuri. Să presupunem că soţul ei şovăie între credinţă şi necredinţă, sau priveşte cu nepăsare lucrarea mântuirii sale pentru că este absorbit de preocupările vieţii sociale, sau este furat de sminteli şi de îndoială - şi iată că alături vede un om care trăieşte în duhul credinţei. Soţia triumfă: ea săvârşeşte mântuirea soţului său. Astfel, ea nu propovăduieşte despre Mântuitorul, ci îl întrupează în viaţa sa; nu-l învaţă pe soţul său adevărurile Evangheliei, ci prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin toată rânduiala vieţii sale înrădăcinează în el adevărurile acestea. Fără să explice teoretic adevărurile acestea, ea îl face pe soţul ei să le simtă. Această lucrare a femeii nu este inventată de noi. Apostolul Petru o porunceşte limpede, punând îndeplinirea ei în strânsă legătură cu dependenţa femeii de bărbat: femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri. Dar pentru ce? Pentru ca acei bărbaţi care nu se pleacă cuvântului să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viaţa voastră curată şi temătoare de Dumnezeu (I Pt. 3,1-2).

Iată unde se află adevărata măreţie a femeii, cu toată subordonarea ei aparentă! Soţul trebuie să fie orb sau din cale-afară de împietrit ca să nu fie impresionat de priveliştea cucerniciei adevărate şi vii care se manifestă în viaţa soţiei lui şi ale cărei roade sunt pentru el atât de plăcute, încât se întreabă fără să vrea cine a câştigat mai mult: el, pentru viaţa de acum, sau ea, pentru viaţa viitoare? Şi ce fericire este pentru soţie când citeşte în inima soţului său aceste cuvinte dumnezeieşti: nu este bine să fie omul singur (Fac. 2,18), şi ce amar este pentru ea - dacă este în stare să înţeleagă aceasta - când citeşte în inima soţului cu totul alte cuvinte: „Bine este să fie omul singur!" (Protoiereul Dimitrie Smirnov)

A iubi este treaba soţilor, iar a se pleca este treaba femeilor. Aşadar, dacă fiecare îşi va îndeplini datoria, legătura dintre ei va fi tare. Văzându-se iubită, soţia este plină de bunăvoinţă, iar soţul, fiind ascultat, este blând. Dacă soţia se supune, nu te mândri, soţule, iar tu, soţie, nu te îngâmfa dacă te iubeşte soţul. Soţule! Dumnezeu ţi-a supus-o pe soţie pentru ca ea să fie mai iubită, iar soţului i-a insuflat să te iubească, soţie, ca să-ţi fie mai bine să te supui. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Pentru fiecare soţie, principala îndatorire I este chivernisirea casei sale. Ea trebuie să fie mărinimoasă şi bună la inimă. Femeia a cărei inimă nu este mişcată la vederea amărăciunii, care nu năzuieşte să ajute când îi stă în putere aceasta, este lipsită de către una dintre principalele calităţi feminine care alcătuiesc temelia firii femeieşti. Femeia adevărată împarte cu soţul povara grijilor lui. Orice s-ar întâmpla cu soţul de-a lungul zilei, atunci când intră în casă trebuie să intre într-o atmosferă de dragoste.

Alţi prieteni îl pot trăda, însă devotamentul soţiei trebuie să rămână neschimbat. Când se lasă bezna şi pe soţ îl împresoară restriştile, ochii devotaţi ai soţiei îl privesc ca nişte stele ale speranţei, care luminează în întuneric. Când soţul este frânt, zâmbetul ei îl ajută să-şi recapete forţele, aşa cum raza de soare face să se îndrepte floarea care şi-a plecat capul. (Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa Rusiei)

Când amândoi soţii se raportează creştineşte la îndatoririle lor conjugale, aceasta ajută la întărirea respectului reciproc şi dragostei autentice dintre ei. (Episcopul Alexandru Mileant)

Dacă fiecare din soţi se va strădui să-şi îndeplinească îndatoririle, amândoi vor dobândi în scurtă vreme câştig. Dacă, de pildă, soţia este gata să-şi rabde soţul şi când e certăreţ, iar soţul nu-şi va întărâta soţia atunci când e mânioasă, între ei se va înstăpâni pacea desăvârşită, şi viaţa lor va fi asemenea unui liman neînviforat. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Cum sa intemeiem o familie ortodoxa. 250 de sfaturi intelepte pentru sot si sotie de la sfinti si mari duhovnici; Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa intemeiem o familie ortodoxa"

28 Iulie 2016

Vizualizari: 3283

Voteaza:

Drepturile si indatoririle sotilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE