Parintele Ilarion Radu

Parintele Ilarion Radu Mareste imaginea.

MONAHUL ILARION RADU (1874-1931)

Monahul Ilarion Radu a ajuns renumit in toata Moldova pentru marea sa milostenie. Era de loc din satul Negresti – Neamt, iar cu metania din Manastirea Neamt. In anul 1901 a primit ascultarea de paracliser la Catedrala mitropolitana din Iasi. Era cea mai sfanta ascultare pe care parintele Ilarion a implinit-o cu desavarsita dragoste, fiind foarte cunoscut si indragit de catre credinciosi.

Parintele Ilarion Radu, amintit si in "Patericul Romanesc” de catre Arhim. Ioanichie Balan, a fost foarte iubitor de saraci, de calatori si de copii orfani. El si-a pus sufletul, chilia, painea zilnica si salariul spre folosul si mangaierea oamenilor. Timp de 35 de ani, acest smerit calugar a fost gazda si parinte sufletesc al multor elevi si studenti saraci din Iasi.

Parintele Ilarion Radu

In anul 1938, la implinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul, i s-a facut o pomenire deosebita la Iasi de catre insusi Mitropolitul Moldovei de la acea vreme, I.P.S. Nicodim (cel ce avea sa devina peste un an Patriarh), evocandu-se totodata viata si faptele sale deosebite in cadrul unei conferinte la Universitatea din Iasi, la care au luat parte personalitati de marca ale vremii. Aceste frumoase marturii au fost publicate in anul 1940, intr-un volum alcatuit si prefatat de Protos. Dr. Vasile Vasilache (cel care avea sa devina dupa foarte multi ani Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din Cele Doua Americi). Din acest volum intitulat „Un binefacator – Monahul Ilarion Radu”, redam principalele momente care au marcat pomenirea de 7 ani si cateva marturii emotionante care schiteaza chipul duhovnicesc si viata exemplara a acestui minunat Parinte. (D.Z.)

UN BINEFACATOR – MONAHUL ILARION RADU

PREFATA

In cele ce urmeaza, infatisam chipul duhovnicesc al unui smerit calugar nemtean, care prin viata sa deosebita s-a ridicat intru pomenirea cu aleasa cinstire pe care i-a facut-o - in anul 1938, Iunie 12 - Mitropolitul Moldovei, si o seama de straluciti profesori universitari, precum si preoti, avocati, militari, invatatori, cantareti si foarte multi buni crestini care l-au cunoscut.

Pe calugarul simplu Ilarion Radu, care nu a avut cultura scoalelor noastre, in afara de invatatura crestineasca pe care a dobandit-o in Manastirea Neamtu, l-au praznuit, la 7 ani dupa moartea sa, profesorii universitari din Iasi: M. David, Gr. T. Popa, V. Zaharescu si Gh. Zotta de la Universitatea din Bucuresti, precum si multi preoti fruntasi ai Bisericii noastre, avocati distinsi ai barourilor, ingineri, militari, profesori si institutori de seama.

Parintele Ilarion Radu

Aceluia caruia nu i s-a dat nici unul din rangurile ierarhiei noastre bisericesti, fiind simplu monah, i-a rostit la aceasta praznuire cuvant de pilduire pentru altii insusi Mitropolitul Moldovei, iar arhiereul vicar inconjurat de un sobor de preoti, i-a facut mareata slujba a pomenirei celei vesnice.

Si pentru ca aceasta pomenire sa fie cat mai trainica in cursul a zeci si sute de ani, ucenicii straluciti ai acestui monah au asezat pe zidul chiliei lui de la Mitropolia Moldovei, o placa de marmura, pe care spre cinstire vesnica au sapat in ea urmatorul cuprins, pe care l-au aurit spre o cat mai slavita recunostinta:

In amintirea cuviosului monah Ilarion Radu (1874—1931)
Parinte sufletesc si ajutator al elevilor saraci cari prin el au ajuns la cinste si vrednicie
Vesnica sa-i fie amintirea
Precum vesnica-i va ramane fapta.
12 Iunie 1938.

La aceasta placa, dupa sfanta slujba - au mers alai mare, cu I. P. S. Mitropolit Nicodim in frunte, si au dezvelit-o, cinstindu-se de asemenea aceasta cu vorbirea Prof. universitar M. David, a I. P. S. Mitropolit si a altora, care au facut pretioase marturisiri. I. P. S. Nicodim, cunoscand de aproape pe Parintele Ilarion, precum si virtutea cuviosiei sale, ca unul care a ajutat pe foarte multi elevi si studenti, si-a marturisit dorinta scumpa sufletului I. P. S. Sale: „Ca sa ajunga sa vada pe peretele fiecarei chilii astfel de placi”.

Dupa amiaza, in Aula cea mare de conferinte a Universitatii iesene, de asemenea s-a facut cu o deosebita cinste pomenirea vietii monahului Ilarion Radu, vorbind Profesorii univ. M. David, Gh. Zotta, Gr. T. Popa, av. Mihalache Rusu, arhidiaconul dr. Ilie Gheorghita. Din aceste cuvantari, publicam numai pe acelea pe care ne-am invrednicit sa le avem si in scris. Cu totii au slavit aleasa viata duhovniceasca a Parintelui Ilarion, cea impodobita cu multe stralucite virtuti, dintre care cele mai laudate au fost dragostea sa de a primi pe straini si aceea de a ajuta pe elevii saraci.

Toate acestea au fost clipe de o rara pomenire - pe care as socoti-o ca prima in istoria vietii noastre bisericesti – ca Mitropolitul, profesori universitari, avocati si preoti sa slaveasca in universitate, ca pe un chip atat de pilduitor, pe un simplu monah.

Pentru a nu se pierde si aceasta floare atat de rara – a recunostintii - am alcatuit acest buchet din cele ce au vorbit si au scris o parte din acei ce au facut aceasta pomenire, si care doresc sa ramana cu aceeasi frumusete si in viitor…

S-a spus de unii, iar de altii s-a scris, marea parere de rau, ca nu avem cat mai multi calugari care sa cinsteasca de pe treptele inalte ale invatamantului superior, crezul crestin.... Unora ca acestora le servim de data aceasta pilda unui calugar simplu, care prin faptele sale crestinesti a urcat pe aceste trepte universitare, pomenirea cu cinste a vietii monahale. Si inca unde, in Universitatea din Iasi, in care de multe ori s-au propoveduit crezuri straine, si chiar dusmanoase credintei crestinesti. Ca au ajuns alti monahi, prin cultura lor la aceste inaltimi universitare, nu tagaduiesc, dar iata ca si din randul celor simpli, si din indeletnicirile cele mai de jos - ca paraclisier - a fost urcat cu cinste prin pomenirea pe aceste culmi ale invatamantului superior. Si prin aceasta, Parintele Ilarion a reusit sa scrie o stralucita pagina de apologetica pentru credinta crestina si pentru monahi, care nu se poate tagadui de nimeni. Iar cei care au cinstit pomenirea lui, vor avea mereu in suflete icoana bunului Parinte Ilarion....

Monahul Ilarion Radu face parte dintre acei eroi, din lumea celor mici, ale caror fapte si ale caror nume indeobste raman necunoscute. De aceea cu o nespusa bucurie afland de acest erou din lumea celor mici, dau la lumina tiparului chipul ales al acestui monah, care a ridicat atata de mult prin viata sa, prestigiul Bisericii.

Monahul Ilarion Radu e o aleasa floare duhovniceasca din vestita gradina a Manastirii Neamtu, care s-a desvoltat si a rodit mai apoi in aleasa gradina duhovniceasca a Mitropoliei Moldovei, unde gradinar iscusit era blandul, duhovnicescul parinte si milostivul mitropolit Iosif Naniescu.

Protos. Dr. Vasile Vasilache

Parintele Ilarion Radu

Cine este acest calugar si ce-a putut el face, ca amintirea lui sa fie atata de neuitata si cinstita?

Neuitatul nostru Ilarion se tragea din satul Negresti de sub dealul Balaurului al Tinutului Neamt. Era, deci, cu alte cuvinte dintr-o parte a tarii care a pastrat cu atata sfintenie nu numai romanitatea noastra, dar in care credinta crestina in forma ei cea mai pura a dainuit de-a lungul veacurilor cu formele ei adanc morale, ca ale primilor crestini. Pe acesti Romani ai regiunii subcarpatice care s-au gasit in veacul al XIII-lea napaditi de Sasii catolici si de Cavalerii Teutoni, nu i-au putut clinti, cu toata staruinta catolica, din credinta lor strabuna, ci poate au starnit la acei vrednici Romani reactiunea de a injgheba primele asezaminte manastiresti, care si azi infloresc atat de minunat acest cuprins al regiunii subcarpatice de la Neamt si Baia.

Omului nascut si trait in acest mediu i s-a parut atata de drept sa-si indrumeze pasii spre Sfanta Monastire a Neamtului, inchinandu-si viata monahismului. Prin Neamt, deci, calugarul Ilarion Radu a ajuns slujitor la Sf. Mitropolie a Iasilor atatia ani, iar de aici, cand boala l-a ruinat, s-a reintors la Manastirea Neamtului unde l-a acoperit pamantul...

Aici, la Iasi, in chiliile lui si-a petrecut o viata demna de admirat. Desi era un om sociabil, si casa lui era deschisa oricui si intretinea legaturi prietenesti cu cateva familii din Iasi si din imprejurimi, calugarul Ilarion Radu a fost in orice timp demn si in orice imprejurare a stiut sa intrupeze in el idealul monahismului. Dar peste toate a fost un ideal de virtute crestina.

In chiliile lui modeste era un adevarat internat pentru copiii silitori si cuminti cat si pentru studentii saraci. Toamna, cand se deschideau scolile, la parintele Ilarion, daca nu mai era loc pe paturi, apoi se culcau si pe jos, si hrana le da el tuturor acelor fii de tarani ori de preoti si invatatori necajiti, care cautau cu ochi lacomi spre o viata luminata. Era vremea concursurilor la minunatele scoli ale Iasului. Si atunci grija bunului Parinte nu era numai sa le dea salas de odihna si o lingura de mancare, dar prin cei mai marisori, care deja erau bine infipti in carte si prin studentii care stateau la el, cauta sa-si dea seama de valoarea copiilor, si pe cei ce vedea ca-s mai vioi, ii dadea in grija mai atenta, ca in cateva zile de dinaintea concursului sa fie mai intariti la invatatura. Multi din acesti copii au ramas la carte si blandul Ilarion i-a avut in grija lui parinteasca pana ce-au ispravit pe aici, pe la Iasi, treburile cartii si si-au luat zborul unei vieti pline.

Mai poate oare cineva sa uite aceste fapte?

Dar cei ce-au avut norocul in viata sa stea mult timp in casa Parintelui Ilarion au fost pur si simplu coplesiti de sufletul atata de distins al neuitatului Monah. Oare se poate uita, cata grija avea ca "baetii” lui sa nu sufere de frig si de foame, sa nu umble cu ghetele rupte si fara haine potrivite pe ei ? Mi-aduc aminte ca nu numai avea grija sa aiba lemne din belsug, dar nici macar nu lasa pe "baeti” sa taie si sa care lemnele. Le facea el, sarmanul, - cu toata protestarea baetilor. El le spunea atata de dulce: „voi ati venit aici, dragii mei, sa invatati; va trebuie liniste si vreme numai pentru asta caci viata e grea si voi sunteti saraci”... Umbla atat de discret de parca nu era in casa lui, ci se gasea la altcineva. Ne atingea pana la lacrimi cand, capatand burse la Universitate, ne simteam obligati a-i veni in ajutor macar cat de putin, - caci stiam ca de multe ori se imprumuta de bani ca sa poata face fata cheltuielilor, si el sarmanul ne refuza atata de categoric, spunandu-ne: „mai bine imbracati-va frumos caci voi sunteti mari si traiti in lumea care se uita si la straie”... Oare il mai putem uita?

Pentru noi, aproape sase zeci de intelectuali, dintre care patru profesori universitari, - dulcele Parinte Ilarion Radu, a fost si este un sfant. Am intales de la el adevarata omenie, si el i-a legat, pe cei intrati in valtoarea lumii atata de apriga, de sfanta noastra Biserica stramoseasca in intalesul pe care el insusi a cautat sa-l deie prin viata lui neprihanita.

Mihai David
Profesor universitar

 

Parintele Ilarion

Unul din profesorii lui Martin Luther, de la Eisenach, numit Johan Trebonius. care mai era si poet, avea obiceiul sa se descopere, scotand tichia lui de profesor, de cite ori intra in clasa cate un copil si sta asa descoperit pana copilul se aseza la locul lui in banca. Cand a fost intrebat de altii de ce face asa, el a raspuns:
- Cine stie daca in copilul care intra pe usa nu avem pe viitorul nostru cancelar, pe primarul de maine, pe doctorul sau regentul care va fi.

Acest respect al generatiei care vine, aceasta preamarire a viitorului este semnul unei inalte constiinte si al unei adanci omenii. Numai cine se simte integrat intr-un continuu curent de viata, care leaga veacurile, numai acela poate adora inflorirea altui sir de existente, care il vor depasi in timp.

O astfel de superioara alcatuire sufleteasca a avut printre noi, si nu de mult, minunatul calugar Ilarion Radu, de la Sfanta Mitropolie a Moldovii si Sucevii. Daca vreunul din noi se va apuca sa scormoneasca arhivele, sa caute marturii si acte, va afla poate tot trecutul si parte din ascendenta acestui nobil om. Dar luati asa pe nepregatite, surprinsi dincolo de spiritul investigator stiintific, noi cei care l-am cunoscut nu vom putea spune multe lucruri despre el. Eu unul abia in anul acesta am aflat ca se chema si Radu; stiam ca-i zice Ilarion, parintele Ilarion si atat. Mai stiam, insa, cum stiu inca multi: ca era un om foarte bland, a carui bunatate scalda, din privirea-i potolita, pe oricine sta cu el de vorba. Mirosul de tamaie si busuioc, amestecat cu o voce linistita s-au infratit in mintea mea pentru totdeauna, in construirea unei imagini de calugar respectabil, alaturi de care te simti bine si odihnit sufleteste.

Revad iarna aceea, iarna care totdeauna este grea pentru un copil sarac, fiindca totdeauna la astfel de copii ghetele sunt rupte, hainele sunt peticite, degetele n-au manusi, iar foamea... foamea pandeste mereu. O astfel de iarna traiam noi la 1908, deci acum treizeci de ani. Eram multi copii lipsiti de tot ce ne-ar fi trebuit pentru scoala si pentru viata. Carti nu aveam si pentru asta scoteam note, pe care le corectam pe urma de pe cartea altuia; manta nu-mi puteam cumpara si de aceea umblam cu un fost pardesiu, transformat intr-un fel de dolmanas, ros in toate partile; ghetele erau de asa valoare incat din pricina unor ventilatii create spre varf, mi-a degerat un deget la piciorul drept. Si nu eram singur astfel. Numai sapca aveam cu totii; bineinteles sub toate formele de degradare, dar, in sfarsit, sapca. Asta era uniforma, singura noastra uniforma. Incolo, tot ce ar fi putut aduna un muzeu etnografic, se gasea asezat pe spinarile unei clase liceale de pe la 1907-8: erau unii cu sumanase; altii cu tunica, dar cu pantaloni vargati. Un coleg avea pantaloni cu vipusca verde dar purta surtuc deschis, iar altul avea tunica de soldat din regimentul 13 Infanterie. Cu mancarea si cu gazda stam prost. Cei mai multi nu mancam nimic dimineata, iar la ameaza si seara temeiul hranei il facea panea, fiind prea bucurosi daca era de-ajuns pentru o umflare de stomac. Cativa colegi mancau la ospataria Sfantului Spiridon, iar altii pe la gazde prin Tatarasi, Ciurchi sau Ticau. Astfel o clasa de liceu era un fel de bazar viu, cu odrasle palide si slabe, cu elemente eterogene sosite din mahalali si de prin sate, o generatie de copii lipsiti de mijloace in fata carora nu se descoperea nimeni, in ideia ca poate printre ei se aflau viitorii ministri ai tarii noastre, viitorii intelectuali, conducatori ai destinelor culturale romanesti.

Și totusi a fost si la noi un Johan Trebonius, un vizionar respectuos al generatiilor viitoare, impresionat instinctiv de posibilitatile ascunse, care oricand se pot nimeri sa germineze intr-un copil.

In iarna aceea, pe la 1908, pe cand schiopatam inca din pricina degeraturii, un coleg ma chiama sa invat la el intr-o dupa amiaza libera; sa invat la el in „chilie”, unde-i cald si bine, la parintele Ilarion. Intai n-am priceput tocmai bine toate legaturile: Mitropolie, chilii, elevi de scoala, gazda, mancare gratis... Imi apareau toate cam complicate. Pe urma cand am auzit de "parintele Ilarion”, m-am gandit la preotul din sat si mi-a venit asa sa-ntreb:
- Dar n-are sa se supere?
Colegul meu m-a privit nedumerit si m-a asigurat ca nu se supara.
Asa l-am cunoscut: o privire blanda, aruncata asupra mea si un semn de binecuvantare sub forma unei cruci in crestet.
- Baet sarac s-aista parinte, ii explica prietenul meu.
- Sa fie bogat intru Domnul, ca are el grija de toti.

Apoi m-a poftit jos si m-a intrebat daca am mancat. Mi-a dat ceai, ceai rusesc cu felii de colac. Atmosfera era toata de smerenie si de buna pace. Te simteai inaltat. Icoane multe si candela aprinsa, miros de mirodenii, carti de biserica si liniste - o liniste greu de gasit aiurea cum era acolo. Prin fereastra intrau liniile monumentalii Mitropolii care coplesea sufletul si prin aer pareau a trece toate puterile sfinte, despre care pomeneste preotul in biserica.
- Daca nu stati bine aici, puteti trece dincolo, ca sunteti singuri si puteti citi, ne indemna parintele Ilarion.
Si asa am si facut.

Prin cele trei camere ale calugarului se gaseau totdeauna baeti de liceu, de scoala comerciala, seminar sau gimnaziu. Care citea, care scria, care-si carpea hainele sau rufaria. Vara citeau pe afara, pe balconul mare si lung care trecea pe dinaintea tuturor chiliilor; citeau si pe scari si prin gradina. Era peste tot un zumzet simpatic de soapte copilaresti care repeta lectiile. Si printre toti ucenicii acestia ai unei intelectualitati viitoare, parintele Ilarion se strecura incet, pasind adesea pe virful degetelor, ca sa nu tulbure dumnezeiasca lucrare a mintilor crude, gata de infiripare. In ochii calugarului sticlea un inteles sublim, ca o revelatie; un inteles subtil care ii lumina fata toata, Nu era un om de inalta cultura, ba era chiar un om simplu; dar ce minunata dispozitie admirativa pentru ceea ce este invatatura. Increderea nelimitata in carte, dorinta de-a ajuta pe cei tineri s-o invete a facut sa stringa in chilia lui elevi de diferite varste: copii care dadeau concurs de intrare in scoli, liceeni si seminaristi, studenti. Adeseaori, pentru inlesnire, tinea pe o zi, pe doua, si pe parintii copiilor, pana la asezarea acestora in scoli. Copiii dormeau pe divane mari calugaresti, asezati de-a curmezisul, de puteau incapea uneori cate sase-sapte. Vara, cand se-ntampla sa fie mai multi dormeau si in tinda, iar daca uneori inca mai veneau pe neasteptate elevi lipsiti, parintele Ilarion isi dadea patul lui si se retragea in chilia altui calugar. Nici o constrangere exterioara nu facea disciplina acestor copii ci numai un aer particular de respect, impus fara cautare, de figura blanda a calugarului si de vecinatatea bisericii, din turnurile careia scoborau, ca o alinare armonioasa, sunetele clopotelor. Elevii nu erau smotriti de nimeni, nu traiau cu frica in san, erau zglobii si veseli ca toti copiii, dar se impartaseau cu totii din atmosfera evlavioasa si tainica pe care o da biserica si cresteau muncind cu placere pentru o desavarsire omeneasca, infranand sufletele fata de ceea ce "nu se cade”.

Surasul, abia zarit, al parintelui Ilarion, cand trecea printre copiii lui de suflet, semana cu multumirea unei harnice gospodine cand isi vede gandacii vioi insirand fire de matasa. Si copiii parintelui Ilarion insirau mereu firul intelepciunii, de care el nu se atingea in niciun fel, bucuros fiind numai ca firul se insira. Unii gazduiti ai calugarului erau naturalisti si se inflacarau cu darwinism; altii erau incantati de teorii socialiste si citeau pe Karl Marx. Nu face nimic. Lucrarea mintii sa se faca temeinic, ca sa poata ajunge la stralucire, ca judecata sanatoasa alege apoi din toate ce-i bun. Cu o toleranta ingereasca parintele Ilarion lasa pe fiecare sa se lupte cu cartile si nu se amesteca in ideile lor. Asculta tacut, intr-un colt, discutii felurite si el rar adauga cate o vorba cu talc. Dar discutiile acestea se faceau linistit, cu ingaduinta reciproca, ca in fata unei supravegheri de sus.

In apropierea timpului de masa, parintele Ilarion deschidea usa incet, ca pentru a cauta ceva, intra linistit, cu grija de a nu tulbura pe nimeni, cerceta ceva prin ungherele chiliei si apoi asa deodata, dupa un tusit prevestitor, intreba bland - o intrebare care cerea raspuns afirmativ:
- Poate ca vi-i foame.
- Foame, parinte Ilarioane, raspundea cate unul.
- Apoi sa catam cate ceva, ca de mamaliga am ingrijit eu.
In odaia alaturata, mai totdeauna, in asemenea ocazie, fumega cu aburi proaspeti o frumoasa mamaliga aurie mestecata incet si temeinic de parintele Ilarion.
- Iaca azi atata am; doar daca vreti sa va dau si o scrumbie, ca mai am una.
- Vrem, parinte, cum nu...

Iesea el pe urma si cu cate o ceapa, ori cateva cartofe coapte, ori chiar - la zile mari - masline.
Si buna mai era saracacioasa mancare a parintelui Ilarion si cu mare gust mai invatam noi dupa aceea, aprinsi de dor sa ne facem oameni mari, oameni de care sa fie mandru si parintele Ilarion.

La sfarsitul mesei calugarul facea o cruce simtita si soptea incet:
- Domnul sa va-ntareasca mintea si sa va deie putere la invatatura; de-acu duceti-va la citit.

Si-asa din an in an, binefacatorul tineretului dornic de carte, a trecut si a crescut in chilia lui aproape o suta de copii saraci. Odata nu a cerut cuiva un ban si niciodata nu l-a vazut nimeni suparat. Tot ce avea dadea copiilor, petrecandu-si viata lui intre rugaciuni si ajutorul celor lipsiti. Si copiii aceia de atunci au crescut si mai toti au ajuns oameni vrednici. Unii sunt profesori de universitate, altii profesori de liceu, institutori sau preoti. Cativa s-au facut medici, functionari superiori, ofiteri sau avocati. Unii din ei au murit, cei mai multi traiesc si cinstesc tara noastra. Niciunul, nu avem stiinta sa fi decazut.

Viata a risipit pe ucenicii parintelui Ilarion, si incet, incet, a tras spre mormant si pe vrednicul monah in vechea manastire a Neamtului, de unde si venise. Nimeni nu stie cum, nimeni nu stie cand, dar parintele Ilarion e sigur ca a murit. A plecat si din viata cu aceeasi discretie blanda cu care intra pe varful degetelor in propria lui chilie, cand invatau copiii, ca sa nu-i tulbure de la citit. N-a tulburat pe nimeni nici atunci cand a plecat spre cele vesnice.

Si iata, fostii lui copii de suflet si-au adus aminte de el si azi, cum isi aduc aminte ori de cate ori se intalnesc doi si stau de vorba. O placa de marmura fixeaza acuma cu distinctie chilia in care a trait parintele Ilarion. E un mod obisnuit de a se arata recunostinta oamenilor. Dar si placa, precum si chilia, sunt lucruri materiale, lucruri care trec in noianul vremii. Le tinem pentru un timp, ca pe niste semne de orientare, dar pe urma cad in pulbere ca tot ceea ce din pulbere se ridica.

Ceva ramane insa statornic, ceva care sadeste in sufletele oamenilor si care fara contur si fara atingere materiala zguduie omenirea. Iata am intalnit mai ieri doi copii de-ai parintelui Ilarion, acum dupa o trecere destul de lunga a copilariei noastre, la timpul in care parul nostru-i alb si cand incepem a privi mai fara voie „dincolo”. Si deodata ne-a aparut la amandoi vremea adolescentei noastre, cu atmosfera de atunci, cu nacazurile si cu bucuriile pe care le-am trait si cu o minunata figura de monah supraveghindu-ne bland din lumea diafana in care toate se topesc, dar nimic nu se pierde.

- Ti-aduci aminte cum invatam noi la parintele Ilarion?
- Hei, ce om bun si intelept, Dumnezeu sa-l ierte.
- Ei, stii, n-ai sa ma crezi daca ti-oi spune ca ori de cate ori am ceva indoielnic pe suflet si sunt gata sa fac un lucru nedrept sau neomenos, imi vine-n minte vorba parintelui Ilarion: "asta nu se cade!”
- Eu il vad uneori si in vis.

Si astfel, scena dupa scena, am reinnoit din noi un trecut, care nu-i pierdut ci este numai ascuns in sinea noastra. Si in trecutul oricarui om ramane fapta buna, ramane dorinta de mai bine, ca o carma misterioasa, pe care au construit-o timpurile ce se aduna intr-un suflet de om. Tremurul omenesc pe care il transmitem din generatie in generatie, ca pe o flacara vie, acela pe care parintele Ilarion l-a luat, numai Dumnezeu stie de la cate mii de stramosi, pentru a ni-l strecura si noua; acel tremur subtil care ramane si dupa noi in altii pe care-i influentam, acela constituie placa comemorativa cea mai de temei, care nu se distruge cu timpul, ci numai odata cu neamul omenesc. Noi vom da fara voia noastra, si-n momentele de inaltare, cum este acel de-acuma de pilda, vom da si altora o luminita sclipitoare de bunatate si de omenie, luminita pe care am luat-o, printre altii, si de la parintele Ilarion, din exemplara lui viata plina de sacrificii si de tendinte bune, care s-au raspandit printre oameni din suflete de apostoli. Si din acele tendinte pe care le simtim si azi sunt doua pe care ar fi de dorit sa le adopte generatia tinerilor de azi, tendinte care erau exprimate atat de simplu si erau pastrate atat de tenace de calugarul Ilarion: oprirea de la cele rele si indemnul la invatatura. Si noi, am dori sa putem vedea, la trecerea in alta lume, figura multamita a parintelui Ilarion, ca atunci cand ii sticleau ochii de bucurie ca ne vedea invatand, caruia intr-o ultima respiratie din lumea aceasta sa-i putem spune: "n-am facut ce nu se cade si am citit!...”

Grigore T. Popa
Profesor universitar si Prim Efor al Asezamintelor Sf. Spiridon din Iasi

Calugarul Ilarion Radu

Nascut la 15 Noiembrie 1874, in com. Negresti din Jud. Neamt. La varsta de 29 de ani se indreapta spre Manastirea Neamt, unde si este primit ca profesor la 30 Mai 1896. Dupa un an de incercare, este tuns in cinul calugaresc, la 21 iunie 1897.

Dupa ce a stat 4 ani ca monah in Manastirea Neamt, unde si-a indeplinit cu toata rabdarea obligatiile de supunere si ascultare calugareasca, a fost adus ca paraclisier la Catedrala Mitropoliei din Iasi.

Obisnuit, Mitropolia ca si toate episcopiile in genere, isi recruteaza personalul de serviciu dintre calugarii din manastiri. Deci si calugarul Ilarion a fost adus la Mitropolia din Iasi din ordinul fericitului intru pomenire Iosif Naniescu, Mitropolitul de pe atunci al Moldovei. Om cuvios si prin excelenta filantrop, ii placea ca si personalul inconjurator sa-i urmeze pilda.

De aceea, cand se aducea din manastire un calugar la Mitropolia din Iasi, fie si ca simplu ingrijitor de curatenia bisericii, Mitropolitul Iosif se interesa de aproape de viata lui, sub toate raporturile.

Din anul 1901 si pana in anul 1930 calugarul Ilarion Radu a stat neintrerupt la Mitropolia din Iasi, indeplinind cu fidelitate si tragere de inima acelasi serviciu, de care nu s-a plictisit niciodata. La ora 6 dimineata el randuia toaca si trasul clopotelor. Apoi aprinsul candelelor si al lumanarilor din biserica, la care se adaoga zilnic curatenia bisericii. Nu e vorba de curatenia oricarei biserici, ci de curatenia celei mai mari biserici de pe cuprinsul tarii noastre.

La ora Vecerniei facea acelasi lucru, urcand din nou cu droaia de baieti dupa dansul atatea scari, pana in turnul clopotelor.

Iarna munca era si mai grea, caci pe langa vantul care il batea de doua ori pe zi in turnul cel inalt al Catedralei mai venea la rand si facutul focului din biserica. Lumea noastra crestina, care vede mareata catedrala a Moldovei numai in timpul serviciului divin, nu-si da sama de cati saci de rugumatura se cara de catre paraclisieri, pentru a freca mozaicul de pe jos si nici cate maturi se intrebuinteaza pentru a vedea biserica in stare de buna higiena dupa plecarea credinciosilor.

Parintele Ilarion a stiut insa din plin ce insamna acest serviciu, caci l-a indeplinit timp de 30 de ani, fara sa fi cartit macar o singura data. Si daca cineva ii vorbea de plata si rasplata pentru serviciile ce presta, el nu le astepta decat de la Dumnezeu. Parintele Ilarion iubitor de copii saraci si primitor de straini.

Din modesta slujba de paraclisier, decurgeau oarecare drepturi si beneficii pentru acest modest calugar, ca si pentru camarazii sai din aceeasi breasla.

Avea intr-o vreme, la dispozitia sa, trei camere in randul de case, unde se afla si cancelaria, din curtea Mitropoliei iar de la biserica isi lua partea lui de venit dupa cum era randuiala vremei. Mai avea dreptul si la lemne iarna si apoi la masa de obste, a calugarilor din curte, pe care o platea lunar din veniturile lui.

Toate aceste drepturi si venituri personale, Parintele Ilarion le-a pus la dispozitia copiilor de scoala, care veneau din departari sa invete carte la Iasi. Iar multimea norodului ce venea sa se inchine la moastele Sf. Paraschiva, era gazduita cu atata bucurie in casa sa, incat multi nici nu-l mai intrebau, cand se asezau ca oaspeti la el pe 2-3 zile si chiar o saptamana.

Dar cei care erau in permanenta ucenicii lui, erau copiii din scoala: elevi de liceu, de gimnazii, de seminar, scoala comerciala si scoala de cantareti, dupa cum era nevoia. Parintele Ilarion n-avea preferinta.

Pentru el, erai bine primit daca te stia ca esti sarac si ca nazuiesti sa inveti la o scoala. La el toate cele trei camere erau in permanenta ocupate fara nicio plata si fara nicio tocmeala alta, decat aceea de a fi cuminte si a-ti cauta de invatatura.  Elevii si studentii din casa Parintelui Ilarion isi faceau singuri curatenie, dar fiindca o faceau prost, el le facea singur de doua ori pe saptamana curatenie radicala. Punea si pe baieti la treaba, mai ales la scuturat, caci la maturat si la stropit lucra el singur dandu-le astfel lectie de curatenie.

Baietii erau saraci, dar banul Parintelui Ilarion era impartit cu darnicie la fiecare. Cei mai multi nu indrazneau sa-i ceara direct un ajutor, ci pretextau ca peste cateva zile le vine mandat de acasa si scontau astfel cate un leu, cate doi si cate cinci, asa dupa cum le era nevoia sau dupa cum socoteau ca le va fi de mare suma asteptata de acasa.

Parintele Ilarion le acorda cu placere presupusul scont, care se prefacea la urma in dar, caci chiar daca venea mandatul copiilor, el le achita suma intreaga, ba inca le mai dadea si cativa bani in plus.

Era o regula generala: ca toti elevii care locuiau la el, sau cei care au stat macar un timp la el si acum erau prin internate, scriau acasa sa le trimita banii pe adresa Parintelui Ilarion. Aveau o incredere desavarsita in omul acesta, care nu le-a luat niciodata nimic, din ceea ce era a lor, dar care le-a dat tot din ceea ce era a lui. Le dadea si casa toata; caci toamna, cand veneau multi copii la concurs, cu parinti si insotitori, el le punea la dispozitie si patul lui si se ducea de dormea la alt calugar din curtea Mitropoliei.

Le dadea si banii ce-i agonisea si le dadea si portia lui de mancare. Cand venea acasa, caci el pleca dimineata pe la cinci si venea sara tarziu, dupa ce gatea toata treaba unei zile si-si pregatea si cele necesare pentru a doua zi, cel intai lucru ce intreba pe copii, era daca au mancat toti si daca nu i s-a intamplat cuiva ceva rau.

In timpul din urma, Parintele Ilarion nu rnai statea atat de bine ca la inceput, mutat intr-o singura camera, igrasioasa, el isi gramadise acolo bruma de lucruri ce-i mai ramasesera nestricate de multii lui elevi si studenti, dar ceea ce a fost mai curios, este ca acest om asa de bun, a fost si pradat de cateva ori.

Si intr-aceasta singura camera el primea oricand la dormit pe vechii lui clienti de saracie. De copiii de alta data, care acum ajunsesera oameni cu rosturi in societate, se ferea cand veneau sa-l vada. Ii era jena si refuza orice atentie din partea vreunuia.

Decimat de o boala, care nu iarta, el a cerut in 1930, sa fie din nou dus la metania sa in Sf. Manastire Neamt, unde si-a dat sfarsitul pe un pat saracacios din "bolnita batranilor”, la 4 Septembrie anul 1931.

In urma lui n-a ramas nimic material, a ramas insa ceva spiritual ce salasluieste in sufletele acelora pe care el i-a ajutat. Daca s-ar putea aduna la un loc toti copiii aceia de scoala, care s-au impartasit efectiv de ajutorul "Parintelui Ilarion” am putea constata cu bucurie ca dintre ei au rasarit peste o suta de oameni intelectuali, care ocupa locuri de cinste in societatea noastra.

Toti poarta in fiinta si caracterul lor ceva din bunatatea si blandetea binefacatorului de alta data, de care isi amintesc cu recunostinta.
Fiind si eu unul din cei peste o suta, imi indeplinesc cu pietate aceasta datorie, dand publicitatii aceste randuri, cu ocazia comemorarii sale.

Diacon Dr. Ilie Gheorghita
Profesor la Seminarul ''Veniamin Costache'' din Iasi

Sursa: Protos. Dr. Vasile Vasilache - "Un binefacator – Monahul Ilarion Radu", 1940.

04 Iulie 2012

Vizualizari: 1890

Voteaza:

Parintele Ilarion Radu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE