Prin pomeniri si binefaceri cei vii pot sa ajute celor raposati

Prin pomeniri si binefaceri cei vii pot sa ajute celor raposati Mareste imaginea.

Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume? Prin Liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi.

Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: „Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă..." Cât despre prorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi - în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13,8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie! „Pentru că - după cuvintele Fericitului Teofilact -, dacă prorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vie."

Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei - Dumnezeu! Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut! Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei - spune Hristos -, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.

Adevărata, neinteresata dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, Care este dragoste (I In 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.

Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.

Unii vor spune că aceste cuvinte, pe cât de mângâietoare se arată, sunt totuşi omeneşti şi că în Sfânta Scriptură nu există temei pentru nădejdea celor vii de a cere iertare pentru cei adormiţi. Aşa ceva nu este însă adevărat. Există atât de multe temeiuri. Incă din Vechiul Testament s-au făcut pomeniri pentru cei adormiţi (vezi Ier. 16, 7; Tob. 4, 10, 17; Sir. 7, 36). Despre acest lucru vom vorbi însă mai departe. Iar în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor [...]. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie (Mt. 12, 31-32). Cum sunt iertate păcatele în această lume e limpede - prin cererea personală de iertare, prin pocăinţa personală şi prin mărturisire.

Insă cum sunt iertate păcatele pe lumea cealaltă nu este limpede, ci doar se poate intui. Iar prin intuiţie rezultă limpede că sunt păcate care pot fi iertate şi după moartea omului. Şi, pentru că după această viaţă pocăinţa personală nu mai este lucrătoare, rămâne să credem că ier tarea se dă celor răposaţi la rugăciunile celor vii pentru ei făcute către Maica Domnului şi către ceilalţi sfinţi, ca mijlocitori înaintea Unicului Mijlocitor la Tatăl - Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), despre care Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre... (I In 2,1-2).

Ce înseamnă, oare, faptul că Iisus Hristos mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 34)? După Fericitul Teofilact, din aceasta rezultă că şi după ce a săvârşit răscumpărarea prin jertfa Sa, vărsându-şi sângele Său pentru noi, Mântuitorul continuă să-Şi manifeste dragostea Sa către noi. „Deşi a împlinit mântuirea Lui după trup, El nu a întrerupt iubirea Sa faţă de noi." Prin mijlocirea pentru noi, Mântuitorul îşi arată nespusa dragoste pe care ne-o poartă -dragoste care începe în această lume şi care continuă în veşnicie.

Dumnezeu-Tatăl a dat întreaga Sa judecată Fiului (In 5, 22). Oare Fiul va osândi, dintr-odată, la veşnicele chinuri pe aceia pentru care a răbdat de bunăvoie chinuri pe Golgota? Oare nu-i va izbăvi El de veşnica moarte prin mijlocirea Sa înaintea Tatălui pe aceia pentru care a răbdat moartea pe Cruce, văzând întru ei măcar germenii pocăinţei? Oare îi va pierde pe aceia pentru care a venit să le dea mântuire?! Nu, nu-i va pierde, numai să nu fi ajuns ei la atâta nepocăinţă şi cruzime. Pe lumea cealaltă vor fi iertate toate păcatele, numai hula împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată. Iar hula împotriva Sfântului Duh constă în îndrăzneala, în demonica împotrivire faţă de Dumnezeu, în respingerea adevărurilor dumnezeieşti revelate, în vrăjmăşia plină de cruzime împotriva a tot ceea ce este sfânt, cât şi în deplina deznădejde.

Pentru demoni nu există iertare întru nepocăinţă lor. Tot astfel şi pentru cei care hulesc Duhul harului (Evr. 10, 29) nu există iertare în această lume; de vreme ce nu s-au pocăit aici, dincolo ei nu vor mai putea să se căiască (In 9, 4). Insă pentru toţi păcătoşii care au pus început al adevăratei pocăinţe până ce s-au mutat de aici există nădejde de mântuire prin rugăciunile Sfintei Biserici şi prin milosteniile săvârşite pentru cei răposaţi.

Biserica lui Hristos s-a rugat încă din timpurile apostolice pentru ierta rea păcatelor credincioşilor adormiţi. Ea a săvârşit şi săvârşeşte aceasta, deoarece este încredinţată de folosul rugăciunilor şi milosteniilor pentru cei plecaţi din această lume.

In Sinaxarul sâmbetei Lăsatului sec de carne, când se săvârşeşte, de pildă, pomenirea morţilor, citim că un mare folos se aduce celor adormiţi prin săvârşirea pentru ei de rugăciuni, Liturghii şi milostenii. Acestea le avem păstrate din tradiţia Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul. Pentru întărirea folosu-lui rugăciunilor pentru cei adormiţi, în Sinaxar sunt aduse câteva întâmplări trăite. Sfântul Macarie cel Mare (+ 390) a aflat pe cale o tigvă a unui închinător la idoli din eresurile de demult. El a întrebat atunci dacă în locaşurile iadului există vreo oarecare mângâiere şi a auzit răspunsul: „Da, cei de acolo simt o mare mângâiere când tu, părinte, te rogi pentru ei." In secolul al IX-lea, evlavioasa împărăteasă Teodora l-a izbăvit din locul veşnicelor chinuri pe răposatul ei soţ, Teofil, cunoscut ca luptător împotriva icoanelor, prin rugăciunile unei mulţimi de sfinţi bărbaţi şi mărturisitori. Cu atât mai mult pentru creştinii dreptcredincioşi care până la sfârşitul vieţii lor nu s-au lepădat de credinţă, dar au murit în păcate pentru care nu s-au pocăit, este cu putinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru uşurarea stării lor de dincolo şi pentru veşnica mântuire!

De ce să socotim greu şi cu neputinţă să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, dacă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea Sa a deschis calea către slobozirea din iad a acelor păcătoşi care au crezut în El şi L-au mărturisit acolo ca Mântuitor? Cum şi când s-a petrecut aceasta ne lămureşte Sfântul Apostol Petru, care scrie: Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (I Ptr. 3,18-19), adică în iad. Din aceste cuvinte se vede limpede că dumnezeiasca purtare de grijă îi cuprinde pe toţi - şi pe evrei, şi pe păgâni, după cum minunat tâlcuieşte episcopul Mihail.1 Din iad au fost scoşi de Hristos drepţii Vechiului Testament, care aveau în inima lor o credinţă de mai dinainte în El, o îndelungă aşteptare a lui Mesia, cât şi toţi aceia care au primit adevărul lui Hristos vestit lor în iad despre Răscumpărare, fie ei păgâni ori evrei.

Aceasta a subliniat-o în chip minunat monahul Mitrofan prin cuvintele: „Hristos a biruit iadul şi a scos de acolo pe toţi cei care aşteptau venirea Lui. Şi, precum a făcut atunci, tot astfel şi acum El poate să scoată pe cei păcătoşi din iad, dacă ei sunt, desigur, vrednici de aceasta. E de ajuns să existe un oarecare temei, căci Dumnezeu doreşte pururea să mântuiască pe cel păcătos, după cum El însuşi mărturiseşte: Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iez. 33, II)."2

Prilej de mântuire a adormiţilor noştri, care se află în întunericul de dincolo, pot să fie rugăciunile noastre pentru ei, cât şi Liturghiile pentru cei adormiţi şi milosteniile săvârşite pentru pomenirea lor. O astfel de dragoste curată şi bineplăcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să le ajute.

In Sfânta Scriptură există multe pilde privitoare la această rugăciune de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului pentru credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi ai săi: Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Mc. 2,5). Pentru rugăciunea dregătorului din Capemaum, Mântuitorul a vindecat pe fiul său (In 4,46-53). La rugăciunea femeii canaanence, Domnul a izgonit demonii din fiica ei (Mt. 15, 22-28). Iar pilda smochinului neroditor a dezlegat în chip minunat chestiunea atât de importantă asupra rugăciunii mijlocitoare: acolo se arată limpede că, prin mijlocirea cuiva, Dumnezeu îi rabdă pe alţii. Deşi ani la rând smochinul nu şi-a dat rodul său şi trebuia tăiat, Stăpânul l-a mai îngăduit pentru încă o vreme la mijlocirea slugii sale credincioase (Lc. 13, 8-9).

Rugaţi-vă unul pentru altul - ne sfătuieşte Sfântul Apostol Iacov (5, 16). Cât de importante sunt legăturile de rugăciune între cei vii, tot pe atât de importante sunt ele şi în privinţa rugăciunii între cei vii şi cei morţi, căci pentru Dumnezeu toţi trăiesc în El (Lc. 20, 38).

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Viata de dupa moarte"

1 Episcop Mihail, Sobornîeposlania Sv. Apostolov - Tolkovîi apostol, Kiev, 1890.
2 Monah Mitrofan, Kak jivut naşi umerşie, vol. I, p. 111.


 

23 Mai 2016

Vizualizari: 5216

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE