Viata mea de monah

Viata mea de monah Mareste imaginea.

Părintele meu duhovnic era un om de o mare simplitate şi libertate lăuntrică, pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva. Dar era, de asemenea foarte exigent. Pe când doream să devin monah, fiind sub povăţuirea sa de aproape zece ani, l-am întrebat dacă să mă călugăresc, iar el mi-a răspuns:

- Da, poţi să depui voturile monahale în ziua în care vei veni la mine şi-mi vei spune: „Iată-mă!", fără să mai pui alte întrebări despre viitor.

- Da, părinte, dar înţelegeţi că mama mea este bolnavă, iar bunica este foarte bătrână...

- Atât timp cât tu îţi faci griji pentru mama şi bunica ta, nu mai vorbi despre monahism. Tu nu ai credinţă nici în Dumnezeu, nici în puterea ascultării.

Mi-a luat mai mulţi ani să învăţ că poruncile lui Dumnezeu au caracter absolut. De fiecare dată când îi puneam lui Dumnezeu această întrebare, El răspundea: „Eu te chem şi depinde de tine să răspunzi, fără rezerve". Am ajuns la punctul în care, luptându-mă, alternativ, când cu voia lui Dumnezeu, când cu nehotărârea mea, am înţeles clar că trebuie să iau o hotărâre. Fie spuneam „da", fie trebuia să. Incetez să mă consider membru al Bisericii, să încetez să mai merg la biserică, să încetez să mai comunic, fiindcă a merge la slujbă şi a-I spune „nu" Domnului nu are sens. Nu are sens să fii mădular al Trupului lui Hristos şi să refuzi să faci voia lui Hristos. Lupta a durat o jumătate de an. Intr-o zi, am ajuns la punctul în care nu mă mai puteam lupta. Pe atunci predam la o şcoală, încercam pur Şi simplu să supravieţuiesc. Imi amintesc că am plecat de acasă fără să ştiu ce-mi va aduce ziua aceea, şi în timpul unei lecţii am înţeles dintr-o dată că în ziua aceea trebuia să iau o hotărâre. După ultima oră de clasă, m-am dus la părintele meu duhovnic. I-am spus: „parinte, am venit!" „Eşti gata să te lepezi de tine cu totul fără rezerve?" „Da." „Bine, atunci. Vei depune voturile monahale săptămâna viitoare." Apoi a începe să-mi pună nişte întrebări aparent banale: „Ai sandale?" „Nu." „Unde putem găsi nişte sandale pentru tine? Ai curea?" „Nu." „O, putem ruga pe cineva să-ţi dea o curea veche." Şi punea aceste întrebări în chipul cel mai firesc, fără să fie preocupat câtuşi de puţin de ceea ce era pentru mine adevărata problemă: ce se va întâmpla cu viaţa mea după acest moment?

Mă aşteptam să-mi zică la sfârşitul conversaţiei: „Acum, iată un loc pe podea unde poţi dormi" - fiindcă, neîndoielnic, doar atâta avea de împărţit - „şi... asta el". Eram hotărât să nu pun nici o întrebare despre viitorul mamei şi al bunicii mele, despre serviciul meu. Intr-adevăr, puteam spune cu sinceritate: „Imi pun viaţa în mâinile sale; restul nu contează". Insă el mi-a spus: „Ei bine, atât am avut de spus". „Da, dar... unde am să dorm?" „Acasă." „Şi... apoi?" „Continuă-ţi viaţa." Eram consternat. Mi-a explicat că acum mă puteam întoarce la viaţa mea anterioară fiindcă mă lepădasem deplin de ea, era în mâinile sale, şi în orice moment mă putea scoate sau arunca înapoi în ea.

Apoi am întrebat cum să duc o viaţă de ascultare. A răspuns: „E foarte simplu. Consider-o pe mama ta stareţ şi socoteşte-l egumen pe oricine are nevoie de tine sau cere ceva de la tine, şi fă ascultare de ei necondiţionat". Poate părea foarte simplu. Intr-un sens, este cu mult mai simplu. Oamenii pot cere foarte mult de la tine. Iar când ai un stareţ sau duhovnic, ştii dinainte că şi dacă ce-ţi cere uneori nu are prea mult sens, el are dreptul de a-ţi porunci. Când te afli la mila unei depline abandonări în mâinile lui Dumnezeu (dacă crezi cu adevărat că Dumnezeu este stăpânul a toate) sau la voia oricărui om - oricărui om care cere ceva de la tine. Oricum, situaţia s-a limpezit de la sine. O săptămână mai târziu am fost mobilizat în armata franceză şi am avut un stareţ absolut minunat: caporalul meu. Am început să descopăr ascultarea monahală aşa cum era ea lucrată de Părinţii Deşertului: o ascultare absolută, fără rezerve, mergând până la extrema absurdului total, şi însoţită de minunatul sentiment de libertate pe care acest fel de ascultare ţi-l oferă. Am lucrat de mai multe ori acest fel de ascultare nu doar în relaţia cu caporalul meu, dar şi în cea cu părintele meu duhovnic. El credea, dar şi eu cred, că ascultarea începe atunci când accepţi ceea ce este mai presus de înţelegerea ta, mai presus de ceea ce voia ta poate accepta de bunăvoie. A face ascultare faţă de cineva a cărui intenţie o înţelegi nu înseamnă a face ascultare, ci este o modalitate de a-ţi face voia atunci când coincide cu voia altuia. Este foarte dificil să săvârşeşti un act a cărui raţiune şi intenţie nu o înţelegi, a săvârşi un act care te plasează într-o poziţie de neconceput faţă de ceilalţi, când nu-ţi vine în ajutor propria convingere. Dar acesta este singurul mod de a te detaşa, pe cât este posibil, de propria voinţă şi de a învăţa să asculţi de voia altuia. Nu doar să asculţi cuvintele pe care le pronunţă, ci să cauţi, dincolo de ordinul formal, să creşti la măsura înţelegerii tale. Să te laşi înfrânt şi realcătuit după voia lui Dumnezeu. Sunt din ce în ce mai convins că nu există alt fel de ascultare. Pentru a fi detaşare şi eliberare, ascultarea trebuie lucrată până în punctul în care este detaşare şi eliberare. Iar Evanghelia ne cheamă să aflăm această detaşare şi eliberare.

Este imposibil să asculţi Evanghelia sau glasul lui Dumnezeu cu o deplină luare aminte, dacă nu ai învăţat mai întâi să asculţi glasul unui om - un glas clar, simplu, direct. Fiindcă problema ascultării evanghelice este în mod esenţial următoarea: căile lui Dumnezeu sunt infinit mai presus de căile noastre şi, indiferent de ceea ce cere Dumnezeu de la noi, aceasta este întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, absurd după standardele înţelepciunii omeneşti. Dacă nu suntem deplin capabili de ascultare - ascultători cu inima, cu trupul, cu fiinţa întreagă - în lucrurile mici ale vieţii, este imposibil să facem ascultare faţă de o Evanghelie potrivnică logicii omeneşti şi bunului simţ.

Prin urmare, aceasta trebuie să ştim despre ascultare; şi a fost o eliberare reală pentru fiecare dintre noi. Au trecut treizeci de ani şi tot timpul mi s-a încredinţat ceva de făcut. In primii cinci ani a fost războiul, apoi am fost cinci ani medic, apoi am fost hirotonit, întotdeauna am avut o sarcină de îndeplinit. Şi în toţi aceşti ani, ceea ce am învăţat la început m-a protejat, m-a ajutat să fac pe cât de bine pot ceea ce mi se încredinţa, dar să rămân complet indiferent la rezultatul obţinut. Pur şi simplu fă lucrul şi lasă restul în seama lui Dumnezeu.

O altă problemă cu care m-am confruntat, deşi nu mă aşteptam, a fost cea a sărăciei. Sărăcia mi se părea ceva extrem de uşor de înfruntat, fiindcă în primii ani de exil am fost minunat de săraci. Mi se părea că votul sărăciei înseamnă a spune: „Mă mulţumesc cu ceea ce am". Dar am aflat că, lăuntric, votul sărăciei îl angajează pe om mai profund. Nu este dificil să înfrunţi sărăcia cu bucurie. Nu voi spune că este întotdeauna uşor; sunt momente în care foamea, frigul, faptul că nu ai un loc unde să trăieşti sunt dificultăţi majore. Dar la un nivel realist, omul le poate întotdeauna accepta.

Pentru a vedea cruda realitate despre nivelul meu duhovnicesc, a fost nevoie de o întâmplare atât de absurdă, a fost nevoie ca încercarea făgăduinţei mele de a trăi în sărăcie să se abată asupra mea într-un chip atât de absurd. Era Crăciunul lui 1939. Mă aflam în camera mea, la o masă mare, citind. Lângă mine era un creion ascuţit la un capăt şi ros la celălalt capăt. Nimic care să stârnească pofta. Dintr-o dată, mi-a venit gândul că, dacă am depus votul sărăciei, nu mai pot spune niciodată, pentru veşnicie: „Acesta este creionul meu". Şi m-am simţit deodată cuprins de disperare. Acel creion mic era pentru mine o ispită mult mai mare decât „lumea". „Lumea" de care se leapădă omul când depune voturile monahale de abia existase pentru mine. Intreaga mea viaţă nu am fost la cinema decât de zece sau cincisprezece ori. Am fost o dată la un concert şi de două ori la teatru şi poate de trei ori la circ, şi la acestea s-a rezumat experienţa mea cu ispitele lumii. Au mai fost şi alte ispite, cea a mâncării, de exemplu, dar le-am resimţit la un nivel mult mai elementar. In armată am descoperit ce este brânza; acasă, brânza fusese dintotdeauna pentru noi ceva rar. Am descoperit tot felul de bunătăţi. Dar am înţeles că omul poate trăi fără ele.

Aşadar, mi-a fost uşor să mă lepăd de această lume, care ne atrage şi ne face prizonieri. Dar, vai, acel creion mic! Era al meu, trup din trupul meu, os din oasele mele. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina, dar mi-a luat câteva ore ca să mă desprind de el şi să pot spune: „Da, renunţ la acest creion, nu este al meu şi nu mă voi mai atinge niciodată de el", şi să îl dau altcuiva -un cadou, ce-i drept, pentru care nu puteai să simţi prea multă recunoştinţă, fiindcă nu mai rămăsese mare lucru din el. Dar în acel moment m-am eliberat.

Am descoperit, de asemenea, că fecioria, starea feciorelnică pe care o făgăduim este o stare lăuntrică, nu exterioară. Este cu mult mai mult o întreagă lume de relaţii, decât un fapt fizic sau un mod de comportare. Este un fel de a-i vedea pe ceilalţi. De a-l vedea pe celălalt independent de tine însuţi, în afara ta, ca pe o valoare absolută, infinită, ca pe cineva pe care Dumnezeu l-a iubit atât de mult pe când nici nu exista, încât l-a chemat la viaţă spre a fi însoţitorul Său pentru toată veşnicia. Cineva atât de important pentru Dumnezeu, încât El S-a întrupat, a trăit şi a murit, pentru ca acea persoană unică să ajungă la desăvârşire. Să-l vedem ca pe cineva pe care Dumnezeu l-a pus în calea noastră pentru ca să putem fi servitorul său şi că, protejându-l în orice fel, îi putem oferi posibilitatea de a ajunge la această vocaţie omenească. Este mai mult decât o relaţie între persoane de sex diferit. Este un act de veneraţie. Părinţii Deşertului obişnuiau să spună: „Cel care l-a văzut pe aproapele său L-a văzut pe Dumnezeul său". Aceasta este atitudinea ce stă la temelia fecioriei, a curăţiei. Este ceva mai mult lăuntric, decât un jurământ ce ne fixează într-o situaţie.

Ca să fac o paranteză, într-un roman scris de un autor german, am întâlnit următorul dialog:

- Domnule Kelmer, ce faci atunci când iubeşti pe cineva?

- Ei bine, îmi fac un plan şi apoi aranjez ca planul să coincidă cu persoana.

- Ce să coincidă cu planul???

- Persoana, desigur.

Noi ne facem o idee predeterminată despre cum ar trebui să fie celălalt şi apoi acesta din urmă trebuie să se încadreze cu bucurie în schema trasată de noi.

Intr-un sens, aceasta este o realitate: în educaţie, inclusiv educaţia ascetică, există neîndoielnic o întreagă lume de lucruri care trebuie învăţate şi dezvăţate. Dar există o limită. A face un program pentru o persoană, a planifica o persoană înseamnă că tu îţi închipui că ştii tot ce este de ştiut despre acel om şi că totul se limitează la o chestiune de rearanjare a lui. Ni se pare că a fost „asamblat" greşit. Are capul în nori şi ar trebui adus cu picioarele pe pământ. Şi ne facem un plan cum să-l modelăm, fără să ne gândim că el înseamnă şi reprezintă ceva mai mult decât ceea ce ştim noi. Această atitudine denotă că nu avem credinţă în acel om. El trebuie să fie stricat, dezasamblat, remodelat. Nu lăsăm acea persoană să devină fiindcă ştim că niciodată nu va deveni ceea ce dorim noi să fie. Ea va deveni ceea ce doreşte, ceea ce poate Dumnezeu vrea ca ea să fie, dar nu ceea ce caporalul vrea ca ea să fie. Intr-o astfel de atitudine faţă de persoană nu există nici o nădejde de mai bine.

O altă atitudine faţă de oameni este următoarea: „Ştiu foarte puţin despre tine. Ştiu că în tine există un haos alcătuit din lucruri care nu au căpătat o orientare, o armonie sau o formă; dar am încredere în posibilităţile dinamice ale acestui haos, fiindcă Dumnezeu lucrează în mijlocul lui".

Aşadar, te recunosc aşa cum eşti. Te accept, nu aşa cum eşti, ci aşa cum eşti, plus tot acest haos. Apelez la credinţă şi te ajut să ieşi din haosul care eşti pentru ca tu să poţi fi. Aceasta este atitudinea unui povăţuitor duhovnicesc adevărat. El nu încearcă să facă oameni după asemănarea sa, ci încearcă să facă să răsară din acel haos tot ceea ce este divin, omenesc, tot ceea ce poate intra în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel priveşte Dumnezeu haosul. El ne-a creat cu o lume de lucruri nerezolvate şi tot El ne cheamă. Ni-l arată pe omul desăvârşit în persoana lui Hristos sau a Fecioarei Măria şi ne arată calea prin poruncile pe care ni le-a dăruit. El lucrează cu putere în acest haos, măcar prin Sfintele Taine, aceste lucrări dumnezeieşti care fac ca harul, prezenţa Duhului Sfânt să locuiască în noi.

Câteodată, ceea ce putem spune despre Dumnezeu putem spune şi despre om. Misticii folosesc două expresii [atunci când îl caracterizează pe Dumnezeu]: fie o lumină atât de puternică încât orbeşte, fie întuneric divin.

In ceea ce ne priveşte, Dumnezeu este cu neputinţă de pătruns, sunt cu totul de neînţeles taina Sa, chipul fiinţării şi lucrării Sale. Suntem două realităţi vii - Dumnezeul cel Viu şi omul - care stau faţă în faţă: ambii au o suprafaţă foarte subţire, deja dezvăluită şi cunoscută - deşi ea însăşi este în continuă mişcare, ca imaginile unui caleidoscop -, dar dincolo de aceasta se află o realitate infinită şi care ni se poate părea haotică. Nu putem să îl judecăm pe Dumnezeu plecând de la cele două, trei lucruri pe care le ştim despre El. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că, dacă adunăm tot ceea ce ni s-a descoperit de Sus despre Dumnezeu şi ne închipuim că acesta este Dumnezeu, atunci ne-am creat un idol. Fiindcă tot ceea ce dezvăluie Dumnezeu despre Sine nu este decât un plan pentru întâlnirea noastră cu El; nu este o revelaţie exhaustivă.

Ca să ne întoarcem la făgăduinţele monahale: aşa mi-a fost pusă înainte problema. Omul trebuie să se înfăţişeze lui Dumnezeu pentru a fi statornic cu sine însuşi. Ascultarea - aceasta cred că este condiţia absolută pentru viaţa monahală şi, mai mult, pentru o viaţă monahală lipsită de protecţie exterioară. Sărăcia şi fecioria. Toate au fost pentru mine o binecuvântare pentru aproximativ zece ani. Şi apoi, dintr-o dată, un gând mi-a venit în inimă, ceva la care nu mă gândisem până atunci. Mi-am dat seama că, da, mă lepădasem de „tot", dar acel „tot" fusese ceva care pentru mine nu însemnase absolut nimic. V-am spus mai înainte, „lumea" nu avusese prea mare importanţă pentru mine. Singurul lucru de care nu mă lepădasem era o intimitate cu Domnul, bine protejată. Puteam spune că am făgăduit cu adevărat să trăiesc în sărăcie, dar în acelaşi timp ceea ce pentru mine era mărgăritarul cel de mare preţ, bine apărat, ferit de orice intruziune nedorită, îl păstrasem pentru mine? Oare nu trebuia să-I aparţin lui Dumnezeu, fără ca Dumnezeu să-mi aparţină?

Mi-am pus mult timp această întrebare. Şi apoi, într-o zi, Dumnezeu mi-a răspuns. Citeam cartea Profetului Isaia şi în capitolul cincizeci şi opt am dat peste versetul: „Pune-ţi sufletul păşune pentru cel care este flămând". Am fost transfigurat. L-am citit din nou şi din nou. Apoi am reflectat şi am reluat munca. Iar m-am întors la acel verset. în cele din urmă, am înţeles care era răspunsul. Sunt oameni flămânzi, înfometaţi după Dumnezeu. Iar tu, tu încerci să-L păstrezi în taină, să trăieşti prin El şi cu El. Nu! Deschide-ţi sufletul, fă din el o piaţă. Lasă-l pe tot omul care vine să ia ce vrea el de la tine, şi lasă în seama lui Dumnezeu să te hrănească dacă ai nevoie de hrană. Nu mai ai dreptul să ai ceva al tău, să ai ceva în posesie - nimic din viaţa ta, nimic din Dumnezeu.

Mai târziu am căutat din nou acel verset. Am descoperit că, în nici una dintre limbile pe care le cunoşteam, Isaia nu spusese nimic în acest sens. El spune, de fapt, acolo: „Hrăneşte sufletul înfometat", adică „dă de mâncare celui căruia îi este foame". Dar citim în atâtea pasaje scripturistice cum că „ochii lor erau închişi", astfel că şi ochii mei fuseseră închişi pentru cuvântul tipărit, dar inima mea era deschisă pentru a vedea ceea ce Dumnezeu voia ca eu să văd.

Am aşteptat să se întâmple ceva concret. întâmplător, am fost invitat să particip la o conferinţă în Anglia şi acolo am întâlnit un preot bătrân, pe care-l cunoscusem când aveam şaptesprezece ani. Nu petrecusem cu el decât câteva ceasuri, dar mă impresionase duhul lui Dumnezeu care sălăşluia în el. De îndată ce m-a zărit de la distanţă, s-a apropiat în grabă de mine şi mi-a zis: „Avem nevoie de tine aici. Renunţă la medicină şi fă-te preot!".

I-am spus: „Părinte, gândeşte-te bine câteva minute şi apoi spune-mi dacă vorbeşti serios sau glumeşti, fiindcă, dacă vorbeşti serios, mă voi preoţi".

El a răspuns: „Da, vorbesc serios".

Aşadar, aşa am făcut. Aceasta este toată povestea. Vreau să înţelegeţi, în primul rând, că vocaţia monahală este un act al lui Dumnezeu de care nu poţi fugi. Nu există o „problemă" de vocaţie, adică nu poţi să te întrebi: „Este vocaţia mea îndreptăţită?". Nu-ţi poţi pune decât o singură întrebare: „M-a chemat Dumnezeu?". Nu există nici un criteriu extern care să te facă să spui că nu ai nici un motiv sa doreşti o viaţa de rugăciune , dacă eşti conştient de faptul că Dumnezeu te-a rânduit spre o viaţă de rugăciune. Acest lucru este foarte important pentru vremurile noastre, când întâlnim crize de vocaţie în obşti monahale. Intotdeauna vor fi crize de vocaţie personale. Dar avem dreptul să ducem o viaţă de rugăciune sau oricare alta, dacă Dumnezeu ne-a poruncit să facem aceasta, şi nici o judecată omenească nu ne poate interzice să îndeplinim porunca Domnului.

In al doilea rând, vreau să înţelegeţi că, în ciuda caracterului ciudat al stilului de viaţă pe care ni l-am asumat eu şi ceilalţi doi prieteni ai mei, o viaţă trăită pe drumuri, în afara unei obşti monahale şi lipsită de regularitatea slujbelor bisericeşti, încă putem fi monahi, în cel mai puternic sens al cuvântului, dar şi într-un chip deosebit de profund. Eu nu spun despre mine că sunt astfel, dar ştiu că ceilalţi sunt. Ştiu un om din Rusia, unul dintre cei mai mari specialişti în cibernetică, care este, în chip tainic, monah. Este o revelaţie pentru ce înseamnă viaţă monahală. Poate să aibă rezultate ştiinţifice remarcabile şi, în acelaşi timp, o pravilă de rugăciune de douăsprezece ore, mare parte a nopţii petrecând-o rugându-se. Acesta este chipul vieţuirii sale. Şi în aceste împrejurări, rânduiala de rugăciune - precum tot ceea ce caracterizează o viaţă monahicească -depinde, evident, de ascultare.

A fost o vreme (în timpul războiului şi în primii cinci ani după război, când am lucrat ca medic) în care am avut o rânduiala de rugăciune ce varia între cinci şi opt ore pe zi. Apoi, la un moment dat, părintele meu duhovnic mi-a interzis să am o rânduiala fixă de rugăciune şi mi-a spus: „Acum învaţă să te rogi neîncetat. Rugăciunea liturgică să-ţi fie sprijin, dar să nu depinzi de ea". Şi apoi, desigur, s-au ivit alte probleme, în funcţie de împrejurările vieţii. Dar gândiţi-vă la Părinţii Deşertului din secolul al IV-lea, când nu aveau bogăţia liturgică pe care o avem noi: toată rugăciunea lor era alcătuită din plâns, cuvinte puţine şi totuşi erau deplin întemeiaţi în Dumnezeu. Putem înălţa o astfel de rugăciune către Domnul neîncetat, din ceas în ceas, indiferent de ocupaţia noastră, intelectuală sau fizică.

Atât am avut să vă spun. Iertaţi-mă că a trebuit să folosesc pentru aceasta atât de multe cuvinte.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Asceza si casatoria, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Asceza si casatoria"

 

27 Octombrie 2015

Vizualizari: 1749

Voteaza:

Viata mea de monah 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE