Parintele Veniamin Milov

Parintele Veniamin Milov Mareste imaginea.

EPISCOPUL VENIAMIN MILOV (1887-1955)

Vlădica Veniamin s-a născut în oraşul Oremburg, la 8 iulie 1887, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia”, în familia preotului Dimitrie Petrovici Milov, primind la botez numele de Victor. In curând tatăl lui a fost mutat să slujească în gubernia Viatsk. Aici, la Viatka, la moaştele Cuviosului Trifon, Fericitului Procopie, Ia cavoul Arhiereului Ioan de la Viatka şi Velikie Permi, băieţelul a trăit primele impresii şi emoţii puternice: „Se întâmpla că intram în biserica mănăstirii şi harul lui Dumnezeu se atingea de inimă, o umplea de evlavie faţă de Dumnezeu, năştea dorinţa de a sluji Domnului din toate puterile... Nu există nimic mai frumos, mai curat, mai folositor, mai dulce decât Sfânta Biserică!”

La iniţiativa mamei sale, Victor şi-a petrecut câţiva ani la rând vacanţele de vară la Mănăstirea Prorocinţk din Iaransk. Monahii (între care se numărau şi ieromonahul Matei, ucenicul renumitului stareţ Ştefan Fileiski, egumenul Ghenadie, format în pustia Glinsk şi Sofronieva, şi iconarul ieromonah Avraam) l-au învăţat pe Victor să citească cărţile ascetice, frângerea inimii, Rugăciunea lui Iisus. Ulterior Vlădica avea să scrie în jurnalul său:

„Nu ştiu cum să-I mulţumesc Domnului pentru faptul că mi-a dat să locuiesc în mănăstire. Mănăstirea monahilor este cea mai bună academie a mântuirii, cea mai bună şcoală a relaţiei (convorbirii) cu Dumnezeu...”

După terminarea în anul 1916 a Seminarului duhovnicesc de Ia Viatka, viitorul vlădică a fost trimis cu o bursă la Academia duhovnicească de la Kazani. Acolo a întâlnit învăţători în care ştiinţa vastă era însoţită cu nevoinţa personală monahală şi înflăcărare misionară. Sufletul monahismului academiei era inspectorul şi arhimandritul Gurie Stepanov, viitorul arhipăstor. Renumit teolog, orientalist, traducător al textelor liturgice în limbile popoarelor Asiei, el a avut un mare rol în formarea monahală a Vlădicăi Veniamin. La sfatul său, cu o săptămână înainte de Naşterea Domnului 1917/1918, Victor a fost la stareţ să ceară binecuvântare pentru nevoinţa monahală.

A început anul 1918. Academia s-a închis. După examenele susţinute în grabă, studenţii s-au împrăştiau care pe unde a putut. In următoarea jumătate de an Victor a pribegit fara preocupare, până când a ajuns la Saratov. Aici i s-a adresat monahului zăvorât Nicolae spre a primi sfat cu privire la orânduirea vieţii sale viitoare. Stareţul înainte-văzător l-a îndreptat pe Victor la Mănăstirea Danilov din Moscova, prevăzându-i tunderea în monahism cu numele de Veniamin. „Te-aş lăsa la mine, robule al lui Dumnezeu, însă eşti foarte înalt”, a adăugat stareţul.

Venind la Mănăstirea Danilov, Victor s-a întâlnit pe neaşteptate cu deja Episcopul Gurie, care avea nevoie de un ajutor pentru Mănăstirea Acoperământului (Pokrovsk).

Peste două săptămâni, de Buna Vestire, au avut loc tunderea în monahism, apoi în curând hirotonia întru ierodiacon, iar peste o jumătate de an, în ziua adormirii Cuviosului Serghie, părintele Veniamin a fost hirotonit ieromonah.

La Moscova părintele Veniamin şi-a continuat studiile la Academia duhovnicească. El a învăţat aici trei ani de zile şi şi-a susţinut teza cu titlul: „Cuviosul Grigorie Sinaitul. Viaţa şi învăţătura sa.”

In anul 1923, deja în cinul de arhimandrit, părintele Veniamin devine proestos al Mănăstirii Acoperământului. Starea obştii în momentul venirii sale era demnă de plâns: viaţa duhovnicească decăzuse, disciplina se clătina. Noul proestos a trebuit să suporte multe atacuri din cauză că ceilalţi nu-i înţelegeau acţiunile, îi judecau stricteţea în privinţa disciplinei bisericeşti şi în relaţiile cu fraţii. Situaţia era îngreuiată şi de starea generală a treburilor bisericeşti din acei ani. In octombrie 1929 mănăstirea a fost închisă, iar părintele Veniamin a fost arestat. In continuare totul a decurs ca în cazul atâtor mii de preoţi din acele timpuri: închisorile Liubianka, Butârka, Soloveţ, Kemi.

Intorcându-se după încercări care au durat trei ani, părintele Veniamin aşterne în „Jurnalul” său o concluzie neaşteptată: „Ii mulţumesc lui Dumnezeu... Domnul m-a învăţat pe mine - trândavul şi iubitorul de viaţă liniştită - să suport greutăţile, incomodităţile, nopţile fără somn, frigul, singurătatea, mi-a arătat măsurile suferinţei omeneşti.”

După deportare, părintele Veniamin a fost numit la Biserica Sfântul Nichita din oraşul Vladimir. In pofida faptului că era supravegheat fără încetare, reuşea să se ducă la Moscova, la fiii săi duhovniceşti, unde-şi petrecea timpul în rugăciune şi cercetări teologice. Rezultatul acestei munci a devenit disertaţia de magistru, susţinută ulterior la Academia duhovnicească de la Moscova.

In anul 1937 părintele Veniamin a fost deportat în nord, unde a petrecut aproape zece ani de zile. Amănuntele acestei deportări foarte grele ne sunt puţin cunoscute. Abia în anul 1943 fiii duhovniceşti au început să primească de la el scrisori cu rugămintea de a-i acorda ajutor, însă deja în anii 1944-1945 părintele scria despre dorinţa de a lua cunoştinţă de ultimele progrese ştiinţifice, despre planurile sale de cercetare ştiinţifică.

In timpul celui de al Doilea Război Mondial, politica statului în privinţa Bisericii s-a schimbat. De Pastile anului 1946 a fost deschisă pentru slujire Lavra Sfânta Treime a Cuviosului Serghie, s-au rezolvat întrebările privind deschiderea instituţiilor de învăţământ duhovnicesc. Preasfinţitul Patriarh Alexie I a reuşit să-l scoată din deportare pe părintele Veniamin, care din toamna anului 1946 a început să ţină lecţii de patrologie la Academia duhovnicească de la Moscova. Schiarhimandritul Pantelimon Agrikov, care învăţa în acei ani la academie, îşi aminteşte: „In şcoala noastră a fost iubit de la început de către toţi. El era vrednic de aceasta atât datorită calităţilor sale exterioare, cât şi a celor interioare... întreaga sa înfăţişare ne arăta un adevărat ascet. Nu voi uita acele clipe pline de emoţii atunci când l-am văzut pe părintele arhimandrit slujind.

Cum slujea el! Cu câtă evlavie, cu cât har! Adunat, concentrat, luminat...”

Darul de predicator al părintelui s-a descoperit în mod deosebit în Lavră. Predicile sale erau strălucitoare, avea cuvânt cu putere. Mulţi veneau să le asculte luându-şi un caiet ca să consemneze măcar ce este mai important.

In iulie 1948 arhimandritul Veniamin şi-a susţinut teza „Dragostea divină după Sfânta Scriptură şi Biserica Ortodoxă”, primind titlul de magistru în teologie; a fost numit profesor la catedra de patrologie şi inspector al Academiei. In puţinii ani cât a predat, a scris câteva lucrări: „Lecţii de teologie liturgică”, „Căderea naturii umane în Adam şi restaurarea în Hristos (după învăţătura lui Macarie cel Mare)” şi altele.

In iunie 1949 părintelui Veniamin i s-a cerut să intre pentru o oarecare treabă importantă la o secţie de miliţie. Inapoi nu s-a mai întors şi a fost deportat în Kazahstan.

Bolile, foamea, sărăcia, lipsa totală a unui acoperiş deasupra capului au devenit soarta sa pentru cinci ani de zile. Atunci părintele Veniamin avea 62 de ani, iar în spate avea 12 ani de lagăre şi deportări. însă imediat ce împrejurările deveneau cât de puţin suportabile, părintele începea să se preocupe, dacă nu cu teologia, atunci cu filologia: în această deportare a studiat limba kazahstană şi a alcătuit un dicţionar kazahstano-rus care cuprindea douăzeci de mii de cuvinte. In sfârşit, în octombrie 1954, Patriarhul Alexie I l-a scos pe arhimandritul Veniamin din deportare şi la 4 februarie 1955, la Catedrala Arătării Domnului, l-a hirotonit episcop de Saratov şi Baiaşovsk.

Insă Vlădica presimţea că i-a rămas de trăit puţin timp pe pământ. El a venit la catedrală de sărbătoarea întâmpinării Domnului şi de atunci a slujit continuu, predicând la fiecare Liturghie. Slujirea sa plină de evlavie, rugătoare, a atras la el repede pe credincioşii din Saratov: în zilele slujirii lui bisericile erau arhipline de credincioşi.

Vlădica Veniamin s-a sfârşit pe neaşteptate la 2 august 1955, în ziua sărbătoririi Sfântului Proroc al lui Dumnezeu Ilie, fiind înmormântat la cimitirul de la Saratov, unde până în prezent mormântul lui este deosebit de cinstit.

Vom încheia această scurtă prezentare cu cuvintele unuia dintre fiii duhovniceşti ai părintelui Veniamin: „Odată, stând lângă fereastră în timpul unui asfinţit de soare, mi-a zis: «Cât de minunată este rugăciunea Lumina Lină... Venind la apustdsoarelui, vedem lumina cea deseară..., ce chip adevărat şi minunat al lui Hristos!» Un astfel de soare de seară accesibil şi liniştit a fost şi Vlădica Veniamin.”

Din scrisorile adresate fiilor duhovniceşti

Bineînţeles, nu orice suflet poate să se deschidă deodată, şi fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu-şi poate frânge inima. Frângerea inimii e un dar al Sfântului Duh, iar spovedania sinceră depinde de noi. Esenţa spovedaniei constă în a învinge mândria care apasă sufletul şi îl împiedică să fie sincer. In ce priveşte schimbarea în bine după spovedanie, ea decurge din măsura smereniei noastre. Atunci când nu există smerenie şi devotament faţă de Dumnezeu, atunci nicidecum nu te vei schimba
singur. Nu vei merge mai departe de un sentimentalism vlăguit.

Iată că şi eu plâng şi sunt amărât pentru mine, totdeauna mă rog Domnului să mă schimbe El Însuşi. Toate în mine sunt atât de rele, încât pâraiele lacrimilor sunt insuficiente pentru plângerea păcătoşeniei mele. Intr-o astfel de stare cred că vă aflaţi şi dumneavoastră. Vrem să ne îndreptăm, dar are loc clipa încercării, şi toate intenţiile noastre bune se sfarmă în ţăndări. Din ce cauză? Pentru că încă nu am dobândit în voinţă un centru, o statornicie prin puterea harului. Iată când va veni pentru noi îndreptarea: atunci când vom suferi în sărăcia noastră pentru bine, când ne vom chinui în neputinţa noastră de a ne schimba şi când fără răsunet, însă pătrunzător pentru Cer, vom striga: „Dumnezeule! Nu am mântuire din faptele mele. Am pierit fără de Tine. Aştept o minune. Inviază-mă prin puterea Ta! Mântuieşte-mă din mila Ta!” - atunci doar vine harul lui Dumnezeu şi topeşte toată păcătoşenia noastră. Iar începutul mântuirii, fără îndoială, este spovedania curată.

In timpul contactului cu cei care ne înconjoară se descoperă neputinţele personale şi slăbiciunile, şi omul este îndemnat de Pronie către pocăinţă şi frângerea inimii pentru păcate. Atunci când îl plictiseşte groaznic curgerea monotonă a vieţii, sufletul omului năzuieşte cu o înflăcărare deosebită către căutarea unirii cu Dumnezeu în rugăciune. In această unire în rugăciune - continuă, vie şi smerită - este ascunsă taina dobândirii de către noi a tăriei caracterului nostru în răbdare, smerenie şi slujire mărinimoasă a celor din jur. Domnul nu încetează în chip nevăzut să ne întărească prin harul Său şi El însuşi vrea să petrecem neîncetat în El cu mintea şi inima, precum mlădiţele pe viţa de vie.

Ştiţi ce nu ne ajunge în viaţa duhovnicească personală? Nu avem încordare către purtarea Rugăciunii lui Iisus, nu există grijă în folosirea vorbirii, prea puţin ne silim să-i iertăm pe toţi, să ne smerim înaintea tuturor, prea puţin ne luptăm cu nervozitatea noastră şi cu obiceiul de a ne ruga mecanic. Mai trebuie să ţinem minte că pe om îl îndreaptă - drept răspuns la silinţa sa către bine - nu voia omenească, ci însuşi Domnul Iisus Hristos. Ne este dată capacitatea să ne împotrivim gândurilor rele şi altor
gânduri care ne luptă şi să le respingem, dar caracterul nostru îl îndreaptă Domnul.

Trebuie să ne ferim în mod deosebit de ostilitatea faţă de cineva. Cel care se îndepărtează de om, se îndepărtează de Dumnezeu. Ne mântuim printr-o relaţie (atitudine) bună faţă de alţii şi printr-o atitudine severă faţă de noi înşine prin harul lui Hristos.

Experienţa vieţii duce la convingerea vie că noi nu numai că suntem „nimic”, ci fără Dumnezeu suntem un „nimic” gol. In inima omului trebuie să fie stăruitor simţământul cald al dragostei recunoscătoare faţă de Dumnezeu. Toate gândurile, simţămintele, cuvintele şi acţiunile noastre trebuie să decurgă tocmai dintr-un astfel de simţământ.

De aceea e necesar ca înaintea începutului fiecărei zile să ne rugăm Domnului ca El să aşeze pecetea puterii Sale asupra a tot ce gândim, vorbim şi facem. „Doamne Dumnezeule! Dăruieşte-mi în ziua care urmează puterea Ta şi aşaz-o ca o pecete asupra minţii, inimii şi voinţei mele. Dă-mi darul purtării celei bune faţă de toţi, ca să nu supăr dragostea Ta sfântă prin păcatele mele.” O asemenea rugăciune trebuie să fie primul strigăt al sufletului bolnav şi neputincios către Dumnezeu, prima rugăciune pentru ajutorul de Sus.

„Pacea. Mea o dau vouă"

(Din predici)
Pe când Hristos îşi lua rămas bun de la ucenici, le-a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).

Cum se poate împlini cuvântul lui Hristos în inimile noastre, cum se poate sălăşlui pacea în noi?

Pace vă Las vouă, pacea Mea o dau vouă... însă dacă e să întrebi pe cineva dintre dumneavoastră: „Fraţilor, vă doare inima?” Imi veţi răspunde: „Ah, mă doare atât de mult, nu-mi găsesc loc, se alarmează din tot felul de motive, nu are absolut deloc linişte...” De ce ne doare inima, din ce cauze ne alarmăm neîncetat şi nu avem în noi pacea despre care vorbeşte Domnul?

Mai înainte de toate inima doare din cauza cugetărilor, gândurilor care o rod şi îi distrug liniştea. Uneori omul gândeşte: „Iată, eu voi muri şi copiii îmi vor muri în necredinţă!”, şi acest gând nu-l părăseşte, locuieşte neîncetat neliniştea în inima lui şi nu există pace în ea. Altul a rămas fără proprietate şi avere şi gândul despre cum va vieţui în continuare îl urmăreşte... Unii au duşmani - şi cine nu are! - şi iată că omul este chinuit de gândul răzbunării împotriva vrăjmaşului, căutând ce să-i facă, şi din cauza acestor gânduri îşi petrece turbat zilele... Cum e posibil să obţii pacea într-o asemenea stare a inimii? Cum e cu putinţă să simţi cu inima ta liniştea (odihna) desăvârşită, cum vă poate cerceta pacea?

Pacea poate să se sălăşluiască în inima noastră dacă ne vom împotrivi gândurilor noastre rele, dacă ne vom lupta prin intermediul rugăciunii neîncetate. Insă trebuie să ne rugăm cu adevărat, nu aşa cum ne rugăm noi. Iată, se rosteşte ectenia şi se cântă: „Doamne, miluieşte”: ne însemnăm automat cu semnul Sfintei Cruci, repetăm în mod automat cuvintele cu buzele, dar în inimă nu avem credinţă în aceste cuvinte. Sau atunci când preotul zice: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa...”, nu vedem sensul acestor cuvinte, nu aşezăm credinţă în aceste cuvinte, şi din această cauză şi rugăciunea noastră nu ne dă linişte, e moartă pentru noi. In rugăciune avem doar cuvinte, nu şi credinţă; Domnul nostru însă este astfel că, dacă omul are în inima sa măcar o picătură de credinţă, măcar gândul că crede, pentru aceasta El e gata să-i dea totul şi să-l liniştească cumva negreşit. Şi de aceea, dacă vrem să primim pacea în suflet, trebuie să împletim cu credinţă rugăciunea noastră. De exemplu, atunci când se cântă: „Doamne, miluieşte”, se cuvine nu doar să repeţi aceste cuvinte, ci să adaugi: „Cred că mă vei milui”...

Vă amintiţi femeia cu scurgere de sânge? De ce s-a vindecat? Ea, precum ne spune evanghelistul, doar a gândit în inima: „Mă voi atinge de haina Lui şi mă voi vindeca” - şi s-a vindecat cu adevărat. De aceea trebuie să luptăm împotriva gândurilor cu rugăciunea şi să ne rugăm totdeauna cu credinţă, măcar să avem gândul să credem, şi atunci inima ni se va linişti şi va avea pace. Domnul însuşi va da această pace pentru fărâmele de credinţă pe care le vei întinde spre El.

Inima ne doare şi pentru faptul că în general nu primim necazurile, că în mod continuu căutăm şi vrem bucurie, veşnic vrem să ne bucurăm. însă trebuie să ţinem minte că pe pământ nu există bucurie neîncetată, iar bucuria şi necazurile alternează mereu. Căci dacă ne-am bucura neîncetat, am înnebuni de fericirea noastră, am înceta să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să ne rugăm Lui. De aceea, dacă avem necazuri, nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de deznădejde, ci trebuie să aşteptăm bucuria, pentru că după necaz va veni negreşit. Se vede că Stăpânul Dumnezeu a rânduit în aşa fel viaţa noastră, că în ea se schimbă durerea şi bucuria, precum şi David zice: „Seara se va sălăşlui plângerea, iar dimineaţa bucuria” (Psalmi 29,5). Şi dacă avem necaz, atunci va fi bucurie şi ea e deja aproape, pentru că Domnul este milostiv şi ştie ce şi când are nevoie omul. De aceea cel care procedează astfel, aşteptând totdeauna bucuria, acela va primi adevărata bucurie şi mângâiere de la Domnul. Acela nici în necazuri nu se va întrista atât de mult şi nici nu va deznădăjdui.

Se întâmplă că inima ne doare din cauza supărărilor. In acest caz trebuie să procedăm astfel: să nu-i judecăm pe cei din jur, ci să ne defăimăm pe noi înşine, pe noi să ne mustram, pe noi să ne considerăm bolnavi, zicând: „Eu însumi sunt bolnav, sunt cuprins de patimi, sunt rău şi pătimaş.” Şi dacă ne vom mustra mereu în acest fel şi nu-l atingem pe altul cu iadul judecăţii, atunci Domnul ne va ajuta şi aici: în sufletul nostru va fi linişte şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte va pătrunde în inima noastră (Filipeni 4,7).

In sfârşit, inima ne doare din cauza păcatelor, greutatea apasă pe inimă şi aceasta nu are pace. Insă Domnul ne-a dat o cale pentru vindecare: se cuvine ca în fiecare zi, atunci când vom citi rugăciunile de seară, să ne amintim toate cele prin care L-am supărat pe Dumnezeu în ziua care a trecut şi să-I cerem iertare. Iar dacă păcatele sunt de moarte, atunci să le mărturisim înaintea preotului cu o totală frângere de inimă. Atunci sufletul parcă va primi din nou botezul, căci pocăinţa este botez prin lacrimi, şi va simţi odihna.

Deci putem primi şi acum de la Domnul pace pentru sufletul nostru, dacă ne vom ruga având credinţă, adăugând la cuvintele rugăciunii: „Cred, Doamne, că Tu vei face aşa!” Atunci când necazurile vin să aştepţi bucurie, când te supără oamenii să te defaimi pe tine însuţi, când te chinuie păcatele mustră-te în fiecare zi şi frânge-ţi inima pentru păcatele tale. Iar dacă vom proceda în acest fel, atunci Domnul va împlini şi asupra noastră cuvântul Său: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”, şi va cerceta sufletul printr-o odihnă liniştită.

Să ne plângem astăzi asemenea copiilor de sufletul nostru şi să-I zicem: „Doamne, sufletul meu este bolnav de mândrie, invidie, ură, lene, slavă deşartă şi patimi trupeşti. Vindecă-ne, Doamne! Dacă nu ne vei vindeca, vom muri din cauza răului.” Există oare răspuns la acest strigăt al sufletelor bolnave ? Da. Prin gura Apostolilor Săi, Domnul ne mângâie şi ne arată cum păcătosul poate veni la Dumnezeu, cum poate să dobândească pace în conştiinţa sa. Apostolul Pavel mărturiseşte că acela care îşi frânge inima pentru păcate şi se întristează pentru ele săvârşeşte o pocăinţă hotărâtoare spre mântuire. Iar Sfântul Apostol Ioan zice că acela care se roagă şi se întristează pentru alţi păcătoşi, el însuşi se va salva: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi”, şi iarăşi: „Cel care va întoarce pe păcătos de la rătăcirea căii lui îi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 16, 20). Ne este binecunoscut şi vameşul din Evanghelie. El s-a întors îndreptăţit la casa sa după ce în biserică, stând departe de Sfânta sfintelor, nu voia să-şi ridice ochii la cer, ci îşi batea pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). Cine a fost Apostolul Pavel? Iată ce cuvinte mântuitoare spunea el cu frângere de inimă: „Adevărat şi vrednic de crezare este cuvântul că Hristos lisus a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15)...

Nu se va înmuia imediat pământul uscat de arşiţă, după rouă sau chiar şi după ploi mari, nu deodată se vor ridica spicele aplecate la pământ după stropirea cu apă. La iei şi sufletele noastre. Pentru ca să se înduioşeze si să-si simtă cu uşurinţă răutatea lor, trebuie să ne ostenim în rugăciune, mătănii şi cugetare la mântuirea noastră. Să repetăm mai des suspinul de rugăciune al sfinţilor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” „Dumnezeule Care m-ai creat, mântuieşte-mă!” „Fără număr am greşit, Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!” „Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-ne pe noi, păcătoşii!” „îngerul meu păzitor, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!”.. Să încercăm să pătrundem cu mintea şi rugăciunile bisericeşti. De aici putem învăţa multe adevăruri ce mişcă sufletul... Adăugaţi la rugăciune mătănii dese, ele ne smeresc mândria şi stârnesc în suflet întristarea plină de pocăinţă. In sfârşit şi acasă, dimineaţa sau seara înainte de somn, să ne gândim măcar puţin la cât de scurtă este viaţa noastră, la cât de nestatornice sunt bunurile pământeşti, la faptul că neştiut este ceasul morţii; să ne gândim la chinurile îngrozitoare pentru păcatele pentru care nu ne-am căit şi la răsplata drepţilor; să ne amintim care sunt neputinţele noastre şi cât de multe sunt. Şi va sosi şi clipa când conştientizarea păcatelor noastre ne va durea. Atunci harul lui Dumnezeu se va atinge de sufletele noastre, piatra nesimţirii va cădea de pe ele şi ne vom simţi sărăcia, vom încerca să suferim, ne vom frânge inima pentru păcate. In suflet se va naşte nevoia de a arunca mai repede toată murdăria păcatului. în acest fel de la întristarea sufletului Domnul ne va aduce la spovedania sinceră, cu frângere de inimă şi smerită.

Atunci când în trupul omenesc apare o inflamaţie, nici măcar nu poţi atinge locul bolnav fără suferinţe. In mod asemănător, atunci când în suflet, după exprimarea Cuviosului Nil Sinai- tul, apare inflamaţia din cauza mândriei, atunci fie că ne va atinge cineva cu supărare, fie că ne doare inima, fie că ne vor numi cumva sau ne vor mustra - nu răbdăm, nu se împlinesc rugăciunile inimii noastre, deznădăjduim şi murmurăm. Cel care nu-şi va vindeca sufletul de această inflamaţie groaznică, acela nu va moşteni împărăţia cerească.

In timpul nostru,după prorocia Sfântului Nifon al Constantinopolului, oamenii se vor mântui în ascuns, fără semne uimitoare dese ale harului lui Dumnezeu, şi se vor mântui tocmai nimicind inflamaţia mândriei prin smerenia inimii. Există şi în prezent mulţi astfel de oameni smeriţi, aleşi ai harului lui Dumnezeu. De ei trebuie să ne alipim şi noi, prin două căi - smerin- du-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

A te smeri înaintea lui Dumnezeu înseamnă a simţi din toată inima şi a-ţi aminti cu mintea că depindem în totalitate de Dumnezeu şi, fără ajutorul Lui, suntem nimic. Cine stârneşte în noi simţământul frângerii inimii pentru păcate, cine ne fereşte de pericolele cunoscute şi necunoscute şi ne întăreşte voinţa în bine? Dumnezeu. El ne luminează mintea, ne bucură sufletele cu bucuria harului, ne mângâie prin mişcările minunate ale puterii nevăzute inimile cuprinse de suferinţă şi îndurerate. Dacă El îşi retrage puterea, seacă şi puterea noastră. Aşa cum trupul moare după despărţirea de suflet, tot astfel şi sufletul care se desparte de Dumnezeu moare pentru umilinţă.

Nu mai există atunci în el nici bucurie duhovnicească, nici pace, nici linişte... Inaintea oricăror treburi (osteneli) şi în timpul săvârşirii lor chemaţi în ajutor binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu cu simţămintele robului ticălos, care nu valorează nimic din pricina păcatelor lui.

Iar a ne smeri înaintea oamenilor înseamnă a suporta cu blândeţe şi simplitate toate necazurile care ni s-ar întâmpla, şi tuturor să le arătăm dragoste, fără vreun interes, în măsura în care este posibil. Dragostea smerită, spune Apostolul Pavel, nu caută ale sale (I Corinteni 13, 5), nu aşteaptă recunoştinţa binemeritată, amintire şi cinstire.

Ea îşi deschide sufletul pentru fiecare om. Dacă vrem să ne smerim pentru Hristos înaintea celor din jur, atunci nu ne vom tulbura peste măsură şi nu ne vom supăra când acei cărora le-am făcut bine sunt reci sau duşmănoşi. Vom repeta atunci spre mângâierea noastră cuvintele Apostolului - şi nu vom da nici o atenţie lipsei de bunăvoinţă întâlnite.

Uneori în familii copiii se ridică împotriva părinţilor, răspund dragostei lor cu obrăznicie, neascultare şi indiferenţă, uită ostenelile taţilor, bolile mamelor atunci când ele în întristare îi poartă sub inima lor şi, născându-i, suferă pentru viaţa lor. Să se smerească atunci pentru Hristos sufletul părintesc, să-şi poarte cu răbdare crucea spinoasă a grijilor părinteşti pentru copiii nerecunoscători nădăjduind răsplata cerească de la Dumnezeu pentru lacrimile şi ostenelile lor.

Se întâmplă să aibă loc o încălcare a dragostei din partea vreunui prieten. Fie ca dragostea prietenului supărat să rabde cu smerenie această disensiune, să rămână neschimbată în tăria ei!

Adeseori înţelegerea între soţi este clătinată de neasemănarea caracterelor, obiceiurilor şi preocupărilor. Să fugi oare atunci din familie, să ceri divorţul? Nu, ci trebuie să te smereşti, să rabzi. Fără greutatea crucii nu devin oamenii sfinţi şi fără amărăciuni nu dobândesc odihna nici pe pământ. Să nu aşteptăm deci recunoştinţă şi cinstire din partea oamenilor, ci, amintindu-ne de neputinţele noastre mari, să revărsăm dezinteresat razele binelui asupra celor cărora putem să le facem bine.

Să ne smerim deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Să cerem de la Dumnezeu, Ajutorul şi Apărătorul nostru, putere harică spre mântuire şi să arătăm unul altuia dragostea dezinteresată, care, după cuvântul Apostolului, nu va înceta niciodată (I Corinteni 13, 8). Amin.

Despre necazuri trebuie să ţinem minte că sunt o chemare, cea mai puternică chemare a Domnului. Pentru că aşa cum marea tulburată aruncă din ea nisip şi mâl, la fel şi sufletul strâmtorat de necazuri şi încercări arunca din el mânia, răutatea, nedesăvârşirea, şi se deschide în el căinţa, pocăinţa - sufletul începe să plângă. Iar acesta e cel mai scump lucru pe care-l putem aduce lui Dumnezeu. De aceea trebuie să privim necazurile ca pe o milostivire a lui Dumnezeu, ca pe chemarea Lui, căci fără necazuri nimeni nu s-ar mântui, de aceea s-a şi spus că oamenii ajung sfinţi prin necazuri.

Iar Domnul este milostiv. El le trimite tuturor încercări şi necazuri, pentru că îi iubeşte pe toţi... Domnul ne cheamă cu glas dumnezeiesc la împărăţia Sa cerească, ne cheamă prin predica bisericească, prin slujbe, prin necazuri, prin cuvântul Său. Trebuie să fim atenţi, să fim smeriţi, să avem inimă înfrântă, ca inima noastră să răspundă cu râvnă la chemarea Domnului şi să-i spună: „Vin la Tine!”

Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana, Editura Platytera

Cumpara cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana"

09 Martie 2017

Vizualizari: 205

Voteaza:

Parintele Veniamin Milov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE