Când a fost ales întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavle a refuzat salariul cuvenit pentru această funcţie şi a cerut să i se dea în continuare mica pensie la care avea dreptul ca fost episcop de Raska-Prizren. Pentru că nevoile sale erau modeste, o parte din această pensie o dădea nevoiaşilor. Tot aşa făcea şi pe vremea când era episcop; atunci când, în 1962, la o şedinţă a sinodului, unii episcopi au cerut o mărire de salariu, el le-a răspuns: „La ce bun, de vreme ce chiar şi ce avem abia putem cheltui?"

Ca patriarh, Preafericitul Pavle primea numeroase daruri. La rândul său, le dăruia cu mare bucurie şi chibzuinţă celor cărora le erau de folos - de pildă, dacă primea o sutană, căuta un preot sărac, ca să i-o dea.

După cum, ca episcop, a locuit vreme de treizeci de ani într-o cămăruţă din reşedinţa episcopală, tot aşa, ca patriarh, a folosit doar câteva odăi din apartamentul care îi era rezervat. Nepoata sa, una dintre rarele persoane care puteau intra în aceste odăi, le descrie astfel:

„Prima odaie era o anticameră destul de spaţioasă. Cum intrai, în stânga era un cuier în formă de pom, care avea sus patru agăţători pentru haine, iar mai jos un cerc de lemn pentru umbrele; astfel de cuiere nu se mai văd astăzi decât prin unele cafenele, cărora proprietarii doresc să le dea un aer de vechime. Era apoi şi ceva mobilier, un birou - de obicei încărcat de cărţi, de hârtii, de reviste, de mici icoane şi fotografii -, un divan şi două fotolii...

Uneori mă lăsa să merg cu el, trecând prin bucătărie, plină şi ea de cărţi, până în dormitor. Acolo era un loc numai al său, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Cred că era cea mai mică odaie din reşedinţa patriarhală, şi mă întreb ce întrebuinţare o fi avut înainte de a se instala el aici. In dormitor, avea un pat, un dulap vechi, un cufăr de tablă şi un scaun. Deasupra patului, o etajeră, pe care-şi ţinea ochelarii, o carte şi câteva obiecte personale, ca să-i fie la îndemână. Odaia asta semăna întru totul cu chiliile călugăreşti pe care le văzusem la Devie şi Sopocani, unde obişnuiam să merg cu mama mea.

Cealaltă parte a apartamentului său de la Patriarhie era alcătuită din saloane pentru pri-mirea vizitatorilor şi din alte încăperi pe care nu le folosea decât foarte rar."
Patriarhul Pavle a refuzat să aibă o linie telefonică directă, nu pentru a păstra distanţa sau a evita să fie deranjat, ci pentru ca să nu aibă parte de favoruri, aşa că primea şi dădea telefoane ca oricare alt salariat al Patriarhiei.

Patriarhii, în mod obişnuit, au un personal anume, care se ocupă de toate nevoile lor. Patriarhul Pavle se îngrijea el însuşi de toate acestea, aşa cum făcuse şi în vremea când era episcop de Raska-Prizren.

Singur îşi pregătea mâncarea, alcătuită mai ales din legume, pe care singur şi le cumpăra, şi el însuşi făcea toate celelalte treburi menajere în apartamentul său.
Când era bolnav, nu chema medicul, ci se trata singur, cu plante medicinale. Fitoterapia îl interesase în vremea scurtelor sale studii de medicină, dar se deprinsese să cunoască plantele folositoare, să le adune şi să se folosească de ele în anii petrecuţi în mănăstire, apoi ca episcop de Raska-Prizren. Atunci când întâlnea un preot sau un credincios bolnav, îi spunea ce fel de ceai, decoct sau macerat să folosească...

Patriarhul Pavle nu iubea nici luxul, nici risipa, şi era foarte econom - o însuşire a sa evidentă.

La masă nu lăsa să se piardă nici o firimitură. Un episcop istoriseşte că, invitat la un praznic, la care s-a mâncat peşte, patriarhul, când a văzut că pe oasele rămase în farfurii mai era destulă carne, a cerut să fie puse într-o pungă, ca să le ia acasă, fiindcă, spunea el, e păcat să se arunce... A doua zi, având musafiri la masa de prânz la Patriarhie, a scos aceste resturi, ca să le mănânce; dar pentru că avea bunul obicei de a împărţi totul cu ceilalţi, i-a poftit şi pe aceştia să servească din ele... Se ferea de risipă din raţiuni duhovniceşti, pentru că, spunea el, firea este plină de harurile dumnezeieşti şi, risipind câtuşi de puţină hrană, se risipesc darurile Domnului; şi, iarăşi spunea, când Hristos a hrănit cu cinci pâini şi doi peşti pe cei cinci mii de bărbaţi, le-a poruncit ucenicilor să adune firimiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva (Ioan 6,12).

Patriarhul Pavle îşi păstra cu grijă veşmintele şi le purta cât de mult se putea - şi-a păstrat sutana primită la tunderea sa în monahism, pe care a purtat-o tot timpul cât a fost episcop la Prizren, până în vremea patriarhatului. Singur le spăla şi le călca, iar dacă se rupeau sau se destrămau, singur le cârpea şi le ţesea. Tot aşa şi încălţămintea, singur şi-o curăţa, singur şi-o repara, dacă era nevoie... Iar când, din pricina îndelungii folosiri, încălţările nu mai erau bune de nimic, găsea el undeva o pereche mai puţin uzată, pe măsura lui, pe care s-o poarte. Odată, găsind nişte pantofi aruncaţi la gunoi, i-a reparat şi i-a făcut buni de purtare.

Ca şi atunci când era episcop, şi ca patriarh făcea tot felul de reparaţii în clădirile Patriarhiei. Nu era lucrare pe care să n-o poată face. Cât a fost în mănăstire a învăţat să coasă, să cârpească, să spele rufe, să facă lucrări de cizmărie, să lucreze pământul, să altoiască pomii fructiferi, să lege cărţi, să facă lucrări de zidărie, de electricitate şi de instalaţii, să repare tot felul de aparate electrice... Când vedea vreo defecţiune de orice fel prin clădirile Patriarhiei, pe dată se apuca s-o repare, după cum istoriseşte directorul tipografiei patriarhale:

„Când venea în biroul meu şi observa că ceva nu funcţionează cum trebuie - dacă, de pildă, vedea că o uşă nu se închide bine, că pe undeva pătrunde ploaia, că prizele nu merg etc. -, se uita să vadă unde este problema, iar apoi spunea: «Ia să vedem cum se poate repara!» Peste tot se purta ca un bun gospodar, nu doar la Patriarhie, ci şi în fiecare mănăstire şi în fiecare biserică, oriunde s-ar fi aflat..."

In timpul vizitelor sale pastorale pe la diverse biserici, dacă observa că sutana sau felonul preotului este rupt sau destrămat, îi cerea să i-o dea, ca s-o cârpească.
Aversiunea faţă de risipă şi grija de bunurile bisericeşti îl mânau adesea ca, la sfârşitul zilei, să meargă să verifice dacă nu cumva a rămas vreo lumină aprinsă sau vreo uşă deschisă.

Patriarhul nu cerea niciodată nimic pentru el şi-i era drag să împartă tot ce avea. Când era cu alte persoane, se ferea să mănânce ceva ce nu putea fi împărţit. Sunt multe istorii pe tema asta. Unul dintre vizitatorii lui povesteşte că patriarhul a ţinut să taie în două o feliuţă subţire de pepene, ca s-o împartă cu el. Odată, călătorind împreună cu un episcop în maşină drum lung, nu s-a atins de mărul pe care îl luase ca să-şi ostoiască foamea, pentru că, neavând cuţit, nu l-a putut împărţi cu tovarăşul său de călătorie...

Patriarhul Pavle nu şi-a acordat nici un privilegiu şi, chiar la Patriarhie, nu voia să ia nimic fără să plătească. Directorul tipografiei patriarhale istoriseşte astfel că:
„Dacă patriarhul avea nevoie de o carte sau de un dosar tipărite de noi, nu le lua până ce nu le plătea din banii săi, chiar dacă tipografia era a Patriarhiei şi, aşadar, se afla sub ascultarea lui. Nu voia ca altcineva să suporte cheltuielile sale."

Odată, mergând cu tramvaiul în Belgrad, din pricina aglomeraţiei n-a putut să ajungă la cel care vindea biletele. La capătul liniei, s-a dus să-şi plătească biletul. I s-a spus că drumul se încheiase şi oricum, ca patriarh, era scutit de plata biletului. Insă patriarhul a stăruit să-i primească banii.

Pentru că Sfânta Biserică nu prăznuieşte decât trei naşteri - a Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Sale şi a Sfântului Ioan Botezătorul, Patriarhul Pavle nu dorea să i se serbeze ziua de naştere, dar răspundea personal, cu multă politeţe, mesajelor care îi erau adresate cu acest prilej. Din acelaşi motiv, nu lua parte la aniversarea zilelor de naştere ale oficialităţilor, la care era invitat, dar întotdeauna avea grijă să-şi prezinte scuzele.

Personal nu prăznuia decât sărbătoarea sa familială - slava, care este o tradiţie religioasă de mare însemnătate la poporul sârb. Şi, potrivit obiceiului, nu se aşeza la masă, ci îi servea el însuşi pe oaspeţi, aşa cum face îndeobşte capul familiei.

Pentru deplasările în oraş, Patriarhul Pavle nu folosea obişnuitele maşini de lux, care sunt apanajul acestui rang înalt, şi nici o altă maşină. De la venirea sa la Patriarhie, a refuzat să aibă un şofer şi o maşină personală.

Ca şi în vremea când era episcop în Kosovo, unde domnea o mare nesiguranţă şi unde atacurile musulmanilor albanezi contra clerului ortodox erau frecvente, patriarhul a refuzat orice escortă, cu toate că a trăit într-o ţară şi într-o epocă tulburate de conflicte interetnice, în care riscurile de atentate erau mari şi reale.

Mergea singur pe străzile din Belgrad, fie pe jos, cu cârja episcopală în mână, fie folosindu-se de transportul în comun, autobuze sau tramvaie; fotografii care au făcut înconjurul lumii îl arată în astfel de situaţii, cu totul insolite pentru o persoană de rangul său.

Patriarhul Pavle îşi îndreptăţea cu multă smerenie această preferinţă, spunând, nu fără umor, că astfel se deplasa mai repede decât cu maşina. Şi într-adevăr, lucrul acesta se adeverea uneori. De sărbători, se ducea să oficieze Sfânta Liturghie într-o biserică închinată sfântului prăznuit în zi ua aceea. Ştiind că avea să vină patriarhul, parohul bisericii adeseori trimitea pe cineva să-l ia cu maşina de la Patriarhie. Dar, la fel de adesea, atunci când maşina ajungea la Patriarhie, patriarhul Pavle, mergând fie pe jos, fie cu vreun mijloc de transport în comun, era deja la biserică.

O istorisire ne arată că luxul pe care mulţi îl apreciază la o maşină lui îi displăcea profund. Intr-o zi, pe când mergea pe jos, nu departe de Patriarhie, un preot foarte cunoscut, slujitor într-una din cele mai mari biserici din Belgrad, care circula într-un Mercedes nou-nouţ, s-a oprit şi s-a oferit să-l ducă cu maşina. Patriarhul, nevoind să-l supere cu refuzul său, s-a urcat în maşină. Observând luxul izbitor al maşinii, l-a întrebat cu naivitate pe preot: „Părinte, a cui este maşina aceasta?" „A mea, Preafericirea Voastră!" a răspuns preotul, foarte mândru. „Opriţi-vă!" i-a cerut patriar-hul. S-a dat jos din maşină, şi-a făcut semnul crucii şi i-a spus preotului: „Dumnezeu să vă ajute, părinte!" Şi şi-a văzut de mersul lui pe jos.

Când trebuia să meargă la vreo slujbă sau la vreo ceremonie oficială, Patriarhul Pavle se organiza în aşa fel încât să nu întârzie niciodată şi să nu se lase aşteptat, aşa cum fac cele mai multe dintre personalităţi, pentru a-şi da importanţă. Punctualitatea făcea parte din disciplina sa monahală şi ea se manifesta atât la ceremoniile oficiale, cât şi la sărbătorile de familie. Nepoata sa istoriseşte această întâmplare: „Când mă duceam la el, la Patriarhie, întotdeauna ajungeam la ora stabilită. Ştiam cât de mult preţuieşte punctualitatea, pe care am avut prilejul s-o constat de multe ori. Astfel, la parastasul mamei mele, panihida a fost fixată pentru ora 11 dimineaţa, la mormântul ei. El a sosit cu câteva minute mai înainte, şi-a scos epitrahilul şi crucea din servietă, apoi a început slujba fără să ţinea seama de faptul că unii încă nu veniseră; lucrul acesta îi privea pe ei, nu pe el."

Mersul pe jos nu era pentru Patriarhul Pavle doar expresia unui mod de viaţă modest sub toate aspectele, era de asemenea un prilej de a se întâlni cu oamenii.

Jean-Claude Larchet

Patriarhul Pavle al Serbiei
Un sfant al vremurilor noastre, Editura Sophia

Cumpara cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei - Un sfant al vremurilor noastre"

 

• Patriarhul Pavle al Serbiei
  Publicat in : Parinti
• Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei
  Publicat in : Interviuri
• Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei
  Publicat in : Interviuri