Pacate impotrivitoare Tainei Casatoriei

Pacate impotrivitoare Tainei Casatoriei Mareste imaginea.


Pacate impotrivitoare Tainei Casatoriei dupa Sfintii Parinti ai veacului al IV-lea

Casatoria presupune multa bucurie si mangaiere, dar si multe responsabilitatii atat a sotilor fata de copiii lor, cat si a celor doi, unul fata de celalalt si a copiilor fata de parinti. Abdicarea in vreun fel sau altul de la aceste responsabilitati a membrilor familiei sau a unuia dintre acestia, atrage dupa sine periclitarea sau chiar ruperea unitatii familiei si in acelasi timp, necinstirea harului primit prin Taina Casatoriei.

Intre pacatele care se impotrivesc casatoriei sau atenteaza la unitatea si bunul mers al familiei, cele mai importante sunt:

a) necinstirea sotului sau sotiei;

b) adulterul;

c) incestul;

d) perversiunea;

e) uciderea pruncilor in pantecele mamei.

a) Necinstirea sotului sau a sotiei. Invatatura ortodoxa intemeiata pe cea a Sfintilor Parinti, sustine ca prin Taina Casatoriei sotul si sotia formeaza o unitate, "un trup", ei reprezentand cele "doua jumatati ale intregului". De aceea Parintii Bisericii insista asupra necesitatii intemeierii in familie a unui climat de pace si buna intelegere, bazat pe iubirea reciproca a celor doi soti. Chiar daca barbatul a fost randuit de Dumnezeu cu calitatea de cap al familiei, iubirea il face pe acesta sa nu se comporte cu sotia sa in chip tiranic, si nici pe sotie sa se simta umilita din pricina datoriei ei de a asculta. De aceea, cei doi trebuie sa se sileasca sa pastreze cu orice pret armonia in familie, ea fiind izvorul tuturor bucuriilor si "capitalul tuturor bunurilor intr-o casa".

Sfantul Ioan Gura de Aur condamna pe cei care nu pastreaza in familie un astfel de climat, aratand ca neintelegerile dintre sot si sotie comporta consecinte grave, nu numai pentru acea familie cu parinti, copii si celelalte rude, ci si pentru intreaga societate, si nu numai in plan material, ci si in plan spiritual. In acest sens, Sfantul Parinte spune: "Pentru ca, dupa cum, cand temelia se clatina, se prabuseste intreaga locuinta, la fel si sotii, cand traiesc in neintelegere, se rastoarna intreaga noastra viata. Ia seama: lumea este alcatuita din cetati, cetatile sunt constituite din case, casele sunt compuse din barbati si din femei. Daca deci, a intrat lupta intre barbati si femei, ea a intrat in case, si cand sunt tulburate casele sunt rasturnate si cetatile, iar cand are loc o rasturnare de cetati, atunci, in chip firesc, s-a umplut de tulburare, de razboi si de lupta si lumea intreaga"! Si, in alt loc, vorbind despre cele ce tin de buna randuiala a unei case, el zice: "Cand acestea sunt bine intocmite, si cele duhovnicesti vor merge bine; altfel, si acelea se vor vatama".

Necinstirea sotului sau sotiei de catre unul din cei doi, se manifesta in diferite feluri: neglijarea tovarasului de viata, cearta, jigniri, batai sau si mai grav, adulter.

Sfantul Ioan atrage atentia sotilor sa nu stea toata ziua la dispozitia prietenilor in detrimentul petrecerii timpului cu sotiile lor, dandu-le astfel motive de banuiala. Tot din aceasta cauza, cu toata compasiunea pe care o are el pentru cei de conditie modesta, opreste si ca sotul sau sotia sa se ocupe, mai mult decat se cuvine, de servitori.

Sotia sa nu-si insulte sotul daca nu-i ofera bogatii materiale. De aceea ea trebuie sa fie invatata a pretui iubirea si toate celelalte bogatii spirituale. insa lucrul acesta nu esteusbr de realizat, mai ales cand cineva este robit de patima iubirii de arginti si a slavei desarte. Sfantul Ioan arata care este solutia contracararii acestor deprinderi negative. El spune: "Daca ea va cunoaste care e adevarata bogatie, daca va afla filozofia cea inalta, nu va mai acuza niciodata pe barbat pentru unele ca acestea. Sa o inveti, deci, ca saracia nu este vreun rau; sa o inveti nu numai cu vorba, ci si cu fapta; sa o inveti a dispretul slava desarta si atunci, desigur ca niciodata femeia nu-ti va vorbi de acestea si nici nu va dori bogatia".

Dar nici barbatul, daca ar primi astfel de insulte, sa nu-i raspunda cu jigniri sau chiar batai si "niciodata sa nu intinda mana sa asupra ei", ci mai degraba sa fie ingaduitor cu ea si sa caute a o forma, chiar de la inceput, ca pe una ce este mai slaba decat el. "Din seara intai cand ai primit sotia in casa ta - sfatuieste Sfantul Ioan - invat-o sa fie moderata in pretentii, sa fie blanda; invat-o cum sa traiasca; chiar din capul locului, chiar de la inceput invat-o si convinge-o ca sa alunge de la ea dragostea de bani. Invat-o sa filozofeze, povatuieste-o ca sa nu aiba niciodata aurarii pe umeri si pe langa obraji sau imprejurul grumazului, nici atarnate in salon, si nici haine aurite si pretioase, ci casuta voastra sa fie vesela, iar acea veselie si seninatate sa nu se pogoare in insulte ... Tu infrumuseteaza-ti casa cu cea mai mare podoaba, sufland in ea vantul cumpatarii, care va purta cu sine si cea mai placuta mireasma".

b) Adulterul. Sfantului Ioan Gura de Aur ii vine greu sa vorbeasca despre acest-pacat atat de dezgustator si uracios, de aceea se scuza, spunand: "Nimeni sa nu ma invinovateasca, fiindca eu nu caut a ma impodobi cu frumusetea cuvintelor, ci sa fac frumosi si respectati pe cei ce ma asculta [...]. De altfel si doctorul care vrea sa taie rana cea putreda, nu se gandeste cum sa-si pastreze mainile curate, ci cum sa-l scape pe bolnav de acea rana"'.

Adulterul este un mare pacat, o grava incalcare a voii si Legii lui Dumnezeu, ci este intotdeauna preadesfranare, spre deosebire de pacatul desfranarii, savarsit de cineva care n-a fost niciodata legat prin Taina Cununiei sau n-a pacatuit cu cineva casatorit. Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza foarte clar in ce consta pacatul preadesfranarii sau adulterul, spunand: "Preadesfranare (preacurvie) se numeste nu numai aceea ca ai avut relatii cu o femeie maritata dupa alt barbat, ci si aceea cand tu, barbat care-ti ai pe femeia ta, si esti legat de ea, pacatuiesti cu alta". Si de asemenea: "Nu numai atunci se numeste preadesfranare, cand cineva nazuieste la o femeie maritata cu barbat, ci si atunci cand acea femeie este nemaritata, daca acela este casatorit si legat de femeia sa legiuita". Sfantul Parinte adauga: "Daca cel ce a fost insurat si si-a lasat femeia, iar dupa aceasta mai are relatii cu ea, si este vinovat de preadesfranare, cu atat mai mult cand are relatii cu o femeie straina".

Sfantul Ioan zice ca adulterul este "o abatere de la Lege, lacomie si hotie, ba inca e ceva mai mult decat hotia".

El osandeste adulterul nu numai pentru impreunare, ci mai ales pentru nedreptatea si lacomia celui ce-l savarseste. Este vorba, pe de o parte de nedrep-tatirea femeii, iar pe de alta parte de nedreptatirea barbatului caruia i s-a rapit femeia, asa incat o femeie devine comuna mai multor barbati, rasturnandu-se in acest fel "chiar si legile naturii". Caci Dumnezeu l-a facut pe om "barbat si femeie", unindu-i intr-un singur trup.

Adulterul este asadar, in acelasi timp, si furt, deoarece asa dupa cum invata Sfantul Pavel: "Femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia "'. De aceea, Sfantul Ioan sfatuieste pe cei care ar fi ispititi de vreo femeie desfranata, sa raspunda: "Trupul nu este al meu, ci al femeii mele". Tot asa sa spuna si femeia "catre cei care ar voi sa-i calce intelepciunea" ei: "trupul nu este al meu, ci al barbatului meu". Adulterul este insa mult mai mare decat furtul "caci nu suferim atata - spune acelasi Sfant Parinte - cand ni se fura banii, pe cat suferim cand ni se submineaza casatoria".

Adulterul este neascultarea fata de Dumnezeu si impreuna lucrare cu diavolul, caci "cele ale desfranarii - spune Sfantul Ioan Gura de Aur - nu le lucreaza diavolul singur"?; de aceea si Sfantul Apostol Pavel adauga la indemnul: "Sa nu va ispiteasca satana", cuvintele: "din pricina neinfranarii voastre'.

Exista pe vremea Sfantului Ioan mentalitatea conform careia,"daca desfraneaza cineva cu sluga sa ori cu o femeie necasatorita, pacatul nu este atat de mare. De aceea, Sfantul Ioan afirma raspicat: "Fie ca ai avut legaturi trupesti cu imparateasa, fie cu sluga ta din casa, pacatul este acelasi. De ce? Pentru ca prin asemenea fapta nu ai nedreptatit atata pe acea femeie, pe cat te-ai nedreptatit pe tine insuti. Tu esti cel care singur te-ai rnurdarit, tu in acelasi timp ai defaimat si pe Dumnezeu. Pentru ca, avand relatii cu femei straine, fie ele maritate, fie nemaritate, pentru tine este preadesfranare, caci" ai trecut pe langa femeia ta. De aceea Dumnezeu pedepseste, fiindca L-ai defaimat, caci nu dispretuiesti atata pe acea femeie, pe cat dispretuiesti pe Dumnezeu, Care vede totul".

De asemenea, dupa o veche mentalitate, traditie si chiar prevederi ale legilor romane de factura pagana prezente inca si spre sfarsitul secolului al IV-lea, o femeie ce-si necinstea barbatul era pedepsita in orice situatie ar fi gresit si indiferent eu cine ar fi pacatuit, pe cand un barbat nu era pedepsit, decat intr-un singur caz, atunci cand ar fi fost surprins pacatuind cu o femeie casatorita. Legaturile lui vinovate cu femeile desfranate sau cu slujnicele erau tolerate. Desigur aceasta Stare de lucruri era reflectarea mentalitatii, atat de prezenta in lumea greco-romana, ca femeia este inferioara barbatului in drepturi. Sfantul Ioan precizeaza faptul ca, Dumnezeu va judeca si va pedepsi pe oameni nu dupa legile romane, ci dupa Legea Sa, aratand ca orice infidelitate a sotului este adulter, indiferent de starea sociala a celei cu care se savarseste nelegiuirea. El spune: "Stiu ca multi socotesc adulter numai cand au inselat o femeie cu barbat; eu zic ca: fie cu o desfranata de rand, fie cu o servitoare, fie cu orice femeie nemaritata are relatie, cand are femeia lui, este adulter".

Adulterul si in general desfranarea necinsteste, trupul, faptura lui Dumnezeu, madular al lui Hristos si templu al Duhului Sfant, dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos? Luand deci madularele lui Hristos le voi face madularele unei desfranate? Nicidecum! Sau nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un singur trup cu ea?" (I Cor. 6, 15-l6); si de asemenea: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care il aveti de la Dumnezeu si ca voi, nu sunteti ai vostri?" (I Cor. 6, 19). Asadar., prin desfranare este necinstit nu numai trupul care," dupa cuvantul Sfantului Ioan, "devine spurcat, ca si cum cazand cineva intr-un loc de murdarii, s-ar afunda cu totul in acea mocirla", ci este necinstit de catre pacatos insusi Dumnezeu Cel inchinat in Sfanta Treime.

Adulterul slujeste si deformeaza faptura umana, dezbracand-o de vesmantul virtutii, pentru ca "defranarea este foc, iar focul acesta mistuie o asemenea haina".

Adulterul desfigureaza pana si cununa virtutilor, dragostea, deoarece imboldul spre pacat nu vine din dragoste adevarata, ci din "dragoste vulgara si prosteasca - zice Sfantul Ioan - care este mai mult o boala decat dragoste". El aduce exemplul egiptencei, care nu din iubire voia sa-l atraga spre pacat pe Iosif, ci dintr-o "dragoste diabolica", caci "ea nu-l iubea pe Iosif, ci voia sa-si implineasca pofta cea desfranata".

Adulterul coboara pe om din demnitatea sa, in cea mai josnica mocirla si mizerie, chiar daca aceasta nu se observa intotdeauna. De aceea, Sfantul Ioan infatiseaza in imagini plastice adevarata fata a acestui pacat, aratand: "Tu nu ai putea sa imbraci o haina murdara a slugii tale, ci ai prefera mai degraba sa stai dezbracat decat s-o imbraci, de teama sa nu te molipsesti de vreo boala sau sa te murdaresti - ci cu un trup necurat si murdar, pe care 1-a intrebuintat nu numai sluga ta ci si multi altii, te imbraci, si nu te murdaresti? [...] Intri la aceeasi femeie si tu si sluga ta [...], intri la acea femeie care a fost si-n mainile calaului [...], te imbraci cu acel trup, il saruti cu foc, si nu te infricosezi, nu te sfiesti? Nu te rusinezi, nu te tulburi?".

Sfantul Parinte apeleaza nu numai la imagini vizuale, ci pune la incercare si alte simturi ale ascultatorilor si cititorilor sai, infatisand in cuvinte arzatoare, toata hidosenia acestui pacat. El spune: "Caci, ce este, de pilda, mai urat mirositor decat desfranarea? Daca pacatul este urat mirositor chiar si fara a fi pus in lucrare, dar inca dupa savarsirea lui? Si atunci poti pricepe ce fel este defranatul; numai atunci vei vedea mirosul greu ce iese dintr-insul, atunci necuratia, scarba si murdaria ce iese din el".

Chiar daca cineva nu constientizeaza uraciunea si necuratia acestui pacat, prin manifestarile lui, desfranatul demonstreaza el insusi ca are invatator propria-i constiinta. Caci, dupa savarsirea acestui pacat, desfranatul, neputandu-se suporta, se duce la baie sa se spele, "ceea ce dovedeste - spune Sfantul Ioan - uracioasa consideratie ce o are cineva in cugetul sau despre acest pacat".

Ca orice pacat, desfranarea pare, mai inainte de a se savarsi, sa aiba in sine o oarecare placere, dar dupa ce s-a savarsit ea conteneste si se stinge cu totul, in timp ce ii ia locul tristetea si mahnirea. Placerea pe care o infatiseaza desfranarea si preadesfranarea este insa o parelnica placere. Sufletul omului desfranat, fiind cuprins de patima, "isi pierde judecata" si de aceea, el nu se poate impartasi nici macar de acea paruta placere de moment. Sfantul Ioan spune: "Asadar, daca aceasta este placere, atunci si raia este o placere".

Sfantul Parinte observa ca "se trambiteaza" peste tot ca desfranarea are in sine o oarecare placere. Cel desfranat insa, pe langa tulburarea din afara pe care el o suporta, are de infruntat si zbuciumul din trup, din cauza caruia starea lui este mai rea decat a unei mari cuprinse de furtuna, neputand niciodata sta impotriva poftei, ci fiind vesnic insetat de ea, ca si cei luptati de duhuri necurate. Placerea nu este prezenta nici inainte de momentul desfranarii, "caci a scrasni din dinti si a-ti pierde dreapta judecata - zice Sfantul Ioan - nu vine de la placere, fiindca daca ar fi fost din placere nu ti-ar fi cauzat din acelea pe care le sufera cei ce au dureri", si nici dupa acest moment, caci timpul acesta este "mai degraba boala si molesire". Iar in alta parte el spune despre cel indragostit de o desfranata ca "pana sa-si ajunga scopul indragostirii lui, el seamana cu nebunii si smintitii, si dupa ce si-a ajuns scopul i s-a stins pofta ce-o avea mai inainte. Deci - zice Sfantul Parinte -daca el nu simte multumire nici la inceput, fiindca atunci e vorba mai mult de o nebunie, si nici la urma, fiindca sfarseste printr-o imboldire a intregului organism, atunci, unde va gasi el adevarata multumire?".

Cautarea placerii "l-a pierdut de multe ori pe om" si sufleteste si trupeste, iar "poftele l-au inselat intotdeauna". Sfantul Ioan adauga: "Pentru ca in adevar, faptul in sine nu este vreo placere, ci mai mult amaraciune, inselaciune, ipocrizie si minciuna, ca si la teatru".

In alt loc, Sfantul Parinte demonstreaza, de asemenea, faptul ca defranarea nu poate oferi celui robit de ea nimic altceva decat numai multa neplacere si necontenit zbucium. Cel stapanit de aceasta "pofta nebuna" este umilit in fiecare zi de catre femeia desfranata, care-l tine inaintea usilor ei si uneori chiar il palmuieste si pentru care el isi cheltuieste banii, isi pune uneori viata in primejdie avand de-a face cu rivalii lui este cuprins de valuri si furtuna la gandul ca altul ii poate lua locul. "Ca daca cineva - zice Sfantul Ioan - ar examina acestea cu toata bagarea de seama, si ar putea sa adune toate batjocoririle lor, toate nelegiuirile, toate orgiile lor, izvorate fie din suflet, fie din dezmierdarile lor, toate dezgusturile si toate celelalte pe care le stiu numai cei ce le patimesc, va gasi desigur ca orice razboi are mai multe repaosuri (armistitii) decat viata lor cea ticaloasa". Iar cu alta ocazie, analizand zbuciumul celui cuprins de patima, el observa: "Nu vedeti pe cei indragostiti? in ce chip sunt batjocoriti de amantele lor, si cate fac ele asupra lor, cati bani pagubesc, si cu toate acestea ei ard de dorul lor si le iubesc mai mult decat insesi sufletele lor. Spune-mi deci, oare nu se poarta cu ei acele femei mai batjocoritor decat toti ceilalti dusmani? Nu cheltuiesc cu ele toata averea? Nu sunt insultati pe fata si nu le ordona intr-un mod mai injositor decat chiar servitoarelor lor? Si cu toate acestea ei nu se indeparteaza de ele. Desi, de altfel, nimeni nu poate avea un dusman atat de grozav cum are cel care iubeste pe amanta sa! Caci, de multe ori, ea se gudura pe langa dansul, se preface ca-l iubeste, de cele mai multe ori insa, abuzeaza de el; si cu cat va fi iubita mai mult, cu atat si ea il dispretuieste mai mult. Ce poate fi mai salbatec, ca astfel de suflet stricat? Si cu toate acestea ei o iubesc cu infocare".

Sfantul Ioan spune despre cel desfranat ca este "mai de plans decat cei din legaturi". Zbuciumul lui este greu de inchipuit, fiindca el, dupa cum observa acest Sfant Parinte, "de toti se teme, pe toti ii banuieste, banuieste chiar si pe sotia sa, si pe barbatul desfranatei cu care traieste, banuieste si pe acea desfranata, si pe slugi, si pe casnici, banuieste si pe prieteni, si pe rude, si pe peretii casei, si umbra lui, ba chiar si pe el insusi; dar ceea ce este inca mai grozav decat toate este ca si constiinta ii striga intr-una si-l musca in fiecare zi. Si daca te vei mai gandi si la judecata lui Dumnezeu, atunci acel nenorocit nici nu va putea sta. Placerea lui a fost scurta de tot, pe cand durerea si scarba care o urmeaza sunt fara sfarsit, fiindca si seara, si noaptea, si in oras, si in pustietate, si in sfarsit, pretutindeni il insoteste acel nemilos acuzator, aratandu-se ca si o sabie ascutita pe amandoua partile, mistuindu-l de frica si de groaza, si fiind torturat de cele mai infricosatoare munci".

Tabloul nelinistii si chinurilor celui desfranat nu este epuizat in prezentarea Sfantului loan Gura de Aur, care revine mereu, in multe dintre Omiliile lui asupra acestui subiect. "Ce ai putea sa-mi spui - zice el - de preadesfranati, care pentru o placere scurta sufera o robie nedemna, cheltuiala de bani, frica permanenta si, cu un cuvant, duc viata lui Cain, ba chiar mai grozava decat a aceluia, caci se tem de cele prezente iar de cele viitoare tremura si banuiesc drept dusmani ai lor pe prieteni, ca si pe neprieteni, pe cei ce stiu, ca si pe cei ce nu stiu! Si inca nu se opresc numai aici, spre a se izbavi de aceasta agonie, ci cugetul lor le nascoceste multe visuri pline de groaza si-i sperie cu ceea ce s-ar putea intampla".

Un astfel de barbat, robit de pofta si "tavalit in murdaria tuturor trupurilor femeiesti", este socotit de Sfantul Ioan ca fiind "scelerat". De aceea, unul ca acesta este greu de indreptat, el traind "intr-o completa nesimtire", fiindca deja constiinta lui este moarta.

Din cauza aceasta, cel desfranat nu are limite in nerusinare si ii lipseste frica fata de Dumnezeu. Desfranatul cauta pana si in biserica a pacatui. "Multi oameni vin la biserica ca sa se uite dupa femei frumoase", spune Sfantul Ioan. El invinuieste insa nu numai pe barbati, ci deopotriva si pe femeile care vin la biserica "impodobite cu mai multa nerusinare decat cele desfranate de la teatru". De aceea, unii din cei care vin la biserica si care sunt desfranati, ispititi fiind, nu li se pare nici un loc mai potrivit ca biserica, pentru a atrage atentia femeilor si a le face sa-si intoarca spre ei capetele. Indignat de aceasta nepasare si dispret fata de Dumnezeu si de biserica Lui pe care o manifesta desfranatii, Sfantul Ioan se exprima: "Ce faci omule? Te uiti in biserica dupa femei frumoase si nu te cutremuri cand aduci o ocara atat de mare casei lui Dumnezeu? Crezi ca biserica este casa de des-frau si de mai putin pret decat piata? in piata te temi si iti este rusine sa te uiti dupa femei, dar in biserica lui Dumnezeu, unde Dumnezeu iti vorbeste si te ameninta pentru aceste fapte, faci defranare si savarsesti adulter chiar in timpul cand auzi sa nu faei acestea? Si nu te cutremuri, nu te spaimantezi?". Sfantul Parinte se intreaba: "Nu e de mirare oare ca nu-i trasneste Dumnezeu, ca nu se scufunda pamantul sub ei? Da - spune el - faptele acestea sunt vrednice de iad si de trasnete". Pe unii ca acestia Sfantul Ioan ii mustra cu asprime: "Cum indraznesti zice el - sa pasesti in biserica lui Dumnezeu, in templul cel sfant cand iese din tine o duhoare atat de grea? [...] Gandeste-te ce cumplita, ce mare pedeapsa vei primi pentru ca intri in biserica si umpli casa cea sfanta a lui Dumnezeu cu atata duhoare".

Sfantul Ioan deplange aceasta stare de lucruri si faptul ca s-a ajuns, chiar mai inainte de timpul lui, ca in biserica sa existe despartituri intre femei si barbati, construite din scandura, in loc sa existe acestea in suflete.

Multi dintre cei pacatosi se justifica, invinovatind prima pereche de oameni sau trupul lor, ea fiind cauza starii in care se afla ei. Sfantul Ioan arata ca nu Adam este vinovat pentru pacatele urmasilor lui, ci faptul ca acestia nu au ramas nepacatosi, adaugand la pacatul aceluia alte pacate. "Deci, nu moartea noastra - zice el - este cauza pacatului, nu acuza in zadar, ci intentia cea rea este radacina tuturor relelor". Si nici trupul cu care omul a fost inzestrat de Dumnezeu, nu este vinovat de cadere; o demonstreaza cei care au ramas curati, incepand cu Abel, si de asemenea, o demonstreaza demonii care, desi n-au trup, n-au fost impiedicati de a cadea. "Deci - spune Sfantul Ioan - daca relele ar fi ale naturii trupului, atunci ar trebui sa fie generale, caci asa sunt cele naturale. Dar a desfrana nu este felul acestora, precum de exemplu este de a simti durere, ci vine din intentia omului". Spre a se face bine inteles, Sfantul Parinte pune inaintea ascultatorilor si cititorilor sai un exemplu practic: Daca se intampla sa cada caii in prapastie, nu sunt vinovate haturile, ci vizitiul; judecata omului este vizitiul si haturile sunt trupul lui.

Acelasi lucru il afirma Sfantul Parinte si in alt loc, spunand: "Nu trupul este cel care-l robeste pe cineva, omule, sa nu fie una ca aceasta, ci dezmierdarea. Si de ce iubim dezmierdarea? Nu fiindca se gaseste in trupul nostru, ci din pricina intentiei sau a unei vointi rele".

Sfantul Chiril al Ierusalimului combatand pe gnostici care considerau ca trupul este inchisoare a sufletului si cauza a tuturor relelor, arata ca aceasta cauza trebuie cautata mai degraba in suflet. El spune: "Nu-mi spune ca trupul este cauza pacatului. Daca trupul ar fi pricina pacatului, atunci de ce nu pacatuieste omul cand e mort? Pune sabia in mana unui om mort de curand si nu se va face ucidere! Treci pe dinaintea unui tanar mort de curand o femeie foarte frumoasa si nu se va produce in el nici un gand de desfranare! Pentru ce? Pentru ea trupul nu pacatuieste prin el insusi, ci sufletul prin trup. Trupul este unealta, este-ca o haina si o imbracaminte a sufletului. Daca trupul va fi dat de catre suflet desfranarii, ajunge necurat. Dar daca va locui impreuna cu un suflet sfant, ajunge templu al Duhului Sfant. [...] Ai grija asadar de trup, pentru ca este templu al Duhului Sfant! Sa nu murdaresti trupul tau in desfranari, sa nu pangaresti in.desfranari aceasta imbracaminte prea frumoasa!". Dupa acelasi Sfant Parinte, trupul este bun, in primul rand, pentru ca madularele lui au fost create de Dumnezeu; Adam in rai era gol impreuna cu Eva (Fac. 2, 25), insa nu din cauza madularelor lui a fost alungat din rai. "Prin urmare - spune Sfantul Chiril - nu madularele sunt cauza pacatului, ci cei care se folosesc rau de madulare. Creatorul madularelor este intelept".

Sfantul Vasile cel Mare recomanda chiar grija fata de trup, insa nu o grija exagerata, in detrimentul sufletului. Grija fata de trup este, in conceptia lui, model pentru ingrijirea sufletului. De aceea cei care sunt.bolnavi sunt sfatuiti de el,, "sa se foloseasca de vindecarea corpului, ca de un model si exemplu pentru ingrijirea sufletului".

Vorbind despre madulare, Sfantul Ioan condamna pe cei care si-ar suprima organele genitale, aratand ca acestea nu stau la originea pacatului. "Unul ca acesta - zice el - este un ucigas; da prilej sa fie hulita creatia lui Dumnezeu. [...] Taierea madularelor a fost dintru inceput fapta unei lucrari diavolesti si a unei uneltiri dracesti, ca sa defaime opera lui Dumnezeu si sa-l poceasca pe om; ca sa puna totul pe seama naturii madularelor si nu a vointei libere; din pricina aceasta multi pacatuiesc fara teama, pentru ca se socotesc fara vina; acestia isi pricinuiesc o indoita vatamare: una, ca-si ciuntesc madularele; a doua, ca impiedica-vointa de a savarsi fapte bune. [...] in afara de aceasta - continua Sfantul Parinte - trebuie sa va mai spun, ca taierea madularelor nu stinge pofta, ci o aprinde mai mult. in alta parte isi are izvoarele samanta care este in noi, din alta pricina isi inalta pofta valurile sale. Unii spun ca pofta trupului se naste din creier; altii spun ca din coapse! Eu insa as spune ca nu se naste din alta parte decat dintr-o vointa desfranata si dintr-o minte nesupravegheata. Daca sufletul ne este curat, nu ne vatama deloc miscarile trupului".

Ca madularele trupului sunt bune, o demonstreaza insusi actul intruparii Domnului, "Care nu se rusineaza sa ia trup din astfel de madulare", spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. De aceea "nimic nu este spurcat, in toata constructia trupului omenesc, daca nu-i pangarit cu adultere si desfranari".

Dar nici sufletul nu este vinovat de caderea in pacate, pentru ca "sufletul este liber, este opera cea mai frumoasa a lui Dumnezeu, dupa chipul Facatorului; este nemuritor din pricina lui Dumnezeu, Care l-a facut nemuritor. [...] Are putere sa faca ceea ce voieste". Deci; pacatul nu vine de la natura trupului, nici din cea a sufletului, ci isi are originea in alta parte, si anume, in liberul arbitru, in vointa libera a omului. Diavolul il ispiteste, ii sugereaza gand de desfranare, dar nu-l poate forta impotriva vointei sale. Daca natura omului l-ar duce pe om la pacat sau la virtute, nu si-ar mai avea rostul nici iadul si nici cununile ceresti.

Sfantul Vasile cel Mare se afla pe aceeasi pozitie, aratand ca liberul arbitra, care poate fi socotit "unul din titlurile de glorie ale fiintelor inzestrate cu ratiune" si care a fost dat omului ca mijloc de desavarsire, fiind folosit gresit a ajuns cauza caderii lui".

Aceeasi invatatura o impartaseste si Sfantul Ioan Gura de Aur, aprofundand-o El spune: "Nu chitara singura este in stare sa produca sunete armonioase, ci sufletul muzicantului o sileste sa produca acele sunete. Prin urmare, si aici, nu trupul este madularul cel fals sau displacut, ci propria noastra intentie si liberul arbitru, care purced din sufletul nostru". Si tot el marturiseste: "Noi insa marturisim, ca trupul este mai mic decat sufletul si inferior acestuia, nu insa si contrar si in lupta cu el, sau rau fata de suflet. [...] Esenta sau fiinta sufletului si a trupului nu este tot una cu esenta intentiei, fiindca cele dintai sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe cand cea de-a doua este p miscare derivata din noi insine, putand sa o ducem unde vrem".

Sfantul Ioan este de parere ca nici chiar liberul arbitru, nu sta la originea pacatului, fiindca acesta "este daruit noua de insusi Dumnezeu", ci ne duce la pacat o vointa a noastra proprie "derivata din intentia si din parerea noastra"?, ca aceea despre Care marturiseste Sfantul Apostol Pavel, cand zice: "Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine" (Rom. 7, 19-20).

Asadar, tot ce a facut Dumnezeu este bun; omul cu toata zestrea lui primita de la Creator este "casa a lui Dumnezeu". Cel desfranat insa devine "casa spurcata" numai prin "intentia lui cea vicleana si rea".

Deoarece unii dintre cei pacatosi isi cautau o justificare pentru starea lor, invocand neputinta in fata ispitei si natura trupului lor, Sfantul Ioan demonstreaza cu argumente practice ca nu,exista nici o sila de a pacatui, lucru care-l atesta cei ce-si pastreaza curatia si cei inchisi in temnita, si ca nu este nimeni bun sau rau de la natura, aceasta dovedind-o convertirile. Ceea ce este de la natura nu poate fi schimbat, de aceea necesitatile naturale n-au fost considerate niciodata ca fiind pacate si nu este nimeni acuzat sau pedepsit pentru ca le are. "Si atunci - intreaba Sfantul Ioan - de ce sa ne amagim pe noi insine cu pretexte si dezvinovatiri seci, care nu numai ca nu ne aduc nici o iertare, ci chiar cea mai grozava pedeapsa?".

Toata aceasta stare de decadere morala, Sfantul Ioan o pune pe seama teatrelor, care asa cum s-a spus, erau cauza imoralitatii, in societate. Ca un doctor iscusit, el taie adanc rana care s-a intins si asupra crestinilor, identificand si cauzele bolii. "Teatrele cele desfranate - zice el - va invata sa va desfranati; teatrele, aceasta ciuma cu anevoie de starpit, aceste farmece pline de otrava, aceste curse cumplite pentru cei nepasatori, aceasta pieire insotita de placere pentru cei neinfranati".

Dar desfranarea are la baza si alte cauze, cum ar fi: pofta, lacomia, iubirea de - arginti, glumele proaste, dezmierdarea si necumpatarea, betia numita "generalul patimilor", imbuibarea, petrecerile de tot felul si cele de la nunti, vanitatea, uneori bogatia si altele.

Adulterul trage dupa sine aceste pacate si multe altele, si mai ales uciderea. "Femeile care doresc sa faca adulter, sunt gata-sa-si ucida pe sotii lor; sunt gata sa faca nu numai o crima, nici doua, ci nenumarate". Mai mult decat atat, aceste femei isi ucid propriii copii, inca din pantecele lor, dupa cum se va vedea mai departe.

Pentru a tine in mrejele lor pe barbatii pe care ii vor, aceste femei nu se dau in laturi nici de la practici satanice. In acest sens, Sfantul Ioan spune: "De aici vin si idolatriile, fiindca multe din aceste femei pierdute, voind sa fie cu gratii si placute barbatilor, urzesc tot felul de mestesugiri dracesti, ca de pilda: vraji, descantece, farmece si multe altele".

Stiind, asadar, cat de vatamatoare este desfranarea, omul trebuie sa fuga din calea ei si a tuturor pacatelor card o genereaza; si nu numai de ochii lumii, ci si de teama de a nu-L supara pe Dumnezeu. Sfantul Ioan condamna pe cei care se rusineaza de oameni, dar de Dumnezeu nu se sfiesc. El spune: "Cand un om ar vedea, nu ar indrazni cineva sa desfraneze, ci chiar de ar arde de mii de ori de acest rau, totusi tirania patimii este invinsa de rusinea de oameni, pe cand Dumnezeu vazand si stiind totul, oamenii nu numai ca desfraneaza, ci indraznesc a face si alte fapte cu mult mai grozave. Deci singur acest fapt oare nu e de-ajuns de a ne aduce asupra noastra mii de trasnete din cer? Si ce vorbesc eu de des-franare si de preadesfranare? Cele ce sunt cu mult mai mici decat acestea, noi rusinandu-ne de oameni nu le facem, pe cand de Dumnezeu nu nesfiim a le face, desi El ne vede".

Mai mult decat atat, omul isi raporteaza faptele nu voii lui Dumnezeu, ci mai degraba judecatilor semenilor sai, care pot fi uneori "derbedei" sau chiar legiuitori. Dar si legiuitori de ar fi, nu trebuie ascultati mai mult decat pe Dumnezeu, caci si acestia, care erau socotiti a fi intelepti, nu au condamnat si nu au pedepsit niciodata desfranarea sau preadesfranarea prin legile lor; ci/aptul acesta "era considerat ea o nimica si de catre legiuitori si de catre cei multi". Ba dimpotriva, unele dintre faradelegi sunt chiar permise prin lege, cum ar fi teatrele in care evolueaza femei desfranate si "copii stricati", care prin piesele lor batjocoresc insasi firea omeneasca. Acesti desfranati "sunt cei care inveselesc cetatea si incununeaza pe imparati pentru trofeele si biruintele lor", aducandu-le laude. Sfantul Ioan apeleaza chiar la logica acestora pentru a arata decaderea morala a societatii. El spune: "Eu cu placere i-as intreba pe acestia: oare este un lucru rau sa rastorni legile naturii? Este rau de a introduce impreunari nelegiuite? Desigur ca vor raspunde ca este rau, ba inca isi vor da parerea ca acest fapt nelegiuit trebuie a fi pedepsit". Si cu toate acestea, acestia sunt laudati, admirati, aplaudati si intretinuti din banii publici, fiind considerati a fi binefacatori obstesti ai cetatii.

Pentru a fugi de desfranare, insa, este nevoie de a se declara razboi pacatului, si nu oricand, ci inca de la inceput, de cand incolteste el in suflet, eliminand ispitele si mijloacele prin care se naste pacatul. In acest sens, Sfantul Ioan sfatuieste: "Pune-ti singur hotar, si hotarasterte sa nu te uiti la femeie, nici sa te diici la teatru, si nici sa privesti in piata la frumuseti straine. Este cu mult mai usor sa nu privesti de la inceput o femeie frumoasa, decat sa o privesti si apoi sa scoti din tine pofta pentru ea si in acelasi timp sa scoti si tulburarea ce ti-a pricinuit-o vederea ei. Luptele sunt mai usoare la inceput, ba inca nu avem nevoie de lupta daca nu deschidem usa dusmanului si daca nu vom primi nici chiar samanta raului. De aceea si Hristos pedepseste pe cel ce se uita la femeie cu nesat, ca astfel sa ne apere de o mai mare durere. De aceea, zic, porunceste de a scoate din casa pe dusman inainte de a deveni puternic, ca acum e si mai usor sa-l scoti". Sfantul Ioan analizeaza fiecare manifestare si miscare a pacatului de Ia inceput, de la incoltirea lui in cuget, cresterea lui in intensitate si dezastrul pe care il produce. Prezentand aceasta imagine, el indeamna la starpirea pacatului inca din faza incipienta. S-ar putea vorbi in acest caz de un tratament spiritual preventiv, aplicat de insasi persoana ce se afla in pericolul imbolnavirii sufletesti si trupesti, la indemnul Sfantului Parinte, insa in baza prescriptiei Mantuitorului Iisus Hristos, din Evanghelie (Matei 5, 27-28). Asadar, Sfantul Ioan spune: "Nu este atata osteneala de a vedea femei frumoase, pe cata este de-a te stapani dupa ce le-ai vazut, ba chiar de-a nu le vedea nu este nici o osteneala, pe cand osteneala si sudoarea cea multa vine dupa ce le-ai vazut. Asadar, cand si osteneala este mai mica - desi nici nu o poate numi cineva osteneala - si cand si castigul este mai mare, de ce atunci cautam singuri sa cadem in noianul nenumaratelor rautati? Si nu este numai mai usor de a nu vedea femeie, ci inca de a te gasi si mai curat de aceasta pofta; dupa cum si pentru cel ce o vede, este mai greu de a se izbavi de osteneala si de pata ce o are, daca se mai poate numi izbavire. Gel ce nu vede o fata frumoasa, este curat de pofta izvorata de aici, pe cand cel ce doreste sa vada, mai intai isi injoseste cugetul cu astfel de ganduri, si dupa ce il spurca de nenumarate ori, apoi isi scoate pe fata pata rezultata din pofta, daca o mai scoate. De aceea tocmai, si Hristos, ca nu cumva sa patimim in acest fel, nu impiedica [...] numai preacurvia, ci si privirea nesatioasa".

Desfranarea atrage dupa sine nu numai zbuciumul si chinurile din viata aceasta, ci mai ales chinurile viitoare, dupa cum osandeste Scriptura: "Afara cainii si vrajitorii si desfranatii,si ucigasii si inchinatorii de idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!" (Apoc. 22, 15). Si Sfantul Apostol Pavel se exprima cam in aceiasi termeni: "Caci aceasta s-o stiti bine, ca nici un desfranat sau necurat, sau lacom de avere, care este un inchinator la idoli, nu are mostenire in imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu"(Efes. 5, 5).

c) Incestul. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, incestul este un pacat care depaseste in gravitate chiar pe cele ale paganilor. Mustrand pe crestinii din Corint, el spune: "indeobste se aude ca la voi e desfranare, si o astfel de desfranare cum nici intre neamuri nu se pomeneste, ca unul sa traiasca cu femeia tatalui sau" (I Cor. 5, 1).

Talcuind acest pasaj, Sfantul Ioan Gura de Aur considera ca Apostolului Pavel i-a fost rusine sa numeasca acest pacat, de aceea el spune despre incestuos, ca traieste, nu ca desfraneaza, si de asemenea, n-a spus: cu mama sa vitrega, ci: cu femeia tatalui sau, si mai departe spune: "sa fie scos din mijlocul vostru cel ce a savarsit aceasta fapta" (v. 2), n-a spus: cel ce a savarsit incestul. Prin aceasta, este de parere Sfantul Parinte, se invedereaza si mai mult gravitatea pacatului, deoarece Apostolul nu-si permite nici a pronunta astfel de grozavii.

Sfantul Ioan considera ca pacatul aceluia era indoit: desfranare, si inca mai grav decat desfranarea, si neparerea de rau pentru pacat. El spune: "intr-adevar, nu atata trebuie a jeli pe pacatos, pe cat pe pacatosul care nu are parere de rau si nici nu se pocaieste".

El nu se adreseaza incestuosului, nici nii-i pronunta macar numele, ci se adreseaza comunitatii crestinilor, deoarece socoteste ca acela nu este vrednic nici de a-i vorbi, iar pe aceia ii mustra aspru pentru ca n-au intors inca de la inceput un astfel de pacatos din mijlocul lor. Nu .sunt putine locurile si imprejurarile in care Sfantul Pavel recomanda credinciosilor tact si rabdare pentru indreptarea pacatosilor. O astfel de fapta insa nu este tolerata nicidecum de Apostol.

Porunca lui, intr-o astfel de situatie eu fotul exceptionala, este: "Sa predati pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mantuiasca in ziua Domnului Iisus" (v: 5). Gu alte cuvinte, a fost predat satanei numai trupul, nu si sufletul, ca sa fie pedepsit, si prin pedeapsa sa se intoarca la Dumnezeu.

Acest pacat, ca si alte pacate este molipsitor, de aceea el nu trebuie tolerat. Apostolul spune: "Oare nu stiti ca putin aluat dospeste toata framantatura? Curatiti aluatul cel vechi, ca sa fiti framan'tatura notia" (v. 6-7).

Pocainta insa restabileste celui pacatos pozitia de membru sau madular al Bisericii, si aceasta nu pentru suficienta pocaintei, ci ca dar din partea Bisericii, din dorinta de a fi recastigat pentru viata vesnica si a nu cadea in deznadejde. Potrivit indemnului Apostolulurcare zice; "mai bine sa-l iertati si sa-l mangaiati, ca sa nu fie coplesit de intristare unul ca acesta"(II Gor. 2, 7), Sfantul Ioan zice: "Ca daca (incestuosul) s-a si marturisit poate, si s-a pocait, totusi Apostolul arata ca a luat iertarea pacatului nu atat in urma pocaintei lui, pe cat in urma darului". Cu alte cuvinte - interpreteaza Sfantul Parinte -Apostolul ar fi spus: "Nu doar ca este vrednic de aceasta, zice, si nici pentru ca ar fi aratat o pocainta indeajuns cer acest lucru, ci pentru ca e slab si neputincios". Deci indreptarea si iertarea stau la indemana oricarui pacatos, inclusiv a celor cu astfel de pacate grele, numai sa-si converteasca vointa dinspre pacat, spre pocainta.

d) Perversiunea. Sfantul Apostol Pavel condamna foarte aspru pe cei perversi, socotind ca au ajuns la aceste practici atat de josnice din cauza idolatriei lor. El spune: "De aceea Dumnezeu i-a dat necuratiei, dupa poftele inimilor lor, ca sa-si pangareasca trupurile lor intre ei, ca unii care au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocara, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii; asemenea si barbatii, lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altii, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand in ei rasplata cuvenita ratacirii lor" (Rom. 1,24-27).

Incadrand acest pasaj in contextul relatarii Apostolului Pavel se observa foarte limpede ca ceea ce i-a condus pe oameni la caderea in "asemenea absurditati", cum le numeste Sfantul Ioan Gura de Aur, este pacatul si mai ales ruperea totala a legaturii cu Dumnezeu. Deci cauza care sta la baza unei asemenea radicale caderi este pacatul dus pana la extreme.

Pacatul acesta reprezinta asadar abisul caderii, veriga de legatura a tuturor pacatelor, batjocorirea si lepadarea in totalitate a demnitatii umane si mai ales parasirea din partea lui Dumnezeu. Sfantul Ioan spune: "Cand Dumnezeu paraseste pe cineva, totul se rastoarna pe dos".

Perversiunea este pacat impotriva firii, de aceea si gravitatea lui este atat de mare. Nici un pacat nu este firesc, insa acesta le intrece pe toate celelalte. Sfantul Ioan spune in acest sens: "Cele ce sunt contra naturii sunt si mai grele, in acelasi timp si mai dezgustatoare", de aceea cei ce le savarsesc "sunt lipsiti de orice iertare fiindca au defaimat natura".

Perversiunea este manifestata in diferitele ei chipuri: barbati cu barbati, femei cu femei, adulti cu copii, oameni cu animale.

Ca si Apostolul Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur nu ocoleste acest subiect, infierand cu asprime astfel de patimi. El considera ca ceea ce-i invinuieste cel mai mult pe acesti oameni este faptul ca nu vreo necesitate oarecare i-a silit sa se arunce in practici de acest fel, deoarece barbatii aveau femei si femeile aveau barbati pentru a pastra "randuiala cea dupa fire", ci vointa lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiti de orice iertare.

Sfantul Ioan considera ca aceste patimi s-au nascut din parasirea lui Dumnezeu, iar parasirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care L-au parasit; de asemenea, de la dezmierdarea si de la necunoasterea lui Dumnezeu, ca si de la lipsa fricii fata de.El, care este ca o ancora de salvare din multe primejdii.

Talcuind expresia formulata de Sfantul Apostol Pavel: "s-au aprins in pofta lor unii pentru altii", Sfantul Ioan arata ca "boala aceasta provine nu numai din pofta, ci mai mult din trandavia lor, care a si aprins pofta"; ei "n-au fost tarati" si nici "n-au cazut", ci "savarsind rusinea" au ajuns la ceea ce a fost "studiat de dansii mai dinainte", facand astfel natura de ras, incalcandu-i legile.

Ca acesta este un pacat impotriva firii o demonstreaza insesi legile pagane, care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, si aceasta, pentru motivul ca "isi ciuntesc singuri natura omeneasca". Acestia insa, nu nedreptatesc cu nimic pe altii, pe cand desfranatii si pederastii, pe langa faptul ca nu sunt de vreun folos, isi necinstesc nu numai trupul, ci si sufletul, facandu-se vrednici de a fi alungati de pretutindeni.

Consecintele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea randuita de Dumnezeu intre barbat si femeie, introducandti-se intre ei "o lupta mai grozava decat razboiul civil"; s-a nimicit pofta fireasca dintre ei, s-a rupt unitatea, din unul devenind doi, "adica unul si acelasi gen sa tina locul si al celuilalt, ceea ce este impotriva legii lui Dumnezeu", fiecare din cele doua parti a pornit razboi atat contra celeilalte cat si contra ei insesi, "caci si femeile defaimau pe alte femei si nu numai pe barbati, si barbatii la randul lor stateau unul impotriva altuia, ca si impotriva genului femeiesc" si in sfarsit, ceea ce este foarte grav, razboiul impotriva naturii, perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibila?.

Lumea pagana ajunsese la o atat de mare degradare morala, incat considera acest pacat un privilegiu de care nu puteau "beneficia" slugile, ci numai oamenii liberi, lucru care a fost si legiuit "de preainteleptul popor atenian si de marele lor legislator Solon", spune cu sarcasm Sfantul Ioan. Slugile nu aveau voie nici sa-si unga trupurile cu untdelemn si nici sa faca pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, considera Sfantul Parinte, "cei mai nenorociti si vrednici de multe lacrimi". Ei sunt mai pacatosi decat desfranatii si desfranatele, care desi incalca grav Legea dumnezeiasca, cel putin nu o incalca pe cea a naturii, cum fac acestia, care le incalca pe amandoua.

Daca desfranarea, prin care se pangareste trupul, este un pacat atat de mare, "apoi ce am putea spune de aceasta nebunie - zice Sfantul Ioan - care este cu mult mai rea decat desfranarea, incat nici nu mai avem ce spune?".

Cel ce savarseste un astfel de pacat isi pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, tradandu-si si necinstindu-si propria natura, ca si pe cea a celuilalt gen. Adresandu-se barbatilor, Sfantul Ioan spune: "Nu zic ca prin acest pacat tu nu ai devenit femeie, dar inca ai pierdut si dreptul de a fi barbat, caci nici nu te-ai schimbat in natura femeii, si nici nu ai pastrat natura barbateasca, ci amandurora te-ai facut deopotriva tradator, vrednic de a fi alungat si batut cu pietre si de femei, ca si de barbati, fiindca ai nedreptatit si necinstit amandoua genurile".

Dar in acelasi timp, o astfel de persoana isi pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade si-sub pozitia pe care o ocupa animalele in lume. De aceea Sfantul Parinte se exprima: "Si ca sa afli cat de miselesc fapt este acesta,, spune-mi te rog: daci venind la tine un om ti-ar spune in gura mare ca esti un caine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iata ca tu, care faci parte dintre oameni, nu numai caine te-ai facut pe tine insuti, ci chiar mai prejos si mai necinstit decat acest animal, caci cainele, cel putin, este folositor omului, pe cand cel ce desfraneaza mi este folositor". Si tot el, deplangand starea aceasta de decadere, spune: "Vai noua, daca ajungem sa fim mai fara minte decat animalele necuvantatoare, si mai nerusinati decat cainii, caci nicaieri printre ele nu vei gasi o astfel de impreunare, ci natura-si cunoaste hotarele sale! Voi insa care savarsiti acest pacat, ati facut neamul nostru omenesc mai necinstit decat necuvantatoarele, caci il batjocoriti prin asemenea fapte si va batjocoriti si pe voi insiva".

Acest pacat este cu atat mai grav cu cat el este "o boala molipsitoare". Cu toate acestea nimeni nu poate fi obligat sa contracteze aceasta boala, dupa cum nimeni nu poate obliga pe un barbat, oricat l-ar ameninta si i-ar porunci, ca schim-bandu-si natura, sa nasca un copil. Deci, "cei ce turbeaza dupa astfel de pacate, singuri isi fauresc relele cele mai grozave".

Pentru aceasta si osanda unora ca acestia va fi si mai mare. "Chiar de nu ar fi gheena - spune Sfantul Ioan - si .nici nu ne-ar fi amenintat (Dumnezeu) cu osanda, totusi acest fapt este mai groaznic decat orice osanda. Daca ei simt placere din aceasta, dupa cum zici, ei bine, atunci imi spui mai mult de ingreuierea pedepsei lor. [.,.] Pe unii Ca acestia eu ii consider mai rai decat pe omoratorii de oameni, fiindca e cu mult mai bine de a muri, decat a trai defaimat astfel de lume.

Omoratorul de oameni a despartit sufletul de trup, iar acestia, impreuna cu trupul, au pierdut si sufletul. Orice pacat mi-ai spune, nu poate fi egal cu aceasta ingrozi toare nelegiuire, si daca cei ce patimesc de aceasta boala ar simti grozavia faptului pe care-i savarsesc, desigur ca ar prefera o mie de morti, mai bine decat de a face asemenea fapte".

Nu exista pedeapsa atat de mare incat sa poata acoperi grozavia acestui pacat. Sfantul Ioan se intreaba: "Si de cate gheene sunt oare vrednici acestia?".

Nici un pacat nu a fost atat de aspru pedepsit ca acesta de catre Dumnezeu, inca din viata de aici. Sfantul Ioan este de parere ca pedeapsa Sodqmei a fost imaginea celei a iadului, pentru cei care nu ar crede in adevarul pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experiente din istoria umanitatii, el invita pe pacatosi sa traga singuri concluzia in legatura cu gravitatea pacatului, spunand: "Acum tu judeca singur cat de mare a fost pacatul lor, daca Dumnezeu a fost silit sa le arate gheena mai inainte de timp. Fiindca multi dispretuiau cuvintele si atunci ca si acum, de aceea Dumnezeu le-a aratat mai dinainte icoana gheenei, si inca intr-un mod unic in istoria omenirii. In adevar, curios a fost norul acela care a plouat foc in loc de apa, dar si pacatul pe care ei il savarsisera, adica pederastia, era in afara de legile firii, era contra naturii; a ars pamantul acela, fiindca si sufletele lor erau arse de acea pofta spurcata. De aceea si ploaia aceea nu numai ca n-a deschis pantecele pamantului ca sa-l faca de a da nastere roadelor, ci inca l-a facut fara posibilitatea chiar de a primi semintele ce s-ar arunca in el. Astfel era si impreunarea barbatilor din Sodoma, caci si acea nelegiuire le facuse trupurile lor mai netrebnice decat pamantul cel ars al Sodomei".

e) Uciderea copiilor in pantecele mamei lor. Sfantul Ioan Gura de Aur condamna pe desfranati nu numai pentru pacatul acesta in sine, ci si pentru urmarile acestuia, pintre care, cea mai grava este aceea a situatiei copiilor ce sunt zamisliti in urma unor asemenea impreunari nelegiuite. in cele mai multe cazuri acesti copii sunt ucisi inca fiind in pantecele mamei lor, ucidere pe care el nici nu o poate califica din cauza gravitatii faptului. "De ce semeni - intreaba el - acolo unde tarina e pregatita sa strice rodul, unde sunt multe doctorii de starpire si unde, de multe ori, copilul "este omorat mai inainte de nastere? Iata deci, ca si pe acea desfranata, n-ai lasat-o sa ramana numai desfranata, ci ai facut-o si ucigatoare de om, ai facut-o criminala. Ai vazut cum din betie izvoraste desfranarea, cum apoi din desfranare iese preades-franarea, iar din preadesfranare omorul? - ba chiar mai mult si decat omorul, caci nu am nici cuvinte indeajuns de a nunii asemenea fapta criminala, de vreme ce nu numai ca pe copilul nascut il omoara, ci impiedica chiar de a se naste".

Dupa cum s-a vazut, zamislirea nu este numai lucrarea omului, ci mai ales lucrarea lui Dumnezeu, Care a pus in actul impreunarii dintre barbat si femeie legea inmultirii oamenilor, si a lasat aceasta ca binecuvantare din partea Lui, si nu ca blestem. Mai mult decat atat, femeia a primit de la Dumnezeu aceasta indatorire care-i asigura chiar mantuirea (cf. I Tim, 2, 15). De aceea, intrigat de cele ce se petrec, Sfantul Ioan, asa dupa cum s-a vazut, intreaba: "Deci de ce iti bati joc de darul lui Dumnezeu si te impotrivesti legilor Lui si ceea ce este blestem tu o urmezi cape o binecuvantare? De ce, apoi, transformi magazia nasterii in magazie de omor, si pe femeie care este data spre nasterea de copii, tu o pregatesti pentru omor?".

Femeia insa nu este singura responsabila de ucidere, ci impreuna cu ea este , si barbatul care s-a impreunat cu ea, si nu numai aCela, ci si toti desfranatii, fiindca din cauza lor, pentru a le face lor pe plac, fac pe femeia desfranata, ucigasa. Sfantul Ioan zice: "Fiindca, pentru a fi placuta si dorita de amanti, si pentru a atrage la sine mai mult aur, ea nu se da in laturi de a face si aceasta, gramadind prin asemenea fapt, un foc mare asupra capului tau, caci daca indrazneala este a ei, in acelasi timp insa si tu esti cauza principala a indraznelii ei".

Ceea ce e, insa, si mai grav, este faptul ca nu numai desfranatele recurg la astfel de. practici ucigase, ci chiar femeile maritate, uneori la indemnul sau cu acordul barbatilor lor. Acest lucru a introdus in familii indiferenta fata de aceste atat de mari grozavii, si odata cu acestea, nenumarate alte fapte de incalcare a voii lui Dumnezeu, ce duc in final la destramarea familiilor. Aratand toata grozavia uciderii de prunci, Sfantul Ioan spune: "Dar cu toate acestea, dupa o asemenea purtare necuviincioasa, dupa omoruri si dupa idolatrii, totusi lucrul acesta se pare indiferent multora, ba chiar si multor barbati care-si au femeile lor, de unde apoi si rezulta cele mai mari rele: Caci si aici de muie ori se pun in miscare fel de fel de doctorii pentru starpire, doctorii pregatite nu pentru pantecele desfranatei, ci pentru al femeii nedreptatite; si aici se intind fel de fel de curse, invocarea sufletelor celor morti, invocarea demonilor, certuri zilnice, lupte inversunate si multe de acest fel".

Neindeplinirea obligatiilor casatoriei duce la pacate care se impotrivesc acestei institutii dumnezeiesti, conducand in cele din urma la ruperea unitatii familiei si la divort. Printre acestea Parintii Bisericii infiereaza pe cele mai grave, cum ar fi: necinstirea sotului sau sotiei, adulterul, incestul, perversiunea de orice fel si uciderea pruncilor in pantece sau avortul, nelasand la o parte nici alte aspecte secundare care pun in pericol casatoria si familia.

Iubirea reciproca a celor doi soti asigura familiei un climat de pace, buna intelegere si armonie, acestea fiind izvorul tuturor bucuriilor si capitalul tuturor bunurilor intr-o casa. Si, dimpotriva, neintelegerile dintre sot si sotie comporta consecinte grave, nu numai pentru acea familie cu parinti, copii si celelalte rude, ci si pentru intreaga societate, si nu numai in plan material, ci si in plan spiritual.

De aceea sotii trebuie sa se deprinda inca de la inceput a-si acorda cinstea unul altuia, pentru a vietui dupa voia lui Dumnezeu.

Cea mai grava incalcare a iubirii si respectului reciproc este adulterul, de care Sfintii Parinti se si jeneaza uneori a vorbi. Acesta este o abatere de la Lege, lacomie, hotie si rasturnare a legilor naturii.

Adulterul si in general desfranarea necinsteste trupul, faptura lui Dumnezeu, madular al lui Hristos si templu al Duhului Sfant, dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 6, 15-l6, 19), dezbracand pe om de haina virtutii si desfigurand cea mai mare dintre virtuti, dragostea. Cel ce savarseste adulter cade din demnitatea sa umana, pregatindu-si chinul si in viata de aici si in cea viitoare.

Un alt pacat deosebit de grav, ce nesocoteste institutia casatoriei legiuite, este incestul, care, potrivit Sfantului Apostol Pavel, depaseste in gravitate chiar pe cele ale paganilor (I Cor. 5, 1). De aceea, Apostolul, considera Sfantul Ioan, se si rusineaza sa numeasca acest pacat.

Perversiunea este, si aceasta, un pacat care se inscrie printre cele deosebit de grave ce necinstesc casatoria, fiind aspru condamnata atat de Sfantul Apostol Pavel (Rom. 1," 24-27), cat si de Sfintii Parinti, care considera ca acest lucru se poate petrece doar acolo unde pacatele au determinat parasirea de catre Dumnezeu a omului. Perversiunea este pacat impotriva firii; nici un pacat nu este firesc, insa acesta le intrece pe toate celelalte. Cei care il savarsesc sunt lipsiti de orice iertare, fiindca au defaimat natura. Nici un pacat nu a fost atat de aspru pedepsit, inca de aici; pedeapsa Sodomei este imagine a iadului pentru cei ce savarsesc astfel de nelegiuiri.

Dar si uciderea pruncilor in pantecele mamei nu este un pacat mai mic, fiindca zamislirea este de la Dumnezeu, iar cei care savarsesc acest lucru se razboiesc legilor Creatorului, isi bat joc de darul Lui si considera binecuvantarea Lui ca un blestem. Acest pacat nu este individual, ci colectiv, apartinand tuturor celor implicati in vreun fel in savarsirea lui. Ceea ce e si mai grav, este faptul ca multora li se pare ca el este indiferent, nedandu-si seama de grozavia lui.

Pr. lect. dr. Constantin Mihoc

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 30048

Voteaza:

Pacate impotrivitoare Tainei Casatoriei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE