Se spune adesea că una dintre deosebirile dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă este acea că Biserica Romano-Catolică exclude total divorţul, în vreme ce Biserica Ortodoxă îl admite. Lucrurile însă nu sunt atât de simple. Este drept că Biserica Romano-Catolică exclude în mod absolut divorţul, dar admite că pot fi anulate căsătoriile sau, mai precis, recunoscute ca nule de tribunalele bisericeşti, ceea ce, până la urmă, înseamnă de fapt admiterea divorţului. Unul dintre motivele legitime de anulare este imaturitatea soţului, o noţiune destul de suplă pentru a permite anularea aproape în toate cazurile112.

In ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, contrar celor ce se spun adesea, ea exclude divorţul la fel de ferm ca Biserica Romano-Catolică.

Am subliniat, la începutul acestui capitol, caracterul indisolubil al căsătoriei creştine.

Am văzut, iarăşi, că Hristos nu admite despărţirea soţilor şi porunceşte ca „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Marcu 10, 2-12; Matei 5, 31-32; Luca 16,18).
Divorţul este exclus cu stricteţe de intreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe, iar canoanele nu îngăduie împărtăşirea persoanelor divorţate care sunt membre ale Bisericii.
Unitatea căsătoriei însă este uneori un ideal greu de împlinit sau chiar imposibil.

Hristos însuşi admite două excepţii la indisolubilitatea căsătoriei: adulterul şi desfrânarea (aceasta din urmă - exprimată prin termenul grec porneia - desemnând orice formă de legătură trupească nelegitimă).

„S-a zis iarăşi: Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 5, 31-32; cf. Matei 19,9)113.

Biserica, ţinând seama de motivele înfăţişate de această învăţătură fundamentală, şi insuflată de Duhul în cazul altor pricini, a cugetat că este posibilă recunoaşterea divorţului în situaţiile în care s-a produs o ruptură de fapt în sânul cuplului şi în care despărţirea este iremediabilă.

Aceste situaţii sunt destul de variate şi numeroase. Impăratul Justinian a încercat să stabilească în legislaţia sa reguli care să fie cât mai mult cu putinţă în duhul Bisericii. El recunoaşte în Novella 117 (din 542) şapte motive legitime de despărţire pentru oricare dintre soţi; e vorba, în afară de adulter, de purtări care vătăma unitatea, armonia şi continuitatea vieţii de cuplu. El a restabilit, în Novella 140, divorţul prin consimţământ legitim pentru cazurile în care cuplul, în pofida încercărilor de împăcare, rămâne dezbinat prin ură. Aceste dispoziţii au fost aprobate de diverşi canonişti bizantini şi au fost integrate în Biserică. Intre finele veacului al IX-lea şi căderea Imperiului Bizantin (1453), numeroase alte motive s-au adăugat celor de mai sus114, considerate de marele canonist sârb Nicodim Milaş (f 1915) o extindere a dispoziţiilor Novellei 117 a lui Justinian:

„Prescripţiile pe care le conţine [această Novellă] au devenit regula oficială urmată de Biserica răsăriteană în toate cauzele legate de divorţ. Alte cauze de desfacere a căsătoriei introduse ulterior fie în dreptul bizantin, fie în practica eclesiastică, derivă dintr-o interpretare mai largă a acestei Novelle şi din adaptarea ei la cazuri particulare".

Biserica Rusă a adăugat motivelor precedente alte motive care autorizează divorţul. In 1918, sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, în Constituţia referitoare la motivele de desfacere a uniunii matrimoniale consfinţite de Biserică a recunoscut ca motive valabile: lepădarea de credinţa ortodoxă a unuia dintre soţi; perversiunile practicate de unul sau altul dintre soţi; neputinţa împlinirii îndatoririlor conjugale, ivită înainte de căsătorie sau produsă prin mutilare de bunăvoie; lepra sau boala venerică; absenţa prelungită, lipsită de orice ştire; condamnarea însoţită de privare de drepturi civile a unuia dintre soţi; atentatul la viaţa sau sănătatea soţului/soţiei sau a copiilor; proxenetismul sau folosirea trupului soţului/soţiei cu scop lucrativ; maladiile psihice incurabile; părăsirea domiciliului. Documentul publicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse sub titlul Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ruse adaugă la această listă, ţinând cont de problemele care au căpătat o importanţă majoră în epoca noastră: „îmbolnăvirea de SIDA, constatarea medicală a unui alcoolism cronic sau a dependenţei de droguri şi săvârşirea de către femeie a unui avort fără acordul soţului115.

Biserica, prin mijlocirea duhovnicilor şi a părinţilor duhovniceşti, face tot ce-i stă în putinţă pentru a-i ajuta pe soţii aflaţi în stare de conflict să se liniştească şi să se împace; ea îndeamnă la răbdare, la iertare şi la tot ceea ce se poate face creştineşte ca soţii dezbinaţi să fie aduşi la unire şi pace.

Dar în unele situaţii, ea nu poate decât să constate cu realism că legătura iubirii care întemeiază şi nutreşte căsătoria este iremediabil sfâşiată.

Putem spune că, în gâneral, Biserica Ortodoxă, pentru că priveşte căsătoria mai curând dintr-o perspectivă harismatică şi ca unire liber consimţită în mod constant de cei doi soţi, decât ca o legătură juridică formală şi exterioară, admite prin iconomie divorţul în cazul în care iubirea nu mai există şi relaţiile dintre soţi, în loc să fie ziditoare din punct de vedere duhovnicesc, au devenit distructive şi pentru ei, şi pentru copiii lor.

In această privinţă, argumentarea pe care o dă Justinian în Novella 190 se arată a fi cu totul pertinentă:

„Nimic nu este mai vrednic de cinste decât căsătoria [...]. De aceea le dorim la toţi căsătorii atât de fericite, încât nu îngăduim [...] să se despartă fără un motiv îndreptăţit de divorţ. Dar cum este peste măsură de greu ca toate căsniciile să fie fericite - pentru că printre atâtea de multe este cu neputinţă să nu se afle unele în care vrăjmăşiile şi ura cea mai grozavă îi împiedică pe soţi să vieţuiască împreună -, socotim că este just să se îndrepte această stare de lucruri, mai ales atunci când lucrurile au ajuns până într-acolo încât ura dintre soţi nu se mai poate stinge. Vechiul drept le îngăduia să se despartă prin consimţământ reciproc. Dar preasfântul nostru părinte, cugetând la ceea ce are în ea bun şi-plăcut căsătoria, [...] a dat o lege care interzice desfacerea ei prin consimţământ reciproc. Primul nostru gând a fost acela ca această lege să fie întru totul respectată şi ca ea să-şi păstreze puterea şi efectul. Dar mulţi soţi, care se urăsc unul pe altul şi care nu simt decât dezgust pentru legătura care îi uneşte, s-au înfăţişat înaintea noastră şi -lucrul foarte întristător -, fiindcă sunt în primejdie să ajungă prin învinuirile ce şi le aduc unul altuia la un continuu război în casa lor şi la violenţe, ne-au cerut să le fie îngăduită desfacerea căsătoriei [...]. Am amânat pentru o vreme împlinirea dorinţei şi grabei de a se despărţi a soţilor, fie cu sfaturi, fie cu ameninţări, pentru a-i face să înceteze cu ura care-i dezbină fără motiv, să se împace şi să se liniştească, dar nu am izbutit, pentru că este foarte greu să aduci la bună înţelegere pe cei ce îşi poartă reciproc o atât de mare duşmănie. Soţii se atacă unul pe altul, se folosesc de otravă sau de orice poate să pricinuiască moartea, încât nici copiii pe care împreună i-au adus pe lume nu izbutesc să-i împace. Trebuie aşadar să îndreptăm aceste rele scandaloase şi să dăm prezenta lege, pentru a îngădui soţilor, în conformitate cu vechiul drept, să rupă căsătoria prin consimţământ reciproc".

Harul împărtăşit de Biserică prin Sfânta Taină a Nunţii ca putere mai presus de fire, pentru păstrarea şi întărirea unităţii soţilor, poate fi primit de cei doi, care îl fac roditor prin împreună-lucrarea cu strădania lor, dar el poate fi de asemenea respins sau ignorat, rămânând astfel nelucrător prin libera voinţă a persoanelor. După cum scrie Părintele John Meyendorff:

„Ca Sfântă Taină, căsătoria nu este un act magic, ci un dar al harului. Soţii, ca oameni ce sunt, pot greşi cerând harul cununiei fără să fie pregătiţi să-l primească; sau poate că nu sunt în stare să fructifice harul primit. în acest caz, Biserica poate să admită că harul «n-a fost primit» şi să accepte despărţirea116.

Respectând în principiu deplin rânduielile, Biserica nu se închide însă în „acribie" ci practică, în acest caz, ca şi în altele, „iconomia" sau pogorământul. Având drept principiu faptul că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă" (cf. Marcu 2, 27), ea preferă aplicării stricte a rânduielii binele persoanelor, ţinând seama de greutăţile fiecăreia, iconomia aplicându-se întotdeauna cu discernământ, de la caz la caz, aşa încât ea nu constituie niciodată un principiu.

De pildă, Biserica poate considera că într-un anume caz e mai bună pentru soţi şi pentru copiii lor despărţirea, decât să fie siliţi să ducă împreună o viaţă în care să se sfâşie unul pe altul, să se distrugă puţin câte puţin şi să vatăme grav echilibrul psihologic al copiilor lor. Pronunţând divorţul, în loc să-i menţină pe cei doi în stare de despărţire sau, cum se întâmplă în general, într-o situaţie de divorţ civil care împiedică accesul la Sfintele Taine117, Biserica vrea să dea astfel fiecărei persoane posibilitatea de a scăpa de o singurătate insuportabilă sau greu de asumat şi de a-şi reclădi în cadrul unei alte uniri conjugale, mai favorabile, care să fie de asemenea mai bună şi pentru copii, dacă sunt.

Divorţul bisericesc poate fi aşadar pronunţat de episcop. Lucrul acesta nu se face potrivit unei rânduieli sau unor principii generale, nici cu uşurinţă, nici în mod automat, ci de la caz la caz, după o examinare a motivelor despărţirii, a situaţiei fiecărei persoane în cauză şi a ceea ce este bine pentru ea din punct de vedere duhovnicesc şi nu doar din punct de vedere psiho-afectiv.

Divorţul rămâne întotdeauna ultima rezolvare a unei situaţii pentru care nu mai există nicio altă soluţie; divorţul reprezintă, într-un astfel de caz, răul cel mai mic, dar totuşi un rău. El arată adesea neputinţa de a duce o viaţă în doi şi de a respecta legământul făcut, şi, ca în orice situaţie esenţial relaţională, vina este comună, chiar dacă în măsuri diferite. De aceea, Biserica dintru început nu a admis ca în cler să intre sau să rămână persoane divorţate. Ea nu admite nici ca un bărbat căsătorit cu o femeie divorţată să intre în cler, chiar atunci când e vorba de treptele inferioare.

Jean-Claude Larchet
Viata sacramentala, Editura Basilica

Note:
112 Alte motive invocate sunt: lipsa consimţământului (constrângerea), tulburările mintale care împiedică luciditatea consimţământului, tăinuirea cu bună Ştiinţă de către unul dintre soţi a unui aspect important referitor la persoana sa (implicând un neadevăr în ceea ce priveşte calităţile esenţiale ale unei persoane), lipsa de voinţă sau de posibilitate de a procrea. Odinioară, anularea căsătoriilor ţinea numai de tribunalul roman, Sancta Romana Rota; ea este asigurată astăzi de tribunalele eclesiastice diecezane, compuse din trei membri.
113 Este citat uneori, ca fundament scripturistic al divorţului, acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Dacă cel necredincios se desparte, să se despartă. în astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace" (1 Corinteni 7,15). Dar aceste cuvinte se referă la un caz particular, acela în care într-un cuplu necreştin, căsătorit civil, unul dintre soţi se converteşte la
creştinism.
114 Iată-le aici, aşa cum sunt rezumate de Martin Jugie în partea sa de contribuţie la articolul „Divorţ" din Dictionnaire de thelogie catholique, care preia un studiu al canonistului rus I. Sokolov, dintr-o dizertaţie prezentată Sfântului Sinod în februarie 1909, publicată în revista Lecture chretienne, din octombrie 1909 până în decembrie 1910, sub titlul: „Les causes de divorce â Byzance du ixe au xv* siecle": 1)* Dezvirginarea soţiei înainte de căsătorie, vădită de soţ îndată ce a descoperit-o; 2) Homosexualitatea soţului; 3) Ura femeii faţă de soţul ei, produsă de injurii grave sau de purtări brutale; ura bărbatului faţă de soţia sa, produsă de defecte fizice, ascunse cu bunăştiinţă înainte de căsătorie; o ură reciprocă de nestins, provocată de bănuiala de infidelitate sau alte motive, care fac coabitarea imposibil de tolerat şi periculoasă (NB: aceste cazuri sunt considerate ca suficiente de mai multe decizii ale patriarhilor Constantinopolului din veacul alXIV-lea); 4) Avortul provocat de femeie ca semn de ură faţă de soţ (caz introdus de Leon Filosoful şi inserat în culegerea de canoane Hexabiblos a lui Constantin Harmenopoulos); 5) Absenţa unuia dintre soţi vreme de cinci ani, fără să dea veşti despre el (decretul Patriarhului Manuel II al Constantinopolului [1244-1255]); 6) Intrarea în cinul monahal a unuia dintre soţi, chiar după consumarea căsătoriei; acela dintre soţi care rămâne în lume poate contracta o nouă căsătorie după scurgerea timpului de probare ^ltelui care a îmbrăcat haina monahală (NB: acest caz diferă de cel prevăzut prin Novella 117 a lui Justinian: intrarea în cinul monahal a ambilor soţi); 7) Nebunia soţului care persistă timp de trei ani şi nebunia femeii care persistă timp de cinci ani (cauză introdusă de Leon Filosoful şi reţinută de Harmenopoulos, în pofida răspunsului contrar [nr. 15] al lui Timotei al Alexandriei, şi al Nomocanonului, tit. XIII, c. 30); 8) Apostazia unuia dintre soţi sau trecerea lui la o sectă eretică (Novella 12 a lui Leon Filosoful; decretele Patriarhilor Teodot şi Matei; răspunsul lui Dimitrie Chomatenus).
115 Traducerea franceză, Paris, 2007, p. 117 [o traducere română poate fi găsită on-line: Biserica şi societatea. Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 13-16 august 2000, Edineţ, 2005, p. 44 - n.trad.]. Ultimul punct arată că soţul nu poate cere divorţul în cazul unui avort pentru care şi-a dat consimţământul.
116 J. MEYENDORFF, Le Mariage dans Ia perspective orthodoxe, p. 78.
117 Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Romano-Catolică, refuză împărtăşirea persoanelor divorţate doar civil.

Cumpara cartea "Viata sacramentala"

• Divortul sufletesc
  Publicat in : Editoriale
• Divortul
  Publicat in : Divortul: cum il prevenim, cum il depasim
• Divortul
  Publicat in : Editoriale
• Casatoria si divortul
  Publicat in : Morala
• Divortul
  Publicat in : Nunta