Parintele Nikon Vorobiov

Parintele Nikon Vorobiov Mareste imaginea.

Igumenul Nikon (în lume Nicolae Vorobiov) s-a născut în anul 1894, în satul Mikşino din gubernia Tver, fiind al doilea copil al unei familii de ţărani. Cu totul, familia a avut şase copii, toţi băieţi. In copilărie, Nicolae nu părea să se deosebească de fraţii săi decât prin extraordinara sa onestitate, prin ascultarea faţă de cei mai mari şi prin uimitoarea bunătate şi milă de care dădea dovadă faţă de toţi. El a păstrat aceste trăsături întreaga viaţă.

Este deosebit de interesant un episod din copilăria lui.

In satul lor apărea deseori şi locuia vreme îndelungată un nebun pentru Hristos numit „Vanka-mititelul", pe care părinţii lui Nicolae îl primeau şi îl omeneau cu drag - şi iată că odată, când fraţii se jucau acasă, nebunul pentru Hristos s-a apropiat pe neaşteptate de Nicolae şi, arătând spre el, a repetat de câteva ori: „Acesta este călugăr, călugăr!" La momentul respectiv, cuvintele lui nu i-au impresionat deloc nici pe băiat, nici pe cei din jur - însă apoi, când tocmai Nicolae, singurul dintre toţi fraţii, a devenit monah, şi-au amintit această prezicere.

Vanka era într-adevăr străvăzător. El i-a prezis mamei lui Nicolae cava muri la Taganrog cu câteva zeci de ani înainte ca aceasta să se întâmple. Apropiindu-se odată de ea, a început să cânte făcându-şi palmele ţeava: „Duru-dog, duru-dog, a murit la Taganrog." Or, atunci nimeni din familie nu ştia măcar că există un oraş cu acest nume. în anii 1930, ea s-a mutat, într-adevăr, la Taganrog, la fiul său Vasile, şi a murit acolo.

Tatăl a reuşit să-l înscrie pe Nicolae la şcoala reală din oraşul Vîşnii Volociok - şi băiatul avea rezultate strălucite la învăţătură. încă din primii ani a dat dovadă de aptitudini remarcabile şi diverse. Era foarte înzestrat pentru matematică, scria compuneri într-un stil excelent. Nu o dată avea să spună că întotdeauna i-a fost uşor să scrie. în fiecare an obţinea premiul întâi. Cânta vocal şi la violă, făcea parte din ansamblul şcolii, desena şi schiţa minunat.

In ce condiţii trăia şi învăţa Nicolae ?
Ai lui l-au ajutat doar în şcoala primară. Când a hotărât să-şi continue studiile, n-avea de unde să aştepte ajutor: părinţii trăiau foarte modest, iar pe lângă el mai aveau patru fii pe care trebuia să-i dea la învăţătură. Nicolae n-a abandonat şcoala, dar a fost nevoit să o continue în condiţii care omului contemporan îi par incredibile. Imediat după lecţiile obligatorii era nevoit, la vârsta lui, să dea el însuşi lecţii ori să-i ajute pe colegii slabi la carte, dar înstăriţi. Pentru asta primea puţin. După ce petrecea astfel câteva ore, dădea fuga la locuinţa sa (pentru care trebuia să plătească) şi se apuca de teme. Greutăţile au sporit atunci când la aceeaşi şcoală a intrat şi fratele său Misa, pe care numai el putea să-l ajute.

Nevoia, foamea şi frigul i-au fost tovarăşi nedespărţiţi în vremea şcolii. Iarna umbla într-un palton subţire şi în nişte aşa-zise ghete fără branţuri.

Familia din care a ieşit părintele era ortodoxă. In duhul credinţei au fost crescuţi şi copiii. Această credinţă era însă, la fel ca la majoritatea oamenilor simpli, una exterioară, a formei, obiceiurilor şi ritualurilor, fără o bază duhovnicească tare şi fără o înţelegere limpede a esenţei creştinismului. în cel mai bun caz, o astfel de credinţă educa oameni cinstiţi, dar, primită ca simplă tradiţie, fără efort şi căutare, fără confirmarea experienţei personale, putea fi pierdută cu uşurinţă.

Aşa s-a întâmplat şi cu Nicolae. După ce a intrat la şcoala reală, el s-a aruncat cu sete în studierea ştiinţelor, crezând cu naivitate că acolo este ascuns adevărul - şi credinţa oarbă în ştiinţă a împins deoparte cu uşurinţă credinţa în Dumnezeu, care pe atunci era în el tot atât de oarbă. Totuşi, băiatul şi-a dat seama repede că ştiinţele empirice nu se ocupă deloc cu problemele cunoaşterii adevărului, veşniciei, fiinţării lui Dumnezeu; problema sensului vieţii omului nu numai că nu este pusă în ele, ci nici nu decurge din natura lor. Dându-şi seama de asta în clasele superioare, Nicolae, cu toată ardoarea firii sale, s-a apucat de studierea istoriei filosofiei, în care a acumulat cunoştinţe atât de mari, încât veneau la el profesorii ca să discute diverse probleme filosofice.

Setea lui de cunoaştere era atât de mare, încât adesea îşi dădea ultimii bani pe câte o carte, rămânând, literalmente, fără o bucată de pâine. Cartea avea timp s-o citească numai noaptea. Nopţi întregi a studiat istoria filosofiei, a făcut cunoştinţă cu literatura clasică - şi totul cu un singur scop, cu un singur gând: cel de a afla adevărul, de a afla sensul vieţii. Cu cât se maturiza mai mult, cu atât simţea mai acut lipsa de sens a acestei vieţi. Oricum ai trăi, până la urmă tot mori. Nu are rost să trăieşti pentru tine însuţi, fiindcă oricum mori. Să trăieşti pentru ceilalţi? Dar şi ceilalţi sunt „Euri" la fel de muritoare, şi, prin urmare, nici viaţa lor nu are sens. Şi atunci, pentru ce trăieşte omul, dacă nimic nu îl salvează de la moarte nici pe el, nici pe altcineva?.

In anul 1914, la vârsta de 20 de ani, Nicolae a absolvit strălucit şcoala reală, dar a ieşit din ea fără bucurie. „Studiul filosofiei", spunea el la sfârşitul vieţii, „mi-a arătat: fiecare filosof considera că a găsit adevărul. Dar cât de mulţi au fost ei, filosofii ? Pe când adevărul e unul singur. Şi sufletul năzuia spre altceva. Filosofia este un surogat, ca şi cum în loc de pâine i-ai da omului să mestece cauciuc. Poţi să rozi cauciucul, dar oare o să fii sătul? Am înţeles că filosofia, la fel ca ştiinţa, nu oferă nimic despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare - şi a devenit absolut limpede concluzia că trebuie să recurg la religie."

Dezamăgindu-se de ştiinţă şi de filosofie, a intrat la Institutul de psihoneurologie din Petrograd, nădăjduind că va găsi acolo răspunsul la întrebarea: „Care este esenţa omului ?" A fost lovit însă de o dezamăgire şi mai mare decât cea din şcoala reală. „Am văzut: psihologia nu studiază deloc omul, ci «pielea» - viteza proceselor, apercepţii, memorie. O asemenea aiureală, încât şi asta m-a dezgustat."

După ce a terminat primul an, a părăsit institutul, intrând într-o criză duhovnicească definitivă. Lupta era atât de grea, încât a început să se gândească la sinucidere - şi iată că odată, în vara anului 1915, în Vîşnii Volociok, când Nicolae a simţit subit că se află într-un impas total, i-a trecut fulgerător prin cap gândul la credinţa din anii copilăriei: „Dar dacă într-adevăr Dumnezeu există? Ar trebui să Se descopere, nu?" Şi iată că Nicolae, necredinciosul, a strigat/ din tot adâncul fiinţei sale, aproape cu deznădejde: „Doamne, dacă exişti, descoperă-Te mie! Te caut nu pentru scopuri pământeşti, interesate. De un singur lucru am nevoie: exişti sau nu?" Şi Domnul i S-a descoperit.

„E imposibil de redat", spunea părintele, „acea lucrare a harului care convinge de existenţa lui Dumnezeu cu o forţă şi o evidenţă care nu lasă în om nici cea mai mică îndoială. Domnul Se descoperă aşa cum, să zicem, după un nor întu necat răsare deodată soarele: nu te mai îndoieşti, nu stai pe gânduri: «Soarele să fie, ori a aprins cineva un felinar?» Aşa mi S-a descoperit Domnul, că am căzut la pământ, zicând: «Doamne, slavă Ţie, îţi mulţumesc! Dăruieşte-mi să-Ţi slujesc toată viaţa mea! Toate necazurile, toate suferinţele de pe pământ nu au decât să se abată asupra mea: dăruieşte-mi să trec prin toate, numai să nu cad de la Tine, să nu mă lipsesc de Tine!»" Nu se ştie dacă starea aceasta a ţinut mult timp, dar când Nicolae s-a sculat a auzit sunete de clopot puternice, ritmice, îndreptate spre veşnicie.

La început a crezut că sună undeva aproape, dar sunetul nu înceta, şi de altfel era prea târziu ca să sune de slujbă - trecuse de miezul nopţii.

Astfel, într-o clipă s-a petrecut o totală schimbare în viziunea lui asupra lumii - s-a petrecut, după cât se pare, o adevărată minune. Totuşi, această minune a fost un deznodământ logic, firesc, al tuturor căutărilor tânărului.

Acesta nu cunoştea însă deloc calea mântuirii. Părintele povestea apoi cum studiaseră în şcoală religia: erau puşi să repovestească Sfânta Scriptură fără nici o aplicaţie practică, pentru viaţă, să „tocească" texte în sensul cărora nu pătrundeau deloc, să înveţe pe de rost şi să studieze pur raţional dogme, porunci, fapte istorice. In tot modul de predare nu se simţea deloc viaţă. Creştinismul era predat într-un mod pur exterior, în cel mai bun caz „ştiinţific", şi prin aceasta duhul lui era omorât în elevi cu desăvârşire. Creştinismul era studiat ca un obiect exterior, care trebuie studiat doar fiind-că aşa e regula, nu pentru a dobândi călăuzire în viaţa nouă după pilda lui Hristos.

Se preda într-un mod atât de „mort", atât de scolastic, încât lecţiile de religie dobândeau un caracter de stat jos forţat şi pierdut vremea - „vreme de glume şi de hule". în legătură cu asta, părintele spunea adesea, cu amărăciune, că tocmai din această cauză ateii cei mai înrăiţi au ieşit din instituţiile de învăţământ teologic.

E limpede că dacă religia îi fusese predată în acest fel tânărul, într-adevăr, nu putea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică - iar a rămâne la nivelul recunoaşterii goale, raţionale, „intelectuale" a existenţei lui Dumnezeu nu putea. Iată ce spunea părintele însuşi despre paşii pe care i-a făcut în continuare după întoarcerea la Dumnezeu: „Pe urmă Domnul îl duce pe om pe un drum complicat, foarte complicat. Am fost uimit când după o asemenea descoperire dumnezeiască am intrat în biserică. Şi înainte mergeam, că şi acasă mă obligau, şi în gimnaziu ne duceau la biserică, dar ce făceam atunci ? Stăteam ca stâlpul, nu mă interesa, mă gândeam la ale mele, şi atât. Atunci când, după ce m-am întors la Dumnezeu, mi s-a deschis puţin inima, în biserică mai întâi de toate mi-am amintit predania despre solii cneazului Vladimir, care atunci când au intrat în biserica grecească nu ştiau unde se află - în cer sau pe pământ. Iată primul sentiment pe care l-am avut în biserică după starea aceea pe care am trăit-o: în biserică, omul nu este pe pământ. Biserica nu , este pământ, ci o bucăţică de cer. Cât m-am bucurat să aud: «Doamne, miluieşte!» Cuvintele acestea aveau un efect de necrezut asupra inimii: toată slujba, continua pomenire a numelui lui Dumnezeu în diferite forme, cântările, lecturile stârneau încântarea, bucuria, saturau. în vremea noastră e foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt cărţi, nu sunt condiţii. Şi pe această cale - vă atrag atenţia, subliniez -, pe această cale complicată, după cum se vede la toţi Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu, este aducerea omului la smerenie, fiindcă trufia i-a dus la cădere şi pe Lucifer, şi pe Adam. Şi, iată, aceasta este calea Domnului pentru omul care s-a hotărât din tot sufletul sa trăiască pentru Domnul, ca să se mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se mântuieşte. Chiar dacă nu ajungem la smerenia adevărată, putem ajunge la nivelul începător, ca să zic aşa. Şi când omul vine, când cade la Domnul în acest fel, zicând: «Doamne, Tu să faci cu mine totul, că eu nu ştiu nimic (într-adevăr, ce ştim noi?), fa cu mine ce vrei, numai mântuieşte-mă», Domnul începe să-l îndrume pe om El însuşi."

Da, pe atunci părintele nu ştia nimic despre calea duhovnicească, dar a căzut cu lacrimi la Dumnezeu, şi Domnul însuşi l-a îndrumat. „M-a îndrumat în aşa fel încât după aceea am trăit doi ani în Volociok, am citit, m-am rugat acasă", spunea părintele Nikon. A fost o perioadă de „ardere" a inimii lui. El nu vedea şi nu auzea ce se întâmpla în jurul lui. în vremea aceea a închiriat o jumătate dintr-o casă particulară în Sosnoviţî. Avea doar 21, 22 de ani. Dincolo de gardul subţire - dansuri, cântece, râsete, jocuri ale tineretului: acolo se distrau. îl invitau şi pe el, dar Nicolae îşi pierduse gustul pentru lume, pentru bucuriile ei naive, mioape, de o clipă. „Mănâncă, bea, veseleşte-te, căci mâine vom muri" - această deviză nu convenea minţii şi cu atât mai mult inimii lui.

Aceşti doi ani ai vieţii lui au fost un răstimp de continuă nevoinţă, de ascetism adevărat. Acolo a făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru prima dată a făcut cu adevărat cunoştinţă cu Evanghelia. Iată ce povestea părintele despre această perioadă: „Numai la Sfinţii Părinţi şi în Evanghelie am găsit lucruri cu adevărat preţioase. Când omul începe să se lupte cu sine însuşi, cândva năzui să meargă pe calea evanghelică, începe să aibă neapărată ne voie de Sfinţii Părinţi, şi aceştia îi devin ca nişte rude apropiate. Sfântul Părinte este deja un învăţător drag, care vorbeşte sufletului tău, şi acesta primeşte cuvintele lui cu bucurie, se mângâie cu ele. Filosofia şi toate spurcăciunile sectare îmi provocau mâhnire, depresie, greaţă: la Părinţi, dimpotrivă, veneam ca la o mamă adevărată. Ei mă mângâiau, mă învăţau, mă hrăneau. Pe urmă, Domnul mi-a dat gândul să intru la Academia teologică din Moscova (în anul 1917). Asta a însemnat mult pentru mine."

După un an însă cursurile din Academie au încetat.

„Pe urmă, Domnul a făcut ca timp de câţiva ani să pot petrece în Sosnoviţî singur, retras." Acolo a predat la şcoală matematica, având puţine ore. Pe urmă s-a mutat la Moscova şi a devenit cântăreţ la Biserica Sfinţilor Boris şi Gleb.

Cu zece zile înainte de moartea sa - pe 28 august 1963 -, din ultimele puteri, părintele le povestea apropiaţilor ce se adunaseră la patul lui despre această parte a căii sale, în calitate de „ilustraţie psihologică a vieţii duhovniceşti din gura unui om care trage deja să moară - poate că o să vă fie de folos. Şi acolo (la Sosnoviţî) trăiam în nevoinţă: mâneam o bucată de pâine, o farfurie cu ciorbă de post. Pe atunci aproape că nu erau cartofi. Şi în condiţiile acestei vieţi de adevărată nevoinţă, ca să spun aşa (că acum se poate spune orice), eram toată ziua în rugăciune - în rugăciune eram, şi în postire. Şi uite că atunci am înţeles eu viaţa duhovnicească, starea lăuntrică: Domnul mi-a descoperit lucrarea rugăciunii în inimă. Mă gândeam că Domnul mă va rândui şi în continuare într-un sat, în vreo căsuţă dărăpănată, unde să pot continua acest fel de viaţă. Aveam pâine uite atât, jumătate de palmă, îmi ajungea, cinci cartofi (mă obişnuisem deja) - şi gata. Domnul n-a rânduit aşa. De ce oare? Păi, eu înţeleg de ce. Fiindcă în adâncul cel mai adânc al sufletului creştea părerea de sine: «Uite, eu duc viaţă de nevoinţă, înţeleg deja rugăciunea inimii.» Or, ce înţelegeam eu din rugăciunea inimii? A miliarda parte din ceea ce trăiau Sfinţii Părinţi. Vă spun ca să înţelegeţi un pic. Şi în locul unei astfel de retrageri şi însingurări Domnul a rânduit să nimeresc drept în mijlocul lumii, unde-i mai mare deşertăciunea şi agitaţia, ca să înţeleg că sunt un nimeni, şi să cad la Domnul, şi să zic: «Doamne, Doamne, ce sunt eu? Numai Tu eşti Mântuitorul nostru!» Am cunoscut că Domnul rânduieşte aşa fiindcă omul are nevoie să se smerească. Vi se pare că este limpede? Se dovedeşte însă că pentru om nu este chiar limpede: după aceea am primit chipul monahal, am fost în lagăr, m-am întors, şi tot am adus cu mine înalta părere de sine".

Tunderea a primit-o, cu numele de Nikon, pe 23 martie (stil vechi) 1931, de la episcopul Minskului, Teofan Semeniako, la Minsk, unde veniseră împreună de la Moscova. In ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe data de 25 martie a aceluiaşi an, părintele Nikon a fost hirotonit întru ierodiacon, iar pe 26 decembrie 1932 (în a doua zi a praznicului Naşterii lui Hristos) a fost hirotonit întru ieromonah de acelaşi episcop, cum scrie în autobiografia sa. In anul 1933, pe 23 martie (în ziua tunderii), părintele Nikon a fost arestat şi trimis pentru cinci ani în lagărele din Siberia. I s-au luat în considerare zilele de muncă, şi a fost eliberat în 1937. S-a păstrat următorul document:

19/1 - 1937.
Oraşul Komsomolsk-pe-Amur Adeverinţă

Purtătorul prezentei, ieromonahul Nikon, în lume Nicolae Vorobiov. în credincioşia faţă de poruncile Sfintei Bisericii- vedenie pe care a avut-o: a văzut cum în cameră intră şapte stareţi îmbrăcaţi în schimă. Aceştia au înconjurat-o cu bunăvoinţă şi dragoste, şi au zis: «Fie ca prin rugăciunile lui să vadă lumina!» Nicolae Nicolaevici a interzis să spună «cu rugăciunile lui», dar E. susţinea că bolnava tocmai aşa a zis. Această vedenie s-a repetat de câteva ori.

Atunci, sora mea s-a adresat lui N. N. rugându-l să fie spovedită şi împărtăşită.

De patruzeci de ani nu se împărtăşise. Rugămintea i-a îndeplinit-o chiar N. N., şi vedeniile au încetat. In sufletul bolnavei s-a petrecut o schimbare radicală: a devenit bună şi blândă cu toată lumea, mângâietoare (schimbare care i-a şocat pe cei ai casei şi pe toţi câţi o cunoşteau). N. N. povestea că după ce s-a împărtăşit reflecta împreună cu el: «Dacă aceste vedenii au fost nişte halucinaţii, de ce au încetat imediat după împărtăşirea cu Sfintele Taine şi înainte de aceasta s-au repetat de câteva ori ?» Mintea ei a rămas întreagă până la suflarea cea de pe urmă. A spus că dacă s-ar fi însănătoşit primul drum pe care l-ar fi făcut ar fi fost la biserică, în care nu călcase patruzeci de ani. Avea gândirea limpede, chibzuia mult şi zicea: «Fiecare om trebuie să moară în credinţa părinţilor!»"

Această istorie o povestea şi părintele însuşi, dar transmitea doar următoarele cuvinte ale stareţilor: „Aveţi în casă preot: cereţi-i ajutorul." Probabil că au fost rostite şi cuvintele acestea, şi celelalte, dar pe acestea părintele le-a trecut sub tăcere, iar pe celelalte E. le-a uitat sau pur şi simplu ei nu i-au fost transmise.

Odată cu deschiderea bisericilor, părintele a început să slujească. In anul 1944, Episcopul Vasilie al Kalugăi l-a numit paroh al Bisericii Bunei Vestiri din oraşul Kozelsk, unde a şi slujit până în anul 1948. Acolo a locuit în apartamentul unor monahii şi a dus o viaţă foarte ascetică. După amintirile multor oameni care au avut de-a face cu el în acea perioadă, era incredibil de epuizat. Părintele îşi petrecea tot timpul liber citind cuvântul lui Dumnezeu, rugându-se şi studiindu-i pe Sfinţii Părinţi. Predicile lui erau întotdeauna profund duhovniceşti şi se deosebeau printr-o deosebită forţă şi putere de convingere. Asta atrăgea la el credincioşii.

Părintele Nikon avea împărtăşire duhovnicească cu un stareţ ce locuia în Kozelsk - ieromonahul Meletie Barmin, răposat pe 12 noiembrie 1959, ultimul stareţ al mănăstirii de la Şamordino. Acesta era un om cu viaţă sfântă, deosebit, excepţional. Stareţul Meletie era ultimul călugăr pe care l-a tuns în monahism Sfântul Ambrozie de la Optina - în anul 1891, când Sfântul a şi încetat din această viaţă.

Şi părintele Meletie petrecuse o vreme în lagăre. Era mare rugător, se distingea prin marea sa isihie, vorbea foarte puţin. Era întrebat: „Părinte, cum să trăim?" Răspundea: „Rugaţi-vă totdeauna", şi gata. In jurul lui domnea o pace, o linişte aparte, harică. Oamenii care veneau la el tulburaţi să se spovedească dobândeau pace.

Cu părintele Meletie aveau împărtăşire şi părintele Rafail, şi alţi preoţi; de la el primeau îndrumare duhovnicească surorile de la Şamordino, ce locuiau în număr mare în Kozelsk; mulţi oameni veneau la el din alte locuri. Părintele Meletie s-a săvârşit din această viaţă Ia adânci bătrâneţi -avea în jur de 96 de ani. Mormântul lui se află în Kozelsk.

In anul 1948, părintele Nikon a fost mutat în oraşul Belev, apoi în oraşul Efremov, apoi în Smolensk. Din Smolensk, Episcopul Serghie l-a trimis, tot în anul 1948, într-o parohie aflată pe atunci în decădere - în oraşul Gjatsk.

Articol preluat partial din cartea "Cum sa traim in ziua de astazi", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa traim in ziua de astazi"

.

15 Octombrie 2014

Vizualizari: 952

Voteaza:

Parintele Nikon Vorobiov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE