Parintele Benedict era un adevarat izvor de teologie

Parintele Benedict era un adevarat izvor de teologie Mareste imaginea.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut pe 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile.

L-am cunoscut pe părintele Benedict Ghiuș în toamna anului 1936, când era ieromonah și, când de la Chișinău spre Strasbourg-Franța, a făcut un popas la Mănăstirea Cernica, pentru a vizita Seminarul monahal, unde, pe vremea aceea, eram elev în clasa IV-a.

A intrat în clasa noastră cu părintele director al Seminarului, arhimandritul Chesarie Păunescu. Părintele Benedict era tânăr, îmbrăcat civil, cu începătură de barbă, cu chipul blând, cu ochii albaștri, cu o voce plăcută și clară.

Ne-a spus câte ceva despre viața duhovnicească a studenților monahi benedictini de la Mănăstirea Maria-Laah din Germania, unde cu un an înainte își pregătise studiile de doctorat. Vorbindu-ne anume despre credința ordonată și sobră a studenților benedictini, ne-a îndemnat și pe noi să fim sârguincioși la învățătură și atenți la viața noastră duhovnicească, pentru că – spunea dânsul – Sfânta noastră Biserică are nevoie de oameni devotați și bine pregătiți. Cuvintele calde și convingătoare de atunci ale părintelui Benedict au lăsat o impresie de neuitat pentru toată clasa.

În luna noiembrie 1943, l-am întâlnit din nou pe părintele Benedict la Mănăstirea Antim. Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, care îl hirotonise pe părintele Benedict preot și duhovnic se afla acum în exil la Mănăstirea Antim. Îmbolnăvindu-se, a fost internat în Spitalul Brâncovenesc din Capitală. Încetând din viață la acel spital, a fost transportat la Mănăstirea Antim unde i s-au făcut funeralii naționale, ministrul Cultelor fiind Ioan Petrovici.

La prohodirea mitropolitului, în biserica mare a Mănăstirii Antim, în soborul de preoți și călugări basarabeni și munteni, a luat parte și părintele Benedict, împreună cu slujitorii mănăstirii din acea vreme.

Am fost, apoi, martor la alegerea sa ca episcop al Hotinului, în sala Parlamentului, din ianuarie 1944. Ședința a fost prezidată de mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei.
Deși nu și-a pus candidatura și nu și-a făcut nici un fel de propagandă electorală și nici nu a fost prezent în sala de alegeri, ci se afla în chilia sa de la Mănăstirea Antim, membrii Adunării Eparhiale a Episcopiei Hotinului și membrii Sfântului Sinod de atunci i-au înscris numele pe buletinele de vot alături de numele candidatului oficial.
La alegere, părintele Benedict a obținut majoritatea absolută a voturilor și a fost ales în scaunul de episcop al Hotinului.

Chemat din chilia sa de la Mănăstirea Antim și întrebat dacă primește această alegere, părintele Benedict a răspuns cu smerenie că primește. Apoi, printr-un cuvânt scurt și emoționant, a mulțumit alegătorilor pentru această deosebită cinstire.

Alegerea aceasta a fost însă anulată în chip arbitrar de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri de atunci, sub influența răutăcioasă a neprietenilor celui ales.

Părintele Benedict s-a reîntors resemnat la Mănăstirea Antim, unde, peste câteva zile, i s-a pus în vedere să părăsească mănăstirea și să se mute în altă parte.
Deși știa de unde îi veneau asemenea amărăciuni și convins că Dumnezeu îngăduia aceste încercări, s-a mutat, totuși, în gazdă, în casa generalului Traian Tetrat, din apropierea mănăstirii. În luna august, același an, a fost chemat profesor la Seminarul Teologic din Arad.

În anul 1945, pe baza unui concurs de mari pretenții, părintele Benedict a ocupat postul de asistent universitar la Facultatea de Teologie din București, pentru catedra de Ascetică și Mistică, având profesor titular pe Nichifor Crainic, iar după arestarea acestuia, pe părintele Dumitru Stăniloae, care s-a prezentat la post, venind de la Sibiu, abia în toamna anului 1946. Eu, pe atunci, eram student în anul al IV-lea la Teologie.

În lipsa profesorului titular, în anul universitar 1945-1946, părintele Benedict a predat și cursul de Teologie Ascetică și Mistică, pe lângă orele de seminar, pe care le-a susținut ca asistent.

Cu pregătirea sa teologică profundă, cu gândirea și logica sa clară, cu precizia și claritatea termenilor, iar pe de altă parte, cu trăirea personală a acestor realități pustnicești, părintele Benedict era un adevărat izvor de teologie, încât, la orele lui, era o liniște plină de taină în sala de curs și studenții, între care mă număram și eu, ascultau cu bucurie cuvintele pline de har ale vorbitorului. La orele părintelui Benedict veneau studenți și de la alte facultăți, ca să-l asculte, încât sala mare a facultății de Teologie era adesea plină de auditori.

În perioada 1945-1946, la Mânăstirea Antim a luat ființă mișcarea creștină ”Rugul Aprins” inspirată din Biblie (Exod III, 2-5). După interpretarea părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul acestei mișcări, ”Rugul Aprins”, care ardea și nu se mistuia, era simbolul rugăciunii neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus.
Miezul ”Rugului Aprins” era tocmai rugăciunea neîncetată.

Părintele Benedict, pe atunci asistent la catedra de Ascetică și Mistică, de la Facultatea de Teologie din București, era în miezul acestor preocupări ale ”Rugului Aprins”. Conferințele care se țineau atunci în biblioteca Mănăstirii Antim erau axate în general pe tema Rugăciunii.

Aceste întâlniri aveau loc, de obicei, duminica după masă. În zilele săptămânii, seara, ne adunam numai noi, o parte din personalul mânăstirii, în sala bibliotecii, cu părintele Benedict și cu părintele Daniil, și citeam și comentam texte filocalice despre Rugăciunea lui Iisus. Menționez că în acea vreme începând din anul 1940, în perioada războiului și după aceea, până în anii 1948-1950, în Mânăstirea Antim erau peste 40 de persoane, din care o parte erau studenți monahi, absolvenți ai Seminarului monahal de la Mânăstirea Cernica, deveniți studenți la Facultatea de Teologie și la alte facultăți (medicină, litere, arte frumoase), iar altă parte monahi și frați, care lucrau în atelierul de argintărie al Institului Biblic, cu sediul în această mânăstire. Părintele Benedict, pe vremea aceea, locuia tot la Antim. […]

În toamna anului 1945, a sosit din Rusia părintele Ioan Culighin, cu mitropolitul Nicolae al Rostovului, al cărui duhovnic era. Au fost primiți, cu aprobarea patriarhului Nicodim, la Mânăstirea Cernica. În fiecare sâmbătă, părintele Ioan venea de la Cernica la Mânăstirea Antim și lua parte la întrunirile ”Rugului Aprins”, de duminică după masă, din sala bibliotecii.

Părintele Ioan trăise din copilărie în Mânăstirea Optina, din nordul Rusiei și își însușise Rugăciunea lui Iisus. În vârstă de circa 60 de ani, părintele Ioan cunoștea foarte bine scrierile Sfinților Părinți filocalici și avea o bogată experiență de trăire a acestei rugăciuni în condițiile vieții grele din Rusia comunistă. El era un martor al Rugăciunii lui Iisus și prezența lui a fost de mare folos practic pentru ”Rugul Aprins”, între anii 1945-1947, până la arestarea și condamnarea sa la muncă silnică pe viață, fiind transportat și întemnițat în închisoarea din Odesa.

Părintele Benedict a primit de la părintele Ioan binecuvântare specială, egală cu o inițiere în rugăciunea lui Iisus. Dar ”Rugul Aprins”, care îndruma pe membrii săi către practicarea Rugăciunii lui Iisus, aducătoare de multă pace în suflete, a fost văzut de autoritățile politice-atee de atunci ca o organizație conspirativă, ostilă ordinii de stat, deși, în realitate, aceștia nu erau dușmanii statului.

Ca urmare, s-a procedat la arestarea lor. Cei mai vinovați dintre ei, după socotelile Securității, au fost 16, laici și monahi, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale.
Între cei 16 arestați și condamnați la ani grei de temniță, au fost în primul rând părintele Daniil Teodorescu și părintele Benedict Ghiuș, inițiatorul acestei mișcări creștine, care întrețineau flacăra ”Rugului Aprins”, ce ardea și nu se mistuia. Între cei 16 arestați și întemnițați am fost și eu, care scriu aceste rânduri. Am fost arestați toți, în aceeași noapte de 13 spre 14 iunie 1958.

Ne-am văzut cu toții, pentru prima dată de la arestare, la proces, în sala de judecată a Tribunalului Militar București, apoi la Jilava. La Aiud nu ne-am văzut decât parțial. Tot parțial ne-am văzut peste 4 ani, în colonia de muncă silnică de la Salcia, aproape de Brăila.

Cât am stat la Jilava, înghesuiți într-o celulă mare, cu pereții înegriți cu păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulți alți oropsiți, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător și înțelept ca o mare mângâiere pentru toți cei de față – civili, ofițeri, preoți, medici, monahi, tineri și vârstnici, încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam.

După 4 ani de viață aspră și grea de la Aiud, viață statică, de celulă, în condiții de mizerie și de exterminare, am fost scoși la muncă silnică. În regimul de la Aiud, era interzisă orice activitate, cât de neînsemnată. Trebuia să stai nefăcând nimic. Și era foarte greu să n-ai voie să lucrezi. În regimul de muncă silnică, dimpotrivă, trebuia să muncești fără pic de odihnă.

În colonia de muncă silnică de la Salcia ne-am văzut cu părintele Benedict și cu alți colegi de la ”Rugul Aprins”, mai bine de doi ani: baracă, cu paturi suprapuse; în curtea închisorii păzită cu strășnicie și înconjurată cu sârmă ghimpată ori la muncile agricole sau la săpat pământul și căratul cu roaba pe dig, zi de zi, de dimineață până seara, afară de duminici, în orice anotimp.

În primele zile de la ieșirea din Aiud, părintele Benedict, slăbit, străveziu la chip, vlăguit de reumatism, abia putea să iasă la muncă. În fiecare dimineață îl vedeam tuns și bărbierit, în aceleași haine vărgate, cu roaba în mâini ori cu sapa pe umăr. După câteva săptămâni, munca de fiecare zi în aer liber, hrana puțin mai consistentă decât în celulă, convorbirile zilnice până la locul de muncă și întoarcerea la baracă și mai ales rugăciunea neîncetată, făcută în taină, l-au întărit atât trupește, cât și sufletește.

Mai ales duminicile, se formau grupuri în curtea închisorii și în fiecare grup se afla măcar un preot, pentru că, de toți, la Salcia erau în jur de o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. Grupul cel mai mare dintre toate, era cel din jurul părintelui Benedict. Se ruga pentru toți, apoi ne vorbea din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți, din istorie și din propria sa viață. Ne vorbea din bogăția inepuizabilă a cunoștințelor sale și din plinătatea inimii sale umplută de har.

Cuvintele sale, pline de lumină și de îmbărbătare, mergeau direct la inimă, ca o adevărată hrană duhovnicească, bucurându-ne și întărindu-ne, încât suferințele închisorii le suportam mult mai ușor, sporind în același timp și încrederea în Dumnezeul părinților noștri. A fost eliberat în ziua de 25 iunie 1964, după 6 ani de temniță comunistă.

La 1 septembrie, același an, a fost reîncadrat în postul de preot slujitor la Catedrala Patriarhală de unde fusese arestat. După 6 ani de slujire la Catedrala Patriarhală ca preot și mare duhovnic, părintele Benedict s-a retras la Mănăstirea Cernica, la vârsta de 70 de ani, în 1974, aproape de moaștele Sf. Ierarh Calinic față de care avea o deosebită evlavie.

Timpul cât a trăit la Cernica și l-a împărțit între rugăciune, acasă și la biserică, și îndeletnicirile sale călugărești și cărturărești. Eu, fiind atunci la Mănăstirea Antim, îl vizitam destul de des. Aceste vizite erau pentru mine niște mari sărbători. De multe ori l-am găsit diortosind Proloagele din literă chirilică în literă latină.

Aceste Proloage, diortosite și mult îmbunătățite de părintele Benedict, cu Viețile Sfinților peste an și cu multe învățături de suflet folositoare după tipărirea lor în 1991 și răspândirea lor în țara noastră, au ajuns să fie bogată hrană duhovnicească pentru foarte mulți creștini dreptcredincioși.

Alteori îl găseam citind din vreo carte nou apărută sau stând de vorbă ori spovedind pe vreun fiu duhovnicesc venit din Capitală, căci avea foarte mulți fii duhovnicești, care-l vizitau adesea, în liniștea de la Cernica. Uneori îl aflam în biserică, rugându-se în taină sau ajutând pe părinții mănăstirii la pomenirea pomelnicelor. Oriunde se afla, totdeauna erau cu zâmbetul pe buze și cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat.

Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos și blând, iar în inimă duceam prospețimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc. Deși suferea de un reumatism vechi, care l-a însoțit și în închisoare, iar în ultima vreme a vieții sale avea și o rană grea la un picior, totuși, nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a ierta din inimă.

Când suferințele se agravau, devenind insuportabile, venea la câte un spital din Capitală, transportat de către cineva din numeroșii săi prieteni și fii duhovnicești.

Părintele Benedict s-a stins din viața aceasta pământească în chilia sa de la Mănăstirea Cernica, în data de 12 iunie 1990. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuși, luminând și folosind pe mulți atât prin cunoștințele sale, dar mai ales prin exemplul vieții sale jertfelnice.

Pr. Sofian Boghiu

Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998

21 Octombrie 2016

Vizualizari: 603

Voteaza:

Parintele Benedict era un adevarat izvor de teologie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE