Parintele Amfilohie din Patmos

Parintele Amfilohie din Patmos Mareste imaginea.

Fericitul Părinte Amfilohie (Makris) s-a născut pe 13 decembrie 1889, în sfânta insulă Patmos, acolo unde Sfântul Ioan Evanghelistul a primit şi a scris ultima carte a Noului Testament, Apoca-lipsa. La Botez, cucernicii săi părinţi i-au dat numele Atanasie. La fel ca alţi mulţi cuvioşi Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, Atanasie s-a născut într-o familie numeroasă, de ţărani simpli. Din povestirile de familie aflăm despre evlavia bunicilor din partea tatălui şi despre cum erau cercetaţi de harul dumnezeiesc. Având parcă un simţ înnăscut al cugetului Bisericii, micul Atanasie nu primea laptele mamei sale în zilele de miercuri şi vineri.

La frageda vârstă de cinci ani, el a izbutit să o convingă pe naşa sa, care tocmai se logodise, să anuleze logodna şi să-şi trăiască restul zilelor în feciorie. Atanasie s-a ferit de cursele lumii şi la şaptesprezece ani era deja sigur de hotărârea de a merge la mănăstire, iar părinţii săi şi-au dat bucuroşi binecuvântarea pentru aceasta. Astfel, în luna martie a anului 1906, tânărul Atanasie a devenit frate la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, a cărei obşte înaintată în vârstă l-a îndrăgit repede. Sporind în virtute şi nevoin-ţă, în luna august a aceluiaşi an a fost făcut rasofor, primind numele Amfilohie.

Tânărul monah Amfilohie era foarte aspru cu sine însuşi. Conştient de propriile-i neajunsuri, el a găsit mijloace de luptă împotriva pornirilor sale păcătoase, pentru a înainta duhovniceşte. Era deosebit de aspru în ceea ce privea mâncarea, neluând mai mult de zece înghiţituri la o masă, iar în zilele de post mânca numai şapte sau opt măsline. După şapte ani petrecuţi în mănăstire, era îndeajuns de sporit pentru a fi socotit pregătit să primească Schima Mare, în martie 1913. A fost tuns de părintele său duhovnicesc, Bătrânul Antonie. Nu este lipsit de însemnătate faptul că acesta din urmă era fiu duhovnicesc al părinţilor din Mişcarea Colivazilor2, care adusese reînnoire duhovnicească grecilor, după ce fuseseră atât de cumplit chinuiţi sub jugul turcesc. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine râvna misionară şi ascetică a Bătrânului Amfilohie.

El era întru totul dăruit vieţii sale monahale. Nădăjduia însă ca la un moment dat să meargă în pelerinaje, pentru zidirea sa duhovnicească. Acest lucru s-a petrecut în 1911, când egumenul mănăstirii a hotărât să îl trimită pe tânărul Amfi-lohie la Muntele Athos, ca să înveţe să cioplească în lemn. Intreaga sa viaţă Bătrânul şi-a amintit cu dragoste de acea vizită folositoare de suflet.

După câţiva ani, în mai 1913, părintele stareţ, conştient de virtutea şi îmbunătăţirea lui Amfi-lohie, a obţinut acordul întregii obşti ca să îl înalţe la treapta diaconiei. Apoi l-au trimis în insula Kos, pentru a fi hirotonit de către episcopul de acolo. Preocupat însă de gândul nevredniciei sale, Amfilohie şi-a schimbat calea. El i-a spus tovarăşului său de călătorie, un alt monah de la mănăstire, care urma să fie şi el hirotonit: „Frate, nu sunt vrednic de asemenea cinste. Mai degrabă aş merge din loc în loc, cerând milostenie, cu o conştiinţă curată, decât să primesc cu nevrednicie cinstea hirotoniei. Mergi în pace, eu mă voi îndrepta către Ţara Sfântă".

Astfel, sentimentul nevredniciei, împreună cu libertatea duhului care îl caracteriza şi cu dorinţa arzătoare de a vedea Ţara Sfântă, l-au făcut să meargă acolo, trecând mai întâi prin Egipt. Amfilohie a fost foarte mişcat de acest pelerinaj şi s-a hotărât să îl roage pe Patriarhul Ierusalimului să îi îngăduie să rămână ca unul dintre îngrijitorii Sfântului Mormânt. Cu toate că Patriarhul voia să îl primească, obştea Mănăstirii Sfântul Iban Teologul din Patmos a stăruit ca el să se întoarcă la metania2 lui. Iar când a ajuns la mănăstire, l-au „pedepsit" pentru neascultarea lui, trimiţându-l la Sihăstria Apollo, ca să vieţuiască alături de Bătrânul Macarie. Amfilohie a fost foarte fericit acolo, putându-se dărui cu totul rugăciunii în liniştea pustiei.

Părintele Amfilohie îşi dorea de mult ca să îşi poată ajuta compatrioţii, slăbiţi duhovniceşte de sute de ani de asuprire turcească şi de stăpânire străină, să îşi regăsească rădăcinile duhovniceşti şi să pătrundă mai adânc în viaţa duhovnicească. Astfel, pe când era încă un simplu monah, izbutise să facă rost de o bucată de pământ pe un versant stâncos din partea de apus a Patmosului. Acolo se găsea un paraclis, lângă care a zidit două chilii, şi unde îşi dorea să poată construi o mănăstire de maici. In cele din urmă, în 1920, Dumnezeu i-a trimis primul împreună-lucrător în munca sa misionară, pe Caliope Gunaris (viitoarea maică Eustohia).

Două momente însemnate în strădania misionară a Bătrânului au fost hirotonirea sa ca diacon, în 1919, şi înălţarea la treapta preoţiei, la puţină vreme după aceea, ambele datorate stăruinţelor neîncetate ale fraţilor săi călugări. Răspunderile s-au înmulţit devenind preot, căci a primit putinţa de a săvârşi Sfânta Liturghie, de a primi fii duhovniceşti şi de a sluji Sfintele Taine. Aproape imediat după hirotonire a fost trimis să slujească în metocul mănăstirii din insula Kos. Aceasta a constituit şi prima perioadă a călătoriilor sale misionare, în timpul căreia slujea şi ca preot în Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul şi ca duhovnic în Dodecanez. Cheltuia foarte mult timp şi energie pe insula Kâlymnos, acolo unde lucra ca profesoară Caliope Gunaris, şi unde începea să se formeze nucleul unei mănăstiri de maici.

In anul 1926 Bătrânul a fost trimis să slujească la peştera Apocalipsei din Patmos. In această pe rioadă petrecea mult timp cu studenţii de la Academia Teologică din Patmos. Grija sa era ca ei să se maturizeze duhovniceşte şi intelectual, astfel încât să devină slujitori de folos Bisericii şi societăţii. Cele semănate de»el au adus roadă bogată, printre care mulţi Bătrâni şi stareţi de mănăstiri.

In 1935, situaţia devenise grea în insulele ocupate de italieni. Aceştia reuşiseră să influenţeze Biserica şi mănăstirile de aici printr-un sistem de guvernare pe care-l impuseseră în chip silnic şi care le înlesnea manipularea Bisericii spre folosul lor. Atunci când s-a ivit problema alegerii unui nou stareţ al mănăstirii, Patriarhul Ecumenic (sub ascultarea căruia se află Dodecanezul) a cerut stăruitor îndreptarea acestei situaţii. Obştea mănăstirii 1-a ales egumen pe Părintele Amfilohie, subminând autoritatea italienilor, care doreau să fie ales unul dintre oamenii aserviţi lor.

La scurtă vreme după ce Bătrânul a devenit stareţ, s-a deschis calea pentru întemeierea viitoarei Mănăstiri de maici Bunavestire, aflată la o depărtare de cincisprezece minute de mers pe jos de Mănăstirea Sfântul Ioan. La început clădirea de acolo era destinată unui atelier de învăţat ţesutul şi tricotatul (Caliope Gunaris se mutase deja în Patmos şi urma să conducă şcoala, cu ajutorul altor tinere evlavioase). De fapt, motivul tainic pentru care fusese întemeiat atelierul era asigurarea unei şcoli clandestine, unde copiii din Patmos să poată învăţa alfabetul grec, căci italienii aproape interziseseră predarea limbii greceşti.

Lucrarea Părintelui Amfilohie îi supăra din ce în ce mai mult pe italieni, care în cele din urmă l-au înlăturat, în 1937, exilându-l în Grecia „liberă", împreună cu Caliope Gunaris. Ei au făcut, apoi, ca unul dintre colaboratorii lor, un călugăr din mănăstire, să fie ales şi înscăunat stareţ în locul Bătrânului. Astfel, în timpul cât Bătrânul a fost în surghiun, mica obşte a Mănăstirii Bunavestire, pe care el izbutise să o organizeze, a rămas fără părintele ei duhovnicesc. Fiind toată viaţa foarte devotat monahiilor sale, Bătrânul era foarte îngrijorat pentru ele cât a durat această perioadă de exil şi prigoană.

Ajuns în Atena, Bătrânul a fost găzduit de Frăţia „Zoi". După ce a plecat din oraş, a călătorit prin Grecia, ajungând în cele din urmă în Creta, unde a fost rugat să conducă obştea duhovnicească din acea insulă. Surghiunul său a luat sfârşit în 1939, când s-a întors în Patmos, fiind primit cu mare bucurie.

Ocupaţiei italiene a insulelor i-a urmat cea germană din 1942. Secătuit de puteri din pricina exilului, Bătrânul a hotărât să nu mai fie egumen; el şi-a petrecut timpul în diferite metocuri ale mănăstirii şi şi-a îndreptat puterile spre întărirea duhovnicească şi materială a Mănăstirii Bunavestire. A rânduit cu grijă viaţa de obşte a mănăstirii, zidindu-i astfel temelia pe care avea să crească. Pe lângă cele din Patmos şi Kâlymnos, Bătrânul nădăjduise să întemeieze mănăstiri de maici şi în alte părţi ale Greciei.

In timp, rugăciunile şi lupta sa au rodit, căci au fost asigurate condiţiile trebuincioase pentru construirea unor mănăstiri pe insulele Egina şi Ikâria, precum şi a unui centru ecleziastic şi a unei biserici în Creta. Părintele Amfilohie avea o înţelegere echiliIbrată a oamenilor şi a nevoilor acestora, fiind conştient că omul este şi suflet şi trup. Deşi sufletul ocupa locul cel mai de seamă în faptele sale, nu-l despărţea niciodată de toate celelalte ale omului. Astfel, vedem că pe lângă încercările sale de a întemeia aşezăminte de nevoinţă monahicească pentru cei care îşi doreau o astfel de viaţă, a căutat să le asigure oamenilor şi posibilităţi de studiu şi de dezvoltare a talentelor. In 1947 el a putut să îi ajute pe copiii orfani din insula Rodos, a căror stare materială era foarte proastă. Sub îndrumarea sa, un grup de maici condus de maica stareţă Eustochia a înfiinţat un orfelinat şi un aşezământ pentru femei însărcinate.

Mai mult decât orice, Bătrânul Amfilohie a rămas în amintirea oamenilor prin marea sa dragoste şi jertfire de sine pentru poporul lui Dum nezeu aflat în suferinţe. în ciuda bolii şi a slăbiciunii, el îi primea cu bucurie pe credincioşi. Odată a spus, răspunzând obiecţiilor uneia dintre surori, îngrijorată pentru sănătatea lui: „Sunt slujitor al Bisericii şi nu mă pot odihni!"

Puterea iubirii şi rugăciunii sale pentru oameni se poate vedea şi din următoarea întâmplare: într-o după-amiază, mai spre seară, pe când se afla în Atena, Părintele a fost vizitat de două fiice duhovniceşti. Acestea au plecat după căderea nopţii, şi el le-a urat noapte bună, binecuvântându-le. Era însă îngrijorat pentru siguranţa lor şi a început să se roage fierbinte ca ele să ajungă cu bine acasă. Il îngrijora mai cu seamă faptul că una dintre ele avea o problemă la un genunchi şi cădea adeseori. Străbătând drumul de întoarcere, doamna aceea s-a simţit ridicată în aer, iar însoţitoarea ei i-a confirmat că mergea aproape la jumătate de metru deasupra pământului. A doua zi, Bătrânul le-a spus că acesta fusese răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile făcute pentru siguranţa ei. Grija lui pentru oameni era foarte profundă şi, datorită inimii sale îndurerate, Domnul îi asculta rugăciunile.

In anul 1968, de Paşti, Dumnezeu i-a vestit Părintelui Amfilohie apropierea sfârşitului său. I-au fost daţi astfel aproape doi ani pentru a se pregăti pe sine şi pe fiii săi duhovniceşti pentru plecarea lui din această lume. Cu toate acestea, suferea cumplit la gândul că îi va părăsi. S-a rugat cu lacrimi să îi fie îngăduit mai mult timp pentru a-i întări şi spori duhovniceşte. Cu puţină vreme înainte de a răposa, i-a mărturisit unuia dintre fiii săi duhovniceşti că i s-au arătat Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul, care i-au spus că Dumnezeu nu îi primise cererea de a petrece pe pământ zilele Paştilor anului 1970. Curând s-a îmbolnăvit de gripă, care l-a lăsat foarte slăbit. După ce şi-a luat rămas bun şi a rânduit ultimele lucruri pentru fiii săi duhovniceşti, şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului său, pe 16 aprilie 1970.

In lucrarea sa, The Spiritual Guide in Orthodox Christianity (îndrumător duhovnicesc în creştinismul ortodox), Episcopul Kallistos Ware vorbeşte despre Părintele Amfilohie ca despre o întruchipare a Bătrânului ortodox în zilele noastre:

Personalitatea sa se distingea cel mai mult prin blândeţe, umor, căldura dragostei sale şi sentimentul unei bucurii liniştite, dar triumfătoare. Zâmbetul îi era plin de iubire, însă fără cea mai mică urmă de sentimentalism. Inţelegea viaţa în Hristos nu ca pe un jug greu, o povară cărată cu mohorâtă resemnare, ci ca pe o relaţie personală care trebuie căutată şi urmărită cu inima înflăcărată. Se împotrivea cu tărie oricărei violenţe şi cruzimi sufleteşti. A fost firesc din partea lui ca, pe patul de moarte, luându-şi rămas bun de la monahiile de care se îngrijise până atunci, să o îndemne pe maica stareţă să nu fie prea aspră cu ele: „Au lăsat totul ca să vină aici, nu trebuie să fie nefericite." Imi amintesc cu deosebire două lucruri cu privire la el. Primul, dragostea pentru natură şi mai ales pentru copaci... Al doilea este sfatul pe care mi l-a dat atunci când, de-abia hirotonit preot, trebuia să mă întorc la Oxford, unde urma să încep să predau la universitate. Părintele nu fusese niciodată în Apus, dar avea o înţelegere pătrunzătoare a situaţiei Ortodoxiei din diaspora. „Nu te teme, a stăruit el. Nu te teme de faptul că eşti ortodox; nu te teme de faptul că, fiind un ortodox în Apus, vei fi adesea izolat şi totdeauna te vei găsi într-un grup minoritar. Nu face compromisuri, dar nici nu ataca alţi creştini; să n-ai complexe de inferioritate, dar nici să nu fii agresiv; fii pur şi simplu tu însuţi.

Vieti si cuvinte de invatatura ale Batranilor contemporani din Grecia, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vieti si cuvinte de invatatura ale Batranilor contemporani din Grecia"

 

25 Iulie 2016

Vizualizari: 165

Voteaza:

Parintele Amfilohie din Patmos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE