Intrarea Domnului in Ierusalim

Intrarea Domnului in Ierusalim Mareste imaginea.


Intrarea Domnului in Ierusalim

Pe cand Domnul Se gasea inca in Betania, multi iudei, afland de prezenta Sa in acel loc, venira sa-L cerceteze, dupa cum relateaza Sfantul Ioan Evanghelistul (12, 9). Acestia erau doritori sa vada atat pe Iisus, cat si pe Lazar, cel reintors de pe celalalt taram.

Printre pelerinii veniti la Ierusalim cu prilejul sarbatorilor domnea din pricina Lui o mare neliniste, toti intrebandu-se: "Ce vi se pare? Oare nu va veni la sarbatoare?" (Ioan 11, 56). Hristos Se afla deci in centrul atentiei, fiecare asteptand sa vada daca Se va incumeta sa Se arate in cetatea sfanta.

Fariseii si arhiereii erau la curent cu aceasta stare de spirit, de aceea inversunarea lor crestea pe masura ce isi dadeau seama cat de precumpanitoare devenise influenta lui Iisus asupra multimilor. Sfantul Ioan afirma ca acestia dadusera porunci sa-L aresteze daca se va afla unde Se gaseste (11, 57). Ei nu isi inchipuiau ca Domnul va intra in vazul tuturor in cetatea sfanta si de aceea voiau sa cunoasca toate miscarile Sale, spre a pune mana pe El atunci cand li se va parea momentul cel mai potrivit. Iisus avea insa sa dejoace uneltirile lor.

A doua zi dupa ce avusese loc ungerea savarsita de Maria, Domnul, impreuna cu ucenicii si cu iudeii care venisera la Betania spre a-L vedea, porni spre Ierusalim. Ajuns la Betfaghe, la poalele muntelui Maslinilor, trimise doi ucenici in satul invecinat, spre a-I aduce de acolo un "manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om" (Marcu 11,2). Marcu si Luca pomenesc numai de manz, pe cand, in versiunea lui Matei, Iisus ii trimite pe ucenici sa aduca o asina impreuna cu manzul ei, poruncindu-le sa spuna aceluia care li s-ar impotrivi ca ii trebuie Domnului (Matei 21,2-3).

Ucenicii indeplinira intocmai dorinta lui Iisus, aducand cele doua dobitoace, pe care asezara vesmintele lor. Domnul Se sui atunci pe manz si astfel isi continua drumul spre Ierusalim, urmat de multimea care il insotea.

Matei, preocupat continuu sa sublinieze ca in Persoana lui Iisus isi aflau implinirea toate profetiile, citeaza urmatorul text: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5). Aceste cuvinte provin din profetiile conjugate ale proorocilor Isaia si Zaharia.

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie sinagoga, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta. Este o interpretare simbolica, ce nu anuleaza realitatea faptului. Manzul pe care nu mai sezuse nici un om sugereaza neprihanirea Domnului, El neputand sa Se atinga decat de acele fapturi ce nu fusesera intinate sub nici o forma.

Pe masura ce Iisus inainta, ceata ce-L urma se preschimba intr-un adevarat alai, iar cand ajunsera la locul de pe Muntele Maslinilor, de unde incepea coborasul spre paraul Cedronului, multimea ucenicilor incepu sa strige: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9).

Luca noteaza o aclamatie si mai semnificativa: "Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus" (Luca 19, 38).

Cand intrara in cetate, procesiunea deveni triumfala: locuitorii Ierusalimului isi asterneau hainele pe unde avea sa calce Domnul, iar altii asezau pe pamant ramuri tinere de fmic, culese de prin gradinile orasului. Luca spune ca multimile il laudau pe Iisus pentru toate minunile pe care le vazusera (19, 37), iar Ioan adauga ca multi dadeau marturie despre invierea lui Lazar, la care fusesera martori (12, 17).

De fapt, minunea invierii lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Niciodata Israel nu se aratase atat de binevoitor si de entuziast fata de Iisus. Strigatele inaltate atunci dovedesc ca de data aceasta poporul recunostea in El pe Mesia si este semnificativ ca Domnul nu incearca sa opreasca aceasta izbucnire de entuziasm, ba chiar o incuviinteaza. Ratacirea norodului va veni insa de la intelegerea gresita a misiunii lui Mesia, eroare pe care se vor grefa uneltirile preotilor si ale fariseilor.

Matei noteaza ca, in clipa cand Domnul a intrat in Ierusalim, "toata cetatea s-a cutremurat, zicand: Cine este Acesta?" (21, 10), iar multimile au raspuns: "Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii" (21, 11). Are loc asadar o adevarata explozie de bucurie, pe care fariseii, intelegand ca planurile lor s-au spulberat, incearca sa o domoleasca. Plini de manie, dar neputinciosi in fata acestui val de entuziasm, unii dintre ei se adreseaza direct lui Iisus, spunandu-I: "invatatorule, cearta-Ti ucenicii" (Luca 19, 39), la care Domnul raspunde: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga" (19, 40).

Dezamagirea fariseilor razbate si din cuvintele notate de Ioan: "Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El" (12, 19). In modul acesta ei isi exprimau dezaprobarea pentru atitudinea indulgenta adoptata pana in acel moment fata de Iisus si, indirect, indemnau la o schimbare de politica.

Luca este singurul evanghelist care aminteste ca, in mijlocul acelei atmosfere pline de insufletire, Domnul traieste o clipa de jale. Privind cetatea ce se intindea la picioarele Sale, El incepu sa planga, spunand: "Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Luca 19, 42-44). De remarcat in primul rand precizia cu care Iisus descrie in mod anticipat apropiata distrugere a Ierusalimului.

Evanghelistii nu consemneaza decat in doua randuri ca Iisus ar fi plans: in fata mormantului lui Lazar si cand intra pentru ultima data in cetatea sfanta, al carui destin tragic il intrevede peste ani. Iisus, legat prin mii de fibre de acest popor, care il primeste acum cu bratele deschise, Se zbuciuma la gandul incercarilor ce-1 asteptau pe Israel. Desi in acel moment toti il intampinau cu strigate de bucurie, El stie ca inima lor ramanea inchisa, deoarece nu intelesesera sensul lucrarii Sale, menita sa-i impace pe oameni cu Dumnezeu.

Una din componentele esentiale ale misiunii lui Mesia, pe care acum Iisus o reveleaza in plenitudinea atributelor sale, va consta tocmai in instaurarea pacii intre oameni si in impacarea omului cu Dumnezeu. Formularea cu caracter de urare notata de Luca, identica celei din noaptea sfanta a Nasterii, "Pace in cer si slava intru cei de sus", subliniaza acest aspect, precum si faptul ca in acel moment incepea sa se realizeze reunificarea creatiei scindate prin pacat.

Evreii care participau la acea mare sarbatoare ignorau tocmai aceasta dimensiune a lucrarii lui Hristos. Ei asteptau un conducator chemat sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat.

Vina principala a poporului evreu trebuie cautata deci in neputinta lui de a dezlega taina Dumnezeului inomenit si de a intelege propriul sau destin, ce se intemeia pe o alegere de ordin supranatural. Si totusi, au existat multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala. Dintre acestia fac parte apostolii, ucenicii si toti aceia care vor alcatui prima comunitate crestina din Ierusalim. Pentru ei si pentru atatia altii, nestiuti de nimeni, Dumnezeu, Care nu-Si ia inapoi nici darurile si nici chemarea (Rom. 11, 29), va mantui pe Israel la sfarsitul veacurilor. Sa nu se uite, de asemenea, ca pe drumul spre Golgota Iisus va fi urmat de multime mare de popor si de femei, care se vor bate in piept plangandu-L cu lacrimi (Luca 23, 27). Nu toti evreii se vor afla deci de partea calailor; si de aceasta va tine seama Dumnezeu la dreapta Sa judecata.

Potrivit cuvintelor Domnului, pare ca in clipa cand El intra in cetatea sfanta era prea tarziu ca Israel sa se mai pocaiasca: "Acum ascunse sunt de ochii tai.". El prooroceste daramarea Ierusalimului, staruind din nou asupra responsabilitatii ce-i revine poporului: "Pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Luca 19, 44). Asa cum s-a mai subliniat si cu prilejul pildei smochinului neroditor, a fost, se pare, un moment in care poporul ales ar fi putut intelege sensul propovaduirii lui Iisus, contribuind astfel in deplina liberate la desavarsirea si depasirea Legii vechi.

Desi misiunea lui Hristos trebuia sa culmineze cu Jertfa Sa rascumparatoare, nu era totusi necesar ca aceasta sa fie insotita de apostazia colectiva a lui Israel. Nu se pot face afirmatii intr-un domeniu atat de sensibil, dar din chiar cuvintele lui Iisus razbate regretul amarnic pentru faptul ca evreii au respins chemarea Sa. S-ar fi putut deci ca desfasurarea istoriei lor sa aiba alt curs.

Urmat de ucenici si de multimea care il insotea, Domnul Se indrepta spre incinta sacra a templului. Aici se situeaza episodul alungarii negutatorilor din templu, episod asemanator celui consemnat de Ioan cu prilejul primului Paste petrecut la Ierusalim.

Unii exegeti s-au intrebat daca nu este vorba de unul si acelasi fapt. Credem totusi ca acelasi gest a capatat semnificatii deosebite in functie de momentul cand a fost savarsit; de aici repetarea lui in conditii diferite. La inceputul propovaduirii Sale, Iisus urmarea sa trezeasca poporul din amorteala spirituala in care se afla, pe cand acum, in ceasul al doisprezecelea, El incearca sa-i dea un ultim semn, atragandu-i atentia asupra unuia din pacatele sale de capetenie: preocuparea crescanda pentru valorile de ordin material. Prin acest act El Se manifesta ca Mesia, care condamna manuirea banilor facuta la adapostul credintei. O data in plus Domnul vrea sa sublinieze caracterul spiritual al imparatiei Sale, din care vor fi exclusi toti inchinatorii lui mamona.

Tot aici in templu, potrivit marturiei lui Matei, au venit sa-L caute diferiti bolnavi pe care Domnul i-a facut sanatosi (21, 14). Un amanunt semnificativ, consemnat de asemenea numai de Matei, este ca pruncii iudei L-au intampinat pe Iisus in templu cu strigatul de biruinta: "Osana Fiului lui David..." (21, 15), fapt ce a starnit mania fariseilor. Este graitor ca si copiii, care datorita nevinovatiei lor poseda o intuitie deosebita, il recunosc pe Iisus drept Mesia.

Hristos venise la Ierusalim spre a-Si oferi viata pret de rascumparare pentru pacatele oamenilor, dar, inainte de plinirea Jertfei de pe Golgota, El voia sa Se descopere sub chipul lui Mesia cel vestit de profeti si sa consacre instaurarea imparatiei Sale. De aceea va tine sa plineasca in aceasta zi cateva din profetiile privitoare la Mesia si totodata Se va manifesta sub chipul teandric propriu Dumnezeului intrupat.

Iisus intra bland si smerit pe manzul asinei, vestind impacarea dintre toate fapturile si Ziditorul lor, dar Se poarta ca un Dumnezeu, stapan al vietii si al mortii. De altfel, toata aceasta intrare sarbatoreasca este - dupa cum remarca Bonsirven - o adevarata parabola in actiune. In ziua solemna care preceda cu putin rastignirea de pe Golgota, Domnul vrea sa infatiseze poporului, uimit si cuprins de un entuziasm sacru, icoana anticipata a imparatiei harului, pe care o va intemeia. Ramurile de finic si stalparile tinere smulse de prin gradini, cadrul primavaratic, prezenta man-zului imaculat si a copiilor care striga "Osana" in templu, toate aceste elemente contribuie la intregirea unei imagini: aceea a lumii transfigurate, deoarece totul aici sugereaza puritatea, insusire ce va caracteriza intreaga zidire reinnoita prin har.

Iata prefigurarea imparatiei visate de profeti, in care lupul va paste alaturi de oaie si de unde va disparea orice suferinta si intinaciune. Nu este, credem, intamplatoare prezenta la aceasta mare sarbatoare a fapturilor necuvantatoare - asina si manzul ei -, ca si a ramurilor inmugurite, care vestesc, ca si la nasterea Domnului, reunificarea creatiei, readunarea si sfintirea a tot ce a fost zidit spre viata. De aici decurge caracterul sarbatoresc al acestei zile, care a reprezentat o culme in viata pamanteasca a Mantuitorului. Sfantul Chirii spune ca intrarea in Ierusalim preinchipuie intrarea neamurilor, calauzite de Hristos, in Ierusalimul ceresc. Si el atribuie deci evenimentului un caracter prefigurativ, legat de perioada eshatologica.

Insa poporul care asista si participa la acea intrare triumfala va fi interpretat in alt sens ceea ce vedea. El era prea legat de pamant si de realitate spre a nu astepta o biruinta imediata a lui Iisus, care ar fi avut drept urmare schimbarea conditiilor sale de viata. Totusi, strigatele profetice inaltate de multi - dintre care poate cel mai semnificativ este cel notat de Marcu: binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David!" (11, 10) - dovedesc ca, dincolo de orbirea lor, exista, cel putin la unii dintre martorii acestor ceasuri, presimtirea vaga a unui mister si a unei realitati de alt ordin.

Duminica Stalparilor, asa cum este ea denumita in cartile ortodoxe de cult, pune de asemenea in lumina destinul tragic si paradoxal al Ierusalimului, locul unde Fiul lui Dumnezeu va fi rastignit, urmand insa ca tot aici sa invie, biruind puterea mortii. Astfel se explica ispasirea de care va avea parte cetatea sfanta, dar si faptul ca, la sfarsitul istoriei, ea se va preface in parga a creatiei transfigurate, Ierusalimul ceresc din versiunea Sfantului Ioan.

Din Evanghelia dupa Ioan rezulta ca printre pelerinii aflati in cetate pentru a participa la praznuirea Pastilor se aflau si elini. Este vorba fara indoiala de unii greci trecuti la iudaism. Acestia doreau foarte mult sa-L vada pe Iisus. De aceea, in dupa-amiaza aceleiasi zile ei se dusera la Filip, care, fiind din Betsaida, cunostea probabil elina, si il rugara sa li-L arate pe Iisus. Filip insa il chema pe Andrei - intre cei doi apostoli pare sa fi fost o legatura mai stransa - si acesta se apropie de Domnul spre a-I impartasi dorinta prozelitilor elini.

Andrei este primul ucenic care I s-a alaturat lui Iisus la Betabara, dupa cum tot el l-a adus pe Petru la Domnul. Acum, acelasi apostol ii infatiseaza solii neamurilor, care in curand I se vor inchina. Prezenta lor la Ierusalim confirma presupunerea ca in acea zi s-a intrezarit chipul anticipat al imparatiei mesianice de la sfarsitul veacurilor. Neamurile trebuiau si ele sa ia parte la aceasta mare sarbatoare cu caracter cosmic, laolalta cu toate fapturile lui Dumnezeu.

Mantuitorul nu Se adreseaza direct grecilor, dar, stiind ca acestia il asculta, rosteste catre toti cei de fata cateva cuvinte prin care profetizeaza indirect moartea Sa, ce avea sa insemne totodata si inceputul preamaririi: "A venit ceasul ca sa fie preaslavit Fiul Omului. Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada. Cel ce isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 23-25).

Prin preaslavire trebuie sa se inteleaga jertfa Sa rascumparatoare, prin care toate neamurile vor fi aduse la credinta cea adevarata. Iisus descopera aici o randuiala cu caracter cosmic, ce se afla inscrisa la temelia existentei universale. Jertfa nu este un accident in creatie, asa cum subliniaza teologia mai noua, ci apare structural legata de aceasta. De aceea jertfa lui Hristos, forma perfecta a daruirii din dragoste, va restaura in har intreaga zidire. Pilda aleasa de El pune din nou in lumina corespondenta tainica dintre lumea sensibila si realitatile de ordin spiritual.

Trebuie remarcat de asemenea - si aceasta constituie un nou exemplu al faptului ca in Biblie simbolurile au semnificatii polivalente - ca Acela care Se identificase cu semanatorul ce raspandea samanta pe camp Se infatiseaza acum sub chipul bobului de grau, si tot El Se va darui credinciosilor - de data aceasta in mod real, si nu simbolic - ca paine zarmislitoare de viata vesnica. Procesul tainic si aparent miraculos al incoltirii semintei de grau are darul sa prefigureze minunea invierii lui Hristos.

Adevarata glorificare a lui Iisus se va implini deci numai dupa moarte. Conditia preamaririi Sale va fi asadar acceptarea mortii mucenicesti, care va face posibila convertirea tuturor neamurilor la Evanghelie si, mai mult chiar, inceputul reunificarii intregii creatii in jurul Logosului, Care a zidit-o.

Pilda de mai sus a fost urmata de o marturisire unica in viata Dumnezeului intrupat: "Acum sufletul Meu e tulburat, si ce voi zice? Parinte, izbaveste-Ma de ceasul acesta! Dar pentru aceasta am venit in ceasul acesta. Parinte, preaslaveste-Ti numele!" (Ioan 12, 27-28). Iisus, Care odinioara Se aratase nerabdator ca botezul cu care trebuia sa Se boteze - adica moartea Sa - sa se indeplineasca (Luca 12, 50), are acum o clipa de sovaiala. in preziua mortii El este tulburat la gandul chinurilor ce il asteapta si, mai mult poate, faptul ca toti cei care astazi il sarbatoresc se vor preface maine in calaii Sai.

Se poate spune ca, intr-un fel, acum incepe agonia si lupta impotriva ispitei, ce va culmina la Ghetsimani. Domnul isi pune intrebarea cutremuratoare daca are dreptul sa ceara inlaturarea acestei incercari si tot El raspunde: daca jertfa ar fi evitata, intruparea si coborarea Sa printre oameni ar ramane zadarnice. Dar aceasta indoiala de o clipa, aceasta intrebare, respinsa indata ce a fost formulata, arunca inca o lumina asupra luptei din sufletul Dumnezeului intrupat, asupra framantarii Sale, facand ca noi toti, cei vesnic tulburati si indoiti, sa-L simtim si mai aproape. Acea zi plina de bucurie este totusi umbrita de o tristete apasatoare, pe care El nu o poate alunga.

Rugaciunea inaltata catre Tatal indata dupa ce a depasit clipa de cumpana: "Parinte, preaslaveste-Ti numele!" exprima hotararea de a merge pana la capatul misiunii Sale. Preaslavirea numelui Tatalui se va implini prin moartea liber acceptata a Fiului si prin invierea Sa. Sfantul Chiril spune ca Dumnezeu este preamarit in Fiul, intrucat Fiul este icoana Tatalui. Adevarata preamarire a lui Hristos se va realiza numai prin jertfa Sa. De aceea, dupa ce o clipa S-a cutremurat la gandul Patimilor, Domnul il roaga pe Tatal sa grabeasca sosirea ceasului pentru care a venit in lume. Si raspunsul Tatalui nu a intarziat, caci, potrivit marturiei Sfantului Ioan, indata, intocmai ca la Botez, s-a auzit un glas din cer graind: "Si L-am preaslavit si iarasi il voi preaslavi" (12, 28).

Multimea martora la aceasta epifanie, neintelegand totusi ce se intamplase, se intreba daca va fi fost un tunet sau daca un inger le vorbise. Ca si in alte imprejurari, prezenta divina nu este decat vag presimtita, ba chiar confundata cu fenomene naturale, iar continutul mesajului Sau ramane neinteles. Si totusi, Domnul afirma: "Nu pentru Mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi" (12, 30).

Inainte ca Israel sa-L renege pe Iisus si sa-L condamne la moarte, Dumnezeu vrea sa-i mai dea un semn, sa-i arate ca Fiul Se bucura de ocrotire din partea Tatalui. Evanghelistii mentioneaza, in cursul existentei terestre a lui Hristos, doar trei momente cand Tatal Si-a facut cunoscuta prezenta in mod solemn: la Botez, cand firea umana din Iisus este unsa de Duhul si se pun temeliile imparatiei, pe Tabor, cand apostolii contempla chipul Sau preamarit - anticipare a slavei vesnice - si acum, in preajma Patimilor, cand Fiul Se pregateste pentru jertfa suprema, descoperindu-Se totodata ca Mesia si prefigurand imparatia ce va sa vie.

Tatal Se manifesta deci in momentele cruciale din viata Fiului, legate totodata si de revelarea imparatiei harului.

Dupa ce primeste aceasta intarire de Sus, Domnul vesteste: "Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" (12, 31), cuvinte greu de talmacit pentru ascultatorii Sai.

Prin "judecata lumii" se pare ca Iisus intelege momentul suprem al Patimilor, eveniment ce va determina infrangerea spiritului intunericului si punerea sub acuzatie a tuturor incercarilor menite sa-l rupa pe om de Dumnezeu. insa abia la sfarsitul istoriei va avea loc, in forma sa definitiva, judecata lumii, care virtual incepe in clipa cand Hristos va fi predat judecatorilor Sai. in acest sens, se poate spune ca judecata este, de la Patimi incoace, coexistenta cu istoria, marcand astfel intrarea in perioada eshatologica.

Inainte de a fi prins, Iisus va spune: "Vine si stapanitorul acestei lumi" (Ioan 14, 30), prevenindu-i astfel pe ucenici ca actiunea satanei se va intensifica in acele clipe, spre a duce la indeplinire rastignirea Fiului lui Dumnezeu. Cel rau va fi insa biruit de Hristos, fiind "aruncat afara", si astfel omul si intreaga zidire vor fi scosi de sub inraurirea sa funesta, desi in cuprinsul istoriei acesta va continua sa-si exercite activitatea negativa pana la Judecata de Apoi. In adancurile sale, omul si intreaga creatie vor fi insa izbaviti de aceasta dominatie, chiar daca pe planul temporal satana va mai pune la cale unele actiuni, extrem de spectaculoase. Acestea nu vor fi insa decat zvarcoliri neputincioase, caci "timpul lui e scurt" (Apoc. 12, 12) si vesnicia nu-i mai apartine.

Prin Jertfa si invierea Sa, Domnul il va elibera definitiv pe om de sub dominatia mortii si a celui viclean, facandu-l sa intre intr-o noua etapa existentiala. Ramane insa de lamurit expresia "stapanul lumii acesteia", care i-a descumpanit pe exegeti. Se poate spune - se putea spune chiar inainte de Jertfa mantuitoare a lui Hristos - ca Diavolul este stapanul lumii? S-a discutat mult pe marginea acestei afirmatii. Maritain a limpezit destul de bine lucrurile, bazandu-se numai pe citate scripturistice . In acest context, trebuie sa se tina permanent seama de ambivalenta lumii, dupa cum subliniaza filozoful francez. Daca, potrivit marturiei date de Sfantul Ioan Botezatorul, "Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat... ca sa se mantuiasca, prin El, lumea" (Ioan 3, 16-17), Sfantul Ioan va afirma totusi: "Lumea intreaga zace sub puterea celui rau" (I Ioan 5, 19). Intre aceste doua afirmatii contradictorii, dar simultan valabile, trebuie sa se gaseasca totusi o formula de conciliere. Lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, nu poate fi rea si nu poate constitui domeniul celui rau.

Cand Iisus il numeste pe diavol "stapanul lumii acesteia", El are in vedere pervertirea creatiei in urma caderii. Tot ceea ce, in cuprinsul creatiei, s-a indepartat de Dumnezeu, desprinzan-du-se de centrul ontologic al existentei si acceptand sa graviteze in sfere straine de har si supuse impulsurilor negative venite de la duhurile intunericului, constituie lumea supusa celui rau. Aceasta lume, structural potrivnica lui Dumnezeu, va fi infranta de Hristos pe Cruce, dupa cum singur va afirma, in ajunul Patimilor: "Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33).

Totusi, in actualul eon, lumea ostila lui Dumnezeu si sfasiata de tendinte contradictorii va continua sa existe, desi soarta ei este pecetluita din clipa invierii lui Hristos. Faptul ca Iisus vorbeste de infrangerea diavolului, ce are loc in prezent - "acum" -, constituie dovada ca din acea clipa lua fiinta imparatia Fiului, unul din semnele care indica aparitia acesteia fiind, dupa cum s-a mai subliniat, biruinta obtinuta de Hristos impotriva puterilor intunericului.

Faptul ca moartea Sa pe Cruce va insemna reunificarea intregii creatii in jurul Logosului, care a zidit-o, implicand totodata si eliminarea acelor forte cu tendinte centrifuge, ce urmareau sa o scoata din orbita divina, este subliniat de Iisus atunci cand adauga: "Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32).

De data aceasta, ascultatorii au inteles ca El vorbea de moartea Sa, facand poate legatura si cu parabola grauntelui de grau, dar tocmai de aceea s-au aratat surprinsi: "Noi am auzit din Lege ca Hristosul ramane in veac; si cum zici Tu ca Fiul Omului trebuie sa fie inaltat? Cine este acesta, Fiul Omului?" (12, 34). Scriptura, pe care ei o cunosteau, spunea despre Mesia ca va imparati pe tronul lui David de acum si pana in veac (Isaia 9, 6), de aceea nu puteau pricepe cum va fi cu putinta ca pe Unsul lui Dumnezeu sa-L doboare moartea.

Interpretarea gresita a textelor profetice ii impiedica deci pe evrei sa recunoasca in omul Iisus pe Mesia cel asteptat. in scopul de a le risipi nedumeririle si de a le orienta atentia in sens spiritual, Domnul revine asupra unei descoperiri anterioare, pe care acum o intregeste: "inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge" (Ioan 12, 35).

Odinioara, la sarbatoarea corturilor, El spusese: "Atat cat sunt in lume, Lumina a lumii sunt" (Ioan 9, 5). Tinand seama de aceasta afirmatie, pot fi intelese mai usor si cuvintele de mai sus. Pentru cei din imediata Sa apropiere, prezenta Lui constituia o calauza spirituala, de care dupa moartea Sa vor fi lipsiti, desi, prin mijlocirea Sfantului Duh, El va continua sa Se afle pururea in mijlocul credinciosilor. Prin moartea Sa insa, lumea va fi, intr-un anumit fel, frustrata de aceasta prezenta divina, de aceasta legatura directa cu Divinitatea; de aceea Iisus ii sfatuieste pe cei din preajma Lui sa-si deschida sufletul pentru primirea Luminii, atata timp cat o au printre ei.

Dupa ce a rostit cuvintele de mai sus, Domnul, potrivit marturiei evanghelistului Ioan, a plecat din mijlocul multimii si S-a ascuns (12, 36). Pare ca, desi in aceasta imprejurare poporul s-a aratat mai putin ostil decat in alte dati, Iisus intelesese totusi ca ultimele Sale cuvinte ramasesera zavorate pentru cei mai multi si de aceea, fiind mahnit, simtise nevoia sa Se retraga departe de toti. in ciuda entuziasmului cu care locuitorii Ierusalimului il intampinasera chiar in acea zi, inimile lor nu se deschisesera pentru primirea luminii, caci dupa cum subliniaza evanghelistul: "Desi a facut atatea minuni inaintea lor, ei tot nu credeau in El" (12, 37).

Totusi, potrivit de asemenea marturiei Sfantului Ioan, erau multi, chiar dintre capeteniile poporului, care credeau in El, dar acestia nu indrazneau sa-si exprime credinta in mod public, deoarece se temeau de farisei.

Cand se facu seara, Iisus, dupa cum noteaza sinopticii, Se reintoarse impreuna cu ucenicii la Betania, unde avea sa petreaca noaptea. Astfel se incheia aceasta zi, in care avusese loc o adevarata hristofanie, deoarece Domnul Se descoperise in chip de Fiu al lui Dumnezeu, adica de Mesia, manifestandu-Se prin lucrari proprii atat firii divine, cat si celei umane. El S-a purtat ca un om cand S-a infatisat bland si smerit pe manzul asi-nei, cand a plans pentru suferintele viitoare ale lui Israel, cand S-a cutremurat la gandul mortii apropiate si cand S-a rugat cu credinta Tatalui.

Ca Dumnezeu, El S-a descoperit mai solemn decat in alte imprejurari, alungandu-i cu asprime pe negutatorii din templu, mustrandu-i pe farisei, primind fara sa Se impotriveasca aclamatiile norodului, vindecan-du-i pe bolnavii aflati in templu si profetind convertirea neamurilor, precum si apropiata Sa preamarire.

Natalia Manoilescu Dinu

 

 

 



30 Martie 2012

Vizualizari: 19539

Voteaza:

Intrarea Domnului in Ierusalim 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.