De-a lungul vieţii noastre, întâlnim destui de puţini oameni care ne influenţează în mod pozitiv şi decisiv existenţa, de aceea fiecare om ar trebui să-şi cunoască binefăcătorii şi să le arate recunoştinţa cuvenită. Adeseori, nu ne dăm seama cât de mult am contribuit chiar noi la îmbunătăţirea cuiva, la schimbarea din rău în bine, la a-l ajuta să ia o decizie favorabilă, majoră, legată de viaţa sa, sau din contră...

Dumnezeu Se face cunoscut şi devine prezent şi cinstit prin noi, prin faptele noastre săvârşite în numele Lui, din iubire pentru El şi pentru om. Părintele Teofil de la Slănic, nume inconfundabil în întreaga Valahie, a reprezentat pentru mulţi tineri o făclie care a luminat în momente când aceştia se frământă, caută răspunsuri şi doresc să ia decizii. In sufletul meu tânăr, temelia căutării arzătoare a lui Dumnezeu şi descoperirea locaşurilor sfinte unde am putut învăţa aceasta, cu mai multa cuprindere, se datorează indiscutabil, profesorului meu de religie, devenit stareţ la o mănăstire bucureşteană, apoi episcop. Aşa am urcat drumul Slanicului şi aşa l-am descoperit pe ava Teofil...

Ava Teofil, cum pe bună dreptate l-am cunoscut, avă adânc sfătuitor duhovnicesc, evlavios slujitor, neobosit predicator, un autentic şi prolific misionar, a organizat viata monahală de la mănăstirea sa, Slănic, după modelul aghiorhiritic şi nu întâmplător i s-a spus acestei vechi vetre monahiceşti Taborul Argeşului. Astfel, slujbele cele mai importante se săvârşesc noaptea, încununate cu Sfânta Liturghie la răsăritul soarelui, acolo monahii postesc continuu pentru că nu consumă carne şi vin; toţi pelerinii care participă la dumnezeieştile slujbe sunt omeniţi cu o masa îndestulătoare, mulţi creştini veniţi pentru odihna minţii şi a sufletului şi pentru sfat duhovnicesc, rămânând mai multe zile în mănăstire, la arhondaricul care mereu este plin. Dincolo de acestea, în mijlocul curţii străjuite pe toate laturile de păduri de fag, se înalţă catholiconul, biserică impunătoare de zid, ca o catedrală îndrăzneaţă a pădurilor, în care se slujea când timpul se mai îmblânzea, începând cu Săptămâna Patimilor din Postul Mare. La zidirea ei au contribuit părinţii mănăstirii cu rugăciune şi mai ales, cu multă osteneală trupească, privegheaţi de ava cu multă dragoste. Această preocupare substanţială de a asigura obştii de monahi cadrul esenţial luptei spirituale, ne impresiona pe noi tinerii liceeni, apoi studenţi teologi care veneam din mijlocul capitalei obositoare, cu toată neorânduiala ei zgomotoasă.

Timpul câştigat la Slănic prin rugăciune şi blânda primire a părinţilor, m-a încurajat să las să se înfiripe gândul de a urma o astfel de vieţuire monahicească. Chiar dacă ne era peste obişnuinţă trezirea în toiul nopţii, la trei dimineaţa, mai ales în timpul nopţilor geroase de iarnă, cei câţiva prieteni care veneam la Slănic, luptam din răsputeri împotriva propriului sine. In fiecare noapte, îl vedeam pe ava Teofil în altar rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, citind pomelnice sau veghind bunul mers al slujbei. In duminici şi sărbători, ava Teofil ţinea cuvânt de învăţătură după Sfânta Liturghie. Era foarte cunoscut în tot cuprinsul Argeşului şi în judeţele învecinate. Deşi drumul până la „schit" cum numesc satenii Slănicul, era anevoios şi lung, curtea şi biserica erau pune de bărbaţi, femei şi copii. Cea mai mare parte dintre ei erou veniţi din alte localităţi.

Părintele Teofil a fost un doctor de suflete şi sfătuitor neclintit în vremuri când era mare arşiţă sufletească... şi, mai ales, după 1989, când era deja foarte cunoscut, oamenii au început să-l caute m număr tot mai mare. Cuvântul lui de învăţătură, deşi era întins, nu era apăsător, ci viu, plin de vervă şi insuflat de o credinţă vizibilă in Mântuitorul lumii. Se referea intotdeauna la situaţii concrete prin care trecea societatea, cu exemple grave ale decăderii lumii fără de Dumnezeu, abateri pe care le combătea, invatandu-i pe creştini cum să le facă faţă. In vorbirea sa, deloc simplistă sau săracă în idei, presăra istorioare duhovniceşti sau situaţii trăite de el însuşi, ceea ce făcea mesajul uşor de primit în suflet şi dătător de curaj pentru luptă şi de încredere în puterea lui dumnezeu. Parcă îl aud cum rostea însufleţit, de lăcrima întreaga biserică: O, cumplită desfrănare, ai ieşit la drumul mare/ cu necazuri si nevoi! Nu era aşa la noi!

De câte ori veneam in pelerinaj sau mai bine zis, în practică spirituală la Slănic, treceam pe la ava. Ne chema în chilia de primire, plină de sus până jos cu cărţi şi icoane aduse de el din diferite locuri sfinte, totul fiind învăluit în miros de miruri, parcă aducătoare de evlavie şi pocăinţă. Nu exista vreo dată să plecăm de la ava fără să ne miluiască cu tot felul de daruri şi mai mereu, bani de drum şi pentru ceva cărţi. Asculta cu luare-aminte destăinuirile, nu se pripea să dea un răspuns şi întotdeauna povaţa îi era dătătoare de speranţă, de bucurie a unui sens regăsit. Această bunătate şi grijă părintească a părintelui Teofil m-a apropiat mult de Slănic şi de viata monahală. In loc să mă sperii de cruce, am învăţau sa o iubesc, să nu o ocolesc, ci să calc peste firea care se imbie la izul lumii. Pentru că eram încurajaţi de ava, în toate vacanţele am venit la Slănic împreună cu alţi colegi, acum şi ei monahi. Aici am învăţat să iubesc liniştea pădurii, cerul înstelat apoi plin de lumină când ziua se îngana cu noaptea sau una imensă care cobora pe pământ in noptile scurte de vară, când greierii ne-o luau înainte cu slavoslovirea lui Dumnezeu. La Slănic am învăţat tipicul slujbelor, întotdeauna săvârşite în întregime, am deprins cântarea la strană şi rânduiala vieţuirii monahale. Bucuria pe care o vedeam la părinţii din obşte şi primirea familială pe care ne-o făceau, au fost decisive... Tare bine mi-au prins toate când am intrat novice.

In anii din urma, părintele Teofil era din ce în ce mai apăsat de neputinţele trupului, chipul blajin care ascundea o nestinsă durere a vechilor prigoniri, îi era brăzdat, obosit şi ascuns în pletele şi barba albă. Avea o nerăutate de copil, fără ocolişuri şi clar, povestea adesea cu mare admiraţie despre ava Vitimion, părintele său duhovnicesc căruia i-a urmat în stureţie, dar şi în bunătate şi virtute.

Atunci când trecea prin Bucureşti, ava se oprea la Mănăstirea Radu Vodă, la ucenicul său cel mai iubit, vlădica Varsanufie pe care l-a şi condus la altar o dată când l-a tuns in monahism, iar a doua oară, la hirotonia intru arhiereu. Ava participa la slujbă şi chiar dacă era o zi obişnuită, nu ştiu cum prindeau oamenii de veste, că biserica se umplea şi atunci dorea cu dragoste să le spună un cuvânt de suflet. Mare bucurie şi folos pentru creştini. Mulţi îl pomenesc până astăzi.

Acum părintele Teofil odihneşte lângă ava al său, protosinghelul Vitimion, la miazăzi de altarul zidit tot de el, al bisericuţei din lemn, care a strâns toată istoria şi puterea ostenelilor călugăreşti. Am văzut mereu la mormintele celor doi ava lumină şi flori. Oamenii nu uită cine le-a alinat durerea în spovedanie, cine le-a adus acasă prin rugă, copiii sau soţii înstrăinaţi, cine le-a împăcat casele, cine le-a sfinţit sălaşele, cine i-a pomenit pe bolnavii lor şi cine i-a dezlegat pe morţii lor. Când intru pe poarta mănăstirii, mă aştept sa răsară ava Teofil de undeva, cam îi întâlneam până acum. l-am dus dorul, dar sunt încredintat că ii este bine şi că Mântuitorul ni l-a lăsat cât a trebuit. Cu adevărat este un mare dar de a-i fi văzut la timp pe duhovnicii din jurul nostru. Ei ne-au luminat, ne-au încurajat, iar acum a venit timpul să lucrăm cele invăţate.

Arhirn. Policarp Chiţulescu,
Directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, Bucureşti

Avva Teofil, ostasul lui Hristos de pe Taborul Argesului

Cumpara cartea "Avva Teofil, ostasul lui Hristos de pe Taborul Argesului"