Parintele Teofilact Ciobaca

Parintele Teofilact Ciobaca Mareste imaginea.

Arhidiaconul Teofilact

O icoană a bunei rânduieli

Părinte Teofilact Ciobâcă a fost unul dintre stâlpii Mănăstirii Putna pentru aproape 63 de ani. În ziua de 20 aprilie 2010, părintele arhidiacon Teofilact a trecut la Domnul. Născut pe 31 iulie 1926, în comuna Arbore, județul Suceava, tânărul Traian (numele de botez al părintelui) s-a închinoviat la Mănăstirea Râmeț din Transilvania, în anul 1943. La privegherea pentru Nașterea Maicii Domnului din 7 septembrie 1944 este călugărit. În 1948 s-a transferat la Mănăstirea Putna, cu binecuvântarea Mitropolitului Sebastian Rusan, care îl va hirotoni diacon în anul următor. În anul 1956 este transferat la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. În 1959, în urma decretului 410, este scos din mănăstire. Părintele se angajează contabil în Suceava și duce în continuare aceeași viață de nevoință monahală, discretă și smerită, dar plină de râvnă. Pentru cei din jur este o lumină, colegii de serviciu numindu-l, și după 50 de ani, „îngerul nostru păzitor”.
În 1967 i se permite să se întoarcă la Mănăstirea Putna, având ascultarea de ghid, iar apoi de contabil. Între 1972–1976 urmează cursurile Institutului Teologic din București. Este hirotesit arhidiacon în anul 1992.

„Aici să-ți faci Sfântul Munte!”
De o bunătate aparte, cu o finețe duhovnicească specifică marilor trăitori, cu o dragoste deosebită, fără a fi văzut trist niciodată, Părintele Teofilact nu a știu să țină minte răul, ci permanent a căutat să-L trăiască pe Hristos. Icoană a bunei rânduieli, el nu s-a lăsat cuprins de grija de multe, ci a purtat permanent grijă de rugăciune și de viața sufletească. Astfel, pentru toți cei care l-au cunoscut, Părintele a fost un model de trăire a vieții monahale. A iubit biserica și i s-a dedicat. Decenii întregi el a fost cel care bătea toaca înainte de slujbe și cel care începea slujba la strană. Dragostea de biserică s-a unit cu dragostea de rugăciune. Citea la Psaltire ore în șir, se ruga mult cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Cuvintele sale despre rugăciunea inimii nu izvorăsc din auzite, ci dintr-o stare permanentă de rugăciune, din adânca trăire a prezenței lui Dumnezeu. Însetând de adâncurile liniștirii duhovnicești, a cerut binecuvântare să plece în Sfântul Munte. Părintele Patriarh Teoctist, mitropolitul de atunci al Moldovei, i-a arătat dealul din nordul mănăstirii și i-a spus: „Aici să-ți faci Sfântul Munte!”. Așa a luat naștere o plantație care, îngrijită an de an de părintele, este acum o adevărată pădure, dar și un loc ales, rod al rugăciunilor îndelungate de aici. Ce nu a iubit părintele? Neorânduiala. Când cineva era cuprins de aceasta, îl mustra cu o privire aspră: „Nu se poate așa ceva, trebuie să păstrăm rânduiala”; însă apoi îi apărea pe față zâmbetul plin de dragoste. Răbdând, smerindu-se și rugânduse, a căutat pacea și, dobândind-o, a transmis-o celor din jur. Mulți dintre părinții intrați în mănăstire după 1990, mărturisesc că, în momente de tulburare, părintele, cu o vorbă bună, uneori cu o mică glumă, dar mereu cu rugăciunea, i-a ajutat mult să depășească ispitele.
„Unde nu este smerenie, nu este nimic”

Pe 8 martie, de Sfântul Teofilact, părintele obișnuia să dea tuturor părinților din obște câte o carte. În acest an, volumul ales a fost „Patimi și virtuți” al Cuviosului Paisie Aghioritul. Pe fiecare exemplar a scris un cuvânt pe care obștea l-a primit ca pe un testament al său: „Unde este smerenie, sunt de toate. Unde nu este smerenie, nu este nimic!”. Din ce în ce mai neputincios trupește, nemaiputând ieși aproape deloc din chilie, părintele a găsit puterea interioară să fie prezent anul acesta la Prohod și la toată slujba Învierii. Despre ultimele luni ale vieții sale pământești putem spune că, „Tu ești nădejdea mea, partea mea ești în pământul celor vii.” răbdând fără cârtire boala, a întâmpinat trecerea la cele veșnice așa cum și-a trăit viața: senin, deplin conștient de marea întâlnire cu Hristos Domnul. În dimineața zilei în care a trecut la Domnul, având dureri foarte mari, ucenicul de chilie l-a auzit rugându-se cu multă tărie Maicii Domnului. În jurul orei 12, sufletul părintelui a plecat pe drumul veșniciei.

În Cer și între noi
Un părinte scria după adormirea sa: „Gândul mă duce la norul care acoperea poporul Israel,apărându-l de arșița zilei și călăuzindu-l spre pământul făgăduinței. Așa a fost părintele: nor răcoritor, umbră plăcută, de care nu ne dădeam sau poate nu ne dăm nici acum seama, dar de care neam bucurat și ne bucurăm. A fost la tinerețe foc, iar la plinirea vârstei, ca un bătrân frumos, ne-a luminat cu harul de care s-a învrednicit. În preajma părintelui simțeai siguranță. Îi auzim și vom mai auzi pașii lui pe pardoseala bisericii. Simțim ajutorul sfinției sale chiar și acum”. Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât ești. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul. Sfinții Părinți spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât peruinele mândriei”.

Fără smerenie, nu există dragoste față de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere față de Dumnezeu, față de cei sus puși, față de părinți, profesori, preoți. În zilele noastre, când liniștea este grav afectată în toate domeniile vieții, o interiorizare în tainița sufletului nostru este mai mult decât necesară. Aici, prin eforturi proprii, cu harul lui Dumnezeu, să menținem liniștea și să nu ne tulburăm de vacarmul zgomotelor exterioare. Să ne aplicăm noi înșine metodele care ne aduc liniștea interioară și să o păzim cu toată gingășia sufletească, să nu o pierdem prin ceva de care să ne mustre conștiința.

Când ne rugăm, să ne rugăm pentru toți creștiniiși pentru aceia care nu se roagă niciodată. Dacă e ascultare, este și smerenie; dacă e smerenie, Dumnezeu dă rugăciune. De dai cuiva ceva, uită degrabă. De primești de la cineva ceva, să nu uiți. Nu are spor duhovnicesc cel care are egoism și mândrie. Când judecăm greșelile aproapelui, atunci înseamnă că nu s-a curățit sufletul.

Cei care ne defaimă sunt binefăcătorii noștri, ne pricinuiesc îmbogățiri duhovnicești în cealaltă viață. Nici nu putem spori și nici nu vom izbuti să ne folosim duhovnicește câtă vreme suntem porniți împotriva altora și nu ne învinovățim pe noi înșine.

Prin faptul că-i judecăm pe alții pierdem mult, mai ales atunci când îl judecăm pe duhovnic. Eu, când mă spovedesc, mă duc pentru harul care este peste preot, indiferent de felul cum este preotul. Dacă harul a coborât asupra lui, pot eu să mă luptcu Dumnezeu?

Smerenia este ea însăși un izvor de nădejde, căci te face să socotești că nu ai dreptul la mângâieri lumești. Iar răbdarea întărește firea ta, încât nu mai simte greutatea necazurilor.

Dumnezeu ne pricinuiește multe ocazii pentru a câștiga Raiul, iar noi nu le folosim pe toate; pe cele mai multe le pierdem.
Omul bun gândește cele bune, iar cel rău cele rele; nu gândi despre nimeni rele, altfel tu însuți vei deveni rău. Mândria te izolează de cei din jur. Prin mândrie singur îți atragi mânia lui Dumnezeu și disprețul celorlalți. Dacă l-ai văzut pe aproapele, L-ai văzut pe Dumnezeu.

 

Frumusețea rugăciunii

Ce frumoasă este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Ne trebuie mai mulți ani pentru a o dobândi, pentru a intra în inimă, pentru a se coborî din minte în inima smerită. De abia atunci, când ajungem la această trăire duhovnicească, nu ne mai interesează ce fac ceilalți, nu ne mai interesează greșelile aproapelui. Când noi ne încredințăm cu toată ființa lui Dumnezeu, Acesta Se obligă să ne ajute. Lucrarea harului în om se vădește și prin bucuria pe care o simte sufletul atunci când face fapte bune, când se roagă. Să fim atenți să nu ne mândrim.

Când ajunge rugăciunea în inimă, aceasta se roagă chiar dacă nu vrei. Trebuie mult efort, foarte mult timp dedicat acestei rugăciuni și apoi vine ajutorul lui Dumnezeu și căpătăm răbdarea și atenția. Dumnezeu, Care-ți vorbește din inimă, îți dă răspunsul chiar în inimă. Poate nu bagi în seamă lucrul acesta, dar El stăruie și atunci îți dai seama că este lucrarea lui Dumnezeu.

Trebuie mai mult efort din partea noastră, iar dacă Dumnezeu vede bunele noastre intenții, atunci pogoară din belșug harul Său peste noi. Însă puținul început este bine să-l facem noi.

Sursa:putna.ro

 

11 Mai 2016

Vizualizari: 209

Voteaza:

Parintele Teofilact Ciobaca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE