Sandu Tudor, nelinistitorul marturisitor al credintei

Sandu Tudor, nelinistitorul marturisitor al credintei Mareste imaginea.

SANDU TUDOR, VĂZUT SI REDAT DE AL. MlRONESCU
Tatăl meu, Alexandru Mironescu, a povestit şi scris de nenumărate ori şi în diferite ocazii - inclusiv pentru anchetatorii securităţii, în lunga perioadă a detenţiei sale în închisorile comuniste - despre Sandu Tudor, despre manifestările sale obişnuite şi neobişnuite, despre întâmplările miraculoase din viaţa acestuia, despre prietenia lor şi devotamentul lor total faţă de Biserica şi credinţa creştină ortodoxă. Ele nefiind însă, cred eu, bine cunoscute de toată lumea, le voi aminti pe cele mai elocvente prim extrase din scrierile tatei, întrucât ele sunt prin acest fapt omologate ca autentice, dat fiind că tata, ca om de ştiinţă integru, avea simţul realului şi preocuparea redării exacte a acestuia şi în plus educaţia corectitudinei în afirmaţiile sale.

Iată extrasele selectate de către mine:
Imi spunea Sandu Tudor, neuitatul meu prieten, că era demult, la Muntele Athos, în derularea unei vacanţe. Şi într-o chilie se încinsese o discuţie aprinsă; prietenul meu era un om teribil de aprig. Erau acolo, fireşte, câţiva călugări între care şi bucătarul (acolo cei mai buni duhovnici sunt folosiţi adeseori la cele mai smerite îndeletniciri).

„Bucătarul" purta un şorţ şi polonic şi sta rezemat în cadrul uşii ascultând de mult, cu răbdare, fără să fi spus vreo vorbă. Dar când Sandu era în toiul pledoariei şi mai plin de el, monahul bucătar, care doar ascultase până atunci, s-a desprins din rama uşii, s-a apropiat cu hotărâre de el şi cu un gest de prietenie l-a împins spunându-i: Dă-te bătut frate, dă-te bătut!

Sandu a fost atât de impresionat de intervenţia bătrânului, încât a rămas mut, ca şi cum cineva i-ar fi luat graiul. Dar câte n-a înţeles atunci, într-o clipă!

Dă-te bătut, frate! Ce cuvânt, ce perspective!...

... Mi-aduc aminte, încă o dată, aici, de ce-mi povestea Sandu Tudor, care, umblând pe o potecă, singur, în Muntele Athos, hop! de după un enorm bolovan ţâşnesc doi... nebuni în Hristos! ... goi... arşi de arşiţă, cu bărbi până la genunchi. Sandu s-a făcut tot ca pielea de găină, dar nu de spaimă, cum ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu nişte fiare sălbatice, nu, Doamne fereşte! Aici era reacţia omului normal în prezenţa sacrului; era întâlnirea cu altul, cu ceva de care tu eşti atât de deosebit. In aceste situaţii se definesc net şi pe viu două domenii: al naturalului şi al suprafirescului.

Rugul Aprins. E şi o icoană, o rară şi prea frumoasă icoană - o am şi eu -plină de simboluri, o icoană a Rugului Aprins. Prietenul meu Sandu Tudor avea şi el una, de o rară frumuseţe; şi în situaţii grele nu se despărţea de ea. Eu nu ştiu care erau legăturile lui de taină cu această icoană, dar ştiu că aşa cum între noi şi unele obiecte există o perfectă comunicare (bunăoară ataşamentul faţă de obiecte de artă, sau relicve de familie), mai vârtos se pot ţese fire nevăzute între oameni şi icoane. Unele intră viaţa noastră cum intră prietenii, prin ciudate întâmplări.

Ce ştiu? Ştiu că o dată - el mi-a spus - se găsea singur în parc la Predeal, în septembrie, nu mai era nimeni, şi era o zi superbă, a glorius day!, contemplând această negrăită splendoare a munţilor şi a văzduhurilor albastre a gândit în si- nea lui: Doamne cum să-ţi mulţumesc pentru ziua aceasta?... In clipa aceea s-a întins uşor, pe nesimţite, o mână, şi s-a auzit o voce; Fie-vă milă!... Sandu a băgat mâna în buzunar, şi cu ea plină de tot avutul care îl avea asupra sa, şi cu ochii în lacrimi, a mulţumit lui Dumnezeu, covârşit! Altă dată s-a prăbuşit cu avionul din înaltul cerului, sub privirile înmărmurite ale celor care îl aşteptau. Avionul s-a făcut zob. L-am văzut şi eu. Sandu a ieşit din mormanul de fiare, absolut întreg, nici măcar cu o zgârietură...

In timpul războiului, la o şcoală de ucenici militari, a prins pe plutonierul responsabil cu cantina dijmuind hrana elevilor. Sandu nu prea glumea cu astfel de lucruri; observaţii şi ameninţări severe... El dormea acolo, la şcoală, într-o odaie foarte mică. Intr-o seară, intrând în cameră, unde era şi icoana Rugului Aprins, are ideea să mute patul din fundul odăii şi sa-l aşeze pe latura ei. In noaptea aceea, o gură de foc sparge geamul şi loveşte chiar locul unde fusese patul; şaisprezece gloanţe au fost numărate în dreptul ferestrei. Sandu n-a avut nimic... Restul nu mai interesează, iar eu vi le-am povestit pentru că a venit vorba, ca să le stiti, e treaba dumneavoastră cum le veţi înţelege şi cum le veţi interpreta.

Când Sandu s-a întors acasă, a găsit o situaţie care i-a permis să dea curs unui gând pe care l-a avut în inima lui şi s-a hotărât să se călugărească. Frate de mănăstire fiind, în drum spre viaţa de monah, a scris dintr-un prea plin de mulţumire, un Imn Acatist, dăruit ca o ofrandă Maicii Domnului.

Acatistul începe aşa:

Condac I
Cine este Aceasta ca zorile de albă şi curată / E împărăteasa rugăciunii, e Rugăciunea întrupată. / Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a Dimineţii / Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii! / Spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor / Ia-ne şi pre noi părtaşi ai sfântului Munte Tabor. // Şi fă-ne şi nouă / umbră şi rouă, / Tu adumbrirea / de har, / saşi afle şi firea noastră înnoirea / din ză-mislirea / de har. // Ca să-ţi strigăm cu toată Făptura / Bucură-te Tu, Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune!

Icos I
Fecioară a neînseratului Veac, Sfântă Maică a Luminii! / ascultă-ne şi pe noi cei din păcat, / nevrednicii fii ai inei! / Prea blândă, bună, Prea Sfântă Fecioară! / Cheia Domnului lisus! / Dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară, / deschide-ne „Calea de sus" / Ca din aprinsa descoperire / arcana doritului / aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu faţa-n văpaia de Rug, / unele ca acestea în amurg: // Bucură-te tulpină de lumină a Rugului nemistuit! / Bucură-te Rouă creştină prin care Dumnezeu s-a ivit! / Bucură-te inel al unui foc ce-i mai presus de cer! / Bucură-te lacrima care topeşte tot lăuntricul ger! / Bucură-te toiag cu floare întru a inimii călătorie! / Bucură-te fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie! / Bucură-te pecete de jar până în suflet pătrunsă! / Bucură-te ză-padă a minţii de nici o patimă ajunsă! / Bucură-te măsura a opta a împărăţiei din noi! / Bucură-te învăţătură scoasă din Bucuria de apoi! / Bucură-te uimirea sărutată cu duhovnicească minune! / Bucură-te Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune!

Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, şi a scris câteva acatiste, al Sfântul Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumuseţe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica, şi, în puşcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător l-am auzit acolo, şi când m-am întors l-am aşternut pe hârtie; e monumental!... Acestea nu sunt vorbe prieteneşti. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjeneşte în elogiul pe care aş fi vrut să-l aduc. Acatistul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a fost citit şi tradus de oameni de înaltă spiritualitate. Lectura a produs o atât de puternică impresie încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătura unei personalităţi bine cunoscute, a apărut pe tema acatistului articolul intitulat: L' ortodoxie, ou le Buisson Ardent.

Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal şi un interminabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu, uneori, de suportat, şi pentru unii profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, şi aş zice fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten nepreţuit şi un om admirabil, de o nesfârşită delicateţe sufletească, de o mare originalitate. Ştia multe lucruri, şi în anumite domenii era un învăţat, avea o informaţie de savant. Dar se şi ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni şi - curios!- de admiraţia lor, pe care sigur ar fi putut-o avea. Toată viaţa lui a abordat un număr mare de probleme, iar dacă manuscrisele lui s-ar păstra, ele ar oferi un material de o valoare excepţională.

Intr-o duminică, am plecat la Cernica, la Mănăstire, unde mai fusesem de vreo două-trei ori, ca să ieşim din vuietul şi din iarmarocul oraşului. Eram trei: Părintele Benedict (Ghiuş), Sandu Tudor şi eu. Doream să vedem un prieten, pe care însă nu l-am întâlnit, ceea ce, într-o oarecare măsură, ne-a încurcat socoteala noastră de acasă.
Am fost la slujbă (nu cumva era sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt?), am mâncat, am stat de vorbă, am citit împreună, am vizitat din nou Paraclisul, Biserica cea mare, dărâmată de cutremur...

La un moment dat, stăteam în cumpănă: să mai zăbovim sau să plecăm? Era frumos, dar în curând se însera şi drumul spre casă nu era chiar atât de uşor. însoţitorul nostru, un tânăr şi inimos călugăr, Părintele Nicodim (Bujor) - care îşi luase întâmplător sarcina de gazdă şi care ne primise, spre mirarea mea uimită, ca şi cum ne cunoştea de la întemeierea lumii, deşi eu nu-l văzusem niciodată până acum -, văzându-ne mai mult aplecaţi spre plecare, ne-a spus, cu o inflexiune de neimitat în glas; „Haideţi să-l vedeţi şi pe Părintele Ioan!" Propunerea nu ne spunea absolut nimic. O clipă ne-am cercetat din ochi unul pe altul şi ne-am înţeles, fără cuvinte, să-l cunoaştem şi pe Părintele Ioan.

Povestea Părintelui Ioan Kulîghin, călugăr din suita Mitropolitului Rostovului (sălăşluit la Cernica o dată cu retragerea trupelor româneşti, azi decedat şi îngropat tot la Cernica), este, pe cât am putut înţelege, şi lungă şi bogată în evenimente, dintre care pe unele le-am cunoscut întâmplător şi de care îmi este încă sufletul plin de emoţie. Povestea aceasta o va scrie, poate, unul din noi, cel care o ştie mai în amănunt.

Părintele Ioan, duhovnicul Mitropolitului, venea tocmai de la atât de vestita Mănăstire Optina Pustina, pe unde cândva trecuse Dostoievski şi către care, dacă nu mă înşel, fugise Tolstoi, mort însă pe drum, în gara Astapovo. L-a adus oare Dumnezeu pe Părintele Ioan tocmai aici, de atât de departe, ca să îl întâlnim? Oricât de prezumţioasă sau de abracadabrantă ar părea cuiva această întrebare, mi-e greu s-o elimin din mintea-mi nepricepută şi covârşită uneori de atâtea curioase întâmplări.

Sandu s-a călugărit, a plecat din Bucureşti, apoi a fost arestat şi a stat vreo trei ani la Canal; după aceea a fost numit stareţ la Rarău şi mulţi ani abia ne-am mai văzut. Se cufundase într-o existenţă de superioară asceză...

In ultimii doi, trei ani venea din când în când prin Bucureşti, la mine. Era pentru prietenii lui, atunci, un prilej de câteva zile de desfătare duhovnicească, care, într-o interpretare imposibil de calificat, s-a transformat în „crimă de uneltire"... ca să vedeţi.

Era prin iulie 1950, mă întorceam de la procesul părintelui Agaton (Sandu Tudor) - fiecare epocă şi regim se condamnă prin nişte acte semnificative pe care le comite: asasinarea lui Iorga, premiul naţional de poezie dat lui Mircea Dem. Rădulescu, părintele Agaton în haine de puşcăriaş - şi îmi ziceam: iată problema trecutului. Trecutul - greşelile făcute - iată ce-l încurcă, de ce se împiedică mereu în noua lui existenţă; trecutul care revine, care se actualizează, care iese în cale când te aştepţi mai puţin! Şi mă întrebam ce va însemna o dată Trecutul când va fi vorba de teribila Judecată?

Dacă acum, în viaţa asta, trecutul ne încurcă atât, dar atunci! Dacă... Problema lichidării totale a acestui trecut, conştiinţa aprinsă a sfinţilor în această privinţă, de pocăinţă, de confesiune până la fundul sacului, până la transparenţa cristalului... mare, marea problemă!

Câţiva ani mai târziu l-am auzit pe părintele Daniil (trecând la schivnicie călugărul îşi schimbă din nou numele) spunând într-un elan într-aripat: „Creştinismul este tragismul supremei bucurii, tragismul îndumnezeirii. Omul nu mai e condus de Dumnezeu din afară. Acum Dumnezeu e ca şi cum nu ar fi, fiind Suprema Smerenie. Este în noi cu toată plenitudinea lui euharistică, împărăţia cerurilor e în noi cu toată tri-hipostatica prezenţă. Asta înseamnă să bem tot amarul apocaliptic al supremei bucurii din şapte potire. Asta înseamnă până la sfârşitul veacurilor să biruim prin slăbiciune, şi iluminaţi să împlinim pururea chinurile şi patimile Hristosului. Asta înseamnă că în biruinţa asupra durerii păcatului, provizoriului şi morţii e necesar supremul, cutremurătorul pogorământ în toate. Dumnezeu, El însuşi lucrează cu puterea slăbiciunii care este mai tare decât oamenii: aşa şi-a ales cele nebune ale lumii ca să facă de ruşine pre cele înţelepte; pre cele slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pre cele tari; a ales pre cele de jos, pre cele dispreţuite, ba încă pre cele ce nu sunt ca să dea jos pre cele ce sunt. Şi însuşi Dumnezeu, ce s-a pus în vileag mai mult ca oricând, e ca şi cum nu ar fi, lucrează printr-o prezenţă gingaşe, ca o lipsă, ca o absenţă...

Infricoşătoare e calea bucuriei creştine şi a biruinţei ei, căci ea va trebui mai întâi sa vadă urâciunea pustiirii stând la locul cel sfânt. Sfinţenia nu va fi scăzută pentru aceasta, ci mai strălucită va fi... De aceea până la seceriş Mârşăvia şi Prăpădul fără voie sunt uneltele Sfinţeniei". Aceasta-i marea minune pe care a văzut-o prorocul Daniil, stăpânirea în inima Sfinţeniei a chipului „dezolării"... Marea libertate creatoare a lui Dumnezeu îşi îngăduie totdeauna paradoxul tuturor minunilor! De aceea, după întrupare mai ales, El voieşte ca oamenii să fie conduşi de neoameni, păcătoşii să fie sfinţiţi de păcătoşi, iar aleşii lui, Biserica şi sfinţii, să se supună unor conducători atât de îndoielnici, şi uneori dincolo de toate îngăduinţele cu putinţă.

Marea dramă a adevăratei şi sfintei ortodoxii: lipsa duhovnicilor şi ierarhilor. Duhul Sfânt ţine locul tuturor... ca nici' un trup să nu se mândrească, să nu se laude în faţa lui Dumnezeu!...

Nu pot să uit cuvintele acestea de foc ale bunului meu prieten, preotul Daniil, care a înnobilat viaţa mea, unul dintre aceia cărora le datorez totul, şi care a murit, cum i se cuvenea, ca un mucenic.

Când m-am trezit din somn, dormitorul era inundat de lumină şi douăzeci de persoane, militari şi civili, pătrunseseră înăuntru. într-o fracţiune de secundă, am înţeles. Era Securitatea. Nu era aşadar nici lăptăreasa, nici factorul poştal. Nu era nici Moartea. Era Securitatea! O clipă mi-au fugit ochii la ceasul din perete: unu noaptea, puterea întunericului.

Nu era prima vizită. Cu câţiva ani în urmă o ridicaseră tot de aici pe sora soţiei mele, pentru că numele ei figurase într-o scrisoare trimisă în străinătate de o prietenă a ei...
Toată casa a fost cercetată, răscolită, ca şi cum aş fi fost un vestit şi înfiorător criminal. Din partea mea, din partea noastră, nici un gest, nici o opunere, nici un cuvânt; o tăcere, o tristă şi gravă tăcere. Tăcerea jalei că sunt cu putinţă asemenea lucruri!

Dimineaţa, când afară lumea îşi relua-se de mult viaţa ei obişnuită, din casa mea plecam arestaţi trei: Părintele Daniil, care tocmai venise în Bucureşti, eu şi fiul meu, Şerban. La despărţire, care putea fi pentru totdeauna, în aceeaşi concentrată tăcere, fără lacrimi, fără efuziuni sentimentale, mi-am sărutat copiii, am sărutat-o pe frunte pe soţia mea care, cu un gest de cea mai firească gingăşie, mi-a luat mâna şi a sărutat-o. Mama dormea, deşi reflectorul o deranjase şi pe ea.

Şi aşa am plecat, smulşi, ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile Lui. Era să fie o despărţire vremelnică, sau o despărţire pentru totdeauna? Teribilă întrebare!

De ce, Doamne, noi oamenii ne putem face unii altora atâta rău? De ce? Inmormântat de viul Sunt istovit. O nevoie cumplită de a dormi mă copleşeşte. N-am voie... Supravegherea e strictă şi neîndurătoare şi se face la fiecare două minute. In celulă e o lumină de sineală şi mă lupt cu oboseala şi cu somnul, vrăjmaşi cumpliţi.

Părintele Daniil şi Şerban sunt şi ei pe aici pe undeva, prin apropiere, e o mângâiere, nu sunt chiar de tot singur. In curând însă, ca şi cum călăii şi-ar fi dat seama că ne simţim unii pe alţii, i-au dus în altă parte, şi astfel m-am trezit într-o izolare totală. Ani de zile n-am să-i mai văd. Ani de zile n-am să-mi mai văd copilul. Pe părintele Daniil, prietenul meu bun, n-am să-l mai văd niciodată...

Cu buze groase de tină / sufletul meu soarbe lumină / şi mănânc de pe cer luceferii somnoroşi / cu ochi uimiţi şi umbroşi. / Sunt răsunător ca o Vioară / la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară / Şi ca un trandafir de nămiaza / mă bucur de rouă şi de rază. / Nemărginirea şi zarea de la sine / se doresc şi cântă în mine / Plutesc pe plinătatea ce nu poate sa mă încapă,/ ca o frunză picată pe apă. / Cu teamă tainică tăcerea mea spânzură / peste arcul inimii cu prea blânda măsură. / Şi de ascult peste mine stârnitor / la rădăcina gândului viitor, / Văd lumea de dincolo cum mă biruieşte / Formă străvezie ce în mine se-nnoieşte. / Şi din dulceaţa adevărului împresurat / alerg peste hăţişuri ca cerbul neîndestulat. / Beau înlăuntru şi însetez în afară / aflu în duh şi caut peste ţară, / peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun / şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun. / Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb / şi să ascund sub cămaşe aripile de plumb. (Preotul Daniil Sandu Tudor - Un psalt).

Ileana Mironescu

In preajma lui Alexandru Mironescu, Editura Renasterea

Cumpara cartea "In preajma lui Alexandru Mironescu"

Pe aceeaşi temă

03 Noiembrie 2015

Vizualizari: 2317

Voteaza:

Sandu Tudor, nelinistitorul marturisitor al credintei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sandu tudor

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE