Pomenirea Parintelui Arsenie Boca al Romaniei

Pomenirea Parintelui Arsenie Boca al Romaniei Mareste imaginea.

Trăim într-o lume a întrebărilor cu prea multe răspunsuri. Grele şi superficiale deopotrivă. Disperaţi şi cuprinşi de demenţa unei încrederi fără fond, subtili şi grosolani deopotrivă, oamenii generaţiei acesteia strigă mereu după limpeziri, după elucidări şi dialog, nu doar cultural. O societate care pare să se sufoce respiră tot prin oameni.

Niciodată nu am fost adeptul nebăgării în seamă a efortului aproapelui de a face lumină ori a vesti adevărul. Chiar când criticile sunt nefondate sau doar închipuite m-am gândit că Dumnezeu vrea să scrie ceva nou în textura inimii mele. Aşa mi-am amintit mereu cuvintele Părintelui Arsenie Boca, exprimate cu destinderea omului plin de Har, prin care învăţa că cei mai buni prieteni ai săi sunt criticii săi, care au dreptate! Şi mi-am adus aminte de cuvântul Mântuitorului adresat Ucenicilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 15, 19). Sau, şi mai adânc, atenţionarea cea mai cutremurătoare: „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu" (Ioan 16, 2), cu multiplele sale forme conserdnate în Evanghelii (Luca 12, 13; Luca 21, 13; Marcu 13, 9; Matei 23, 34).

Atunci când admiţi voia lui Dumnezeu, Care te pune lucrător în via Sa, nu prea ai parte de laude, de aplauze, nici nu trebuie să fii simpatizat 100%. Ceilalţi, toţi, ar face treaba muuuult mai bine în locul tău, ar lucra mai cu spor, ar vorbi mai bine, ar sluji mai frumos... Aşa şi este. Tu, ca om, nu poţi face decât ceea ce ţi-a îngăduit Dumnezeu. El e Cel care rodeşte livada sufletului tău.

De aceea nu sunt ultimative sondajele de opinie privind oamenii Bisericii sau Biserica, istoria repetându-se la nesfârşit în ce priveşte aplauzele societăţii la adresa acesteia. Suntem, în fond, în laturile aceleiaşi Evanghelii, cu aceleaşi exigenţe, riscante după regulile creştinismului căldicel sau ale creştinismului bun la palavre pe la colţuri. Societatea civilă, construită în primul rând pe dreptul de a-L ucide pe Dumnezeu în orice manifestaţie publică, adept al deicidului pe bază de lege, transferă rânjetul sarcastic bazat pe cifrele alcovurilor intelectuale, numite instituţii de sondare publică, pe feţele unora dintre creştinii noştri. Dacă sondajele le pot accepta că pot spune la un moment dat unde greşim, nu am înţeles nicicum satisfaţia unora dintre cei care se cheamă ortodocşi, încântaţi că una sau alta dintre figurile Bisericii sau un proiect sau altul sunt comentate sarcastic şi jignitor. Satisfacţia lor, uniţi prin Botez şi Taine cu Biserica, uniţi cu mine şi cu toată frăţietatea liturgică vie, aceasta este cea care mă doare! Superioritatea afişată când rumegă la scenarii bolnave.

România. Anii grei, în plin Război Mondial, Transilvania, într-o mănăstire umilă, dărâmată cu secole în urmă de tunurile Generalului austriac von Bukow, printre ruinele ce adăposteau câţiva monahi, reizvorăşte nădejdea, este rechemată dragostea în ajutor, se reaprinde credinţa.

Ruinele, gospodărite cu luciditate, cresc într-o mănăstire nouă. Pentru că acolo, la Sâmbăta de Sus, există un om al lui Dumnezeu, oamenii II află pe Dumnezeu. Copii, tineri, bătrâni, ostaşi încercaţi şi tineri ce vor îngraşă pământul trufaşei Europe, victimele celei mai nenorocite conflagraţii mondiale, vin din ce în ce mai mulţi, dispuşi să-şi schimbe viaţa. Nu! Nu e un mag ghicitor şi nici un filosof complicat! Un tânăr ieromonah, Arsenie Boca, devine Părintele unei renaşteri duhovniceşti fără precedent. E mult? E puţin? Lumea în jur ucidea în numele ideologiilor. El îndeamnă la iertare. Lumea din jur exploda în excese. El creşte în oameni cultura echilibrului şi a dragostei. Are de partea sa pe Dumnezeu.

Trec anii, dar nu şi greutăţile. România, cotropită de barbarismul sovietic, primeşte cea mai dură lecţie de democraţie socialistă: uciderea lui Dumnezeu. Oamenii din jurul Părintelui devin mărturisitori ai învierii. El este arestat şi obligat la domicilieri forţate. Obligat la ieşirea din mănăstire şi preoţie. Se refugiază în rugăciune, scriitură şi pictură. Pictează mai întâi scene disparate din biserici. Apoi oferă Neamului său şi Bisericii o Capelă Sixtină în viziune Ortodoxă. Nu, nu în centrul Bucureştilor şi nici într-un oraş mare, ci într-o smerită aşezare din apropierea graniţei de sud a României - Drăgănescu. Oamenii îl caută. Ca pe un înţelept, ca pe un profet, ca pe un sfânt.
îmbătrânit şi urmărit de Securitatea comunistă, inclusiv pe patul de moarte, Părintele rămâne egal cu sine, în căutarea, aflarea şi propovăduirea iertării, a iubirii necondiţionate, a comuniunii cu Dumnezeu.

Trece în veşnicie în 28 noiembrie 1989, cu puţin timp înainte de căderea, părelnică, a comunismului de stat. Funeraliile sale, desfăşurate într-o mănăstire ce o restaurase nu doar sufleteşte, la Prislop, în miezul României, sunt primul act de libertate care arată că românii sunt gata să moară pentru libertatea lor. Ei ştiu că libertatea pe care o cer nu poate fi obţinută decât prin invocarea lui Dumnezeu. Cel care-l dăruise în mijlocul lor, alături de alţi Părinţi şi monahi mărturisitori, şi pe omul acesta al lui Dumnezeu, Arsenie Boca. Incepând cu anul 1990 Părintele e mai viu în conştiinţa oamenilor. Cărţile sale, mănăstirea Prislop, Biserica pictată de el, mărturiile celor care l-au cunoscut determină o emoţie sufletească excepţională. Apar minunile la mormântul Părintelui, oamenii îi cer ajutorul ca unuia ce este viu. Şi el este viu, viu în Dumnezeul pe Care nu L-a lăsat să moară în sufletele contemporanilor săi. Generaţii noi descoperă valoarea unui om dată de veşnicia sa. Copiii îl invocă în ajutor, şi tinerii şi bătrânii deopotrivă! Iar el, neabătut, ţine partea oamenilor dinaintea lui Dumnezeu. Şi roadă este multă.

Sigur că slujitorii Bisericii greşim. Nu avem o stare paradisiacă şi nu putem să facem abstracţie de ethosul în care ne trăim viaţa. Nu suntem cei mai buni şi nici nu ne ţinem, iar când ne ţinem deştepţi, greşim. Sigur că trebuie să fim mai transparenţi cu banii - oricum aceasta pare că roade pe toţi liberii cugetători -, să evităm să transformăm Biserica în instituţie pământească mai mult decât cerească. Dar nu din sondaje o să ne vină izbăvirea. Este în fond un efort comun de a-I dovedi Mântuitorului Hristos că nu a murit şi înviat doar pentru a fi răstignit oricând de rânjetele noastre luminate de sondaje. Căci tot El ne spune: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte" (Luca 11, 23).

E momentul să înţelegem ca ne este suficient rânjetul iraţionalului din jur. Şi că oricum Biserica nu se vrea pe primul loc în topuri de mucava. Construcţia ei este Cerul. Şi ne e greu. Ne e imposibil fără Harul Mântuitorului. Insesizabil în sondaje!

Părintele Constantin Necula

De ce eşti trist, popor al învierii?, Editura Agnos

Cumpara cartea "De ce eşti trist, popor al învierii?"

 

17 August 2016

Vizualizari: 2578

Voteaza:

Pomenirea Parintelui Arsenie Boca al Romaniei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE