Intrarea triumfala in Ierusalim si refuzul puterii

Intrarea triumfala in Ierusalim si refuzul puterii Mareste imaginea.

Inca de la inceputurile misiunii Sale publice, Mantuitorul a fost asaltat de multimi de oameni. In chiar primul capitol al Evangheliei dupa Marcu, dupa ce ni se relateaza minunea vindecarii, in sinagoga din Capernaum, a unui "om cu duh necurat", aflam ca "a iesit vestea despre El indata pretutindeni in toata imprejurimea Galileii" (Marcu 1, 28). Intrand in casa lui Petru, acolo a vindecat pe soacra acestuia - cea "prinsa de friguri" -, apoi pe "toti bolnavii si demonizatii", incat "toata cetatea era adunata la usa" (Marcu 1, 33). Insa in urmatoarea zi, foarte de dimineata, Domnul Se retrage "intr-un loc pustiu si Se ruga acolo". Aici intervine un episod extrem de graitor, care ne ajuta sa intelegem mai bine ce impact a avut, acum aproximativ doua mii de ani, aceasta activitate publica a Fiului lui Dumnezeu.

Caci au mers sa-L caute Simon Petru si alti ucenici si, gasindu-L, i-au spus: "Toti Te cauta pe Tine" (Marcu 1, 37). Acest "Toti Te cauta pe Tine" nu cuprinde in sine nici o exagerare. Intr-adevar, Hristos Domnul era cautat mai ales de cei care sufereau de diverse neputinte sau de cei care erau insetati de cuvant dumnezeiesc. Si daca inca din primele zile ale activitatii Sale devenise atat de cunoscut, e lesne sa ne imaginam cam la ce cote ajunsese popularitatea Sa (ca sa vorbim mai pe intelesul omului de azi), dupa vreo trei ani de propovaduire si de minuni savarsite. Iar una dintre cele mai mari minuni facute, chiar spre sfarsitul misiunii Sale, a fost cea a invierii prietenului Sau, Lazar, din morti, la patru zile dupa ce fusese ingropat.

Incat e lesne de inteles de ce are parte de o primire atat de triumfala in Ierusalim, din partea unei multimi care Il primea ca pe Mesia - "Fiul lui David" -, cel mult asteptat. Purtat de acest urias "val de popularitate" (ca sa citez o expresie draga jurnalistilor), Iisus din Nazaret ar fi putut lesne dobandi o putere careia nimeni nu avea sanse sa i se opuna. De altfel, anterior, mai existasera porniri, din partea multimii, de a-L proclama drept conducator. Dupa minunea inmultirii celor cinci paini si doi pesti, in pustie, cei de fata au vrut "sa-L ia cu sila, ca sa-L faca rege" (Ioan 6, 15). Era de ajuns ca Domnul sa incuviinteze si ar fi fost imediat proclamat drept imparat al iudeilor. Si totusi, o data intrat in cetatea Ierusalimului, singurul mod in care-si exercita autoritatea este acela de a alunga din templu pe cei ce vindeau si cumparau, justificandu-Si gestul prin cuvintele: "Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!" (Matei 21, 13). Nu-L intereseaza pe Hristos nimic din cele care preocupa de obicei o "cetate" (in sensul de comunitate). Si cu siguranta ca erau multe probleme acolo, cum se regasesc in oricare structura sociala de ieri sau de azi: nedreptate, coruptie, saracie etc. Singurul lucru asupra caruia se apleaca spre a-l indrepta este acela de a reda lacasului de cult de atunci statutul sau firesc, de loc al intalnirii omului cu Dumnezeu. Toate celelalte aspecte care nu cadrau cu acest statut (cum ar fi comertul si vanzoleala fara rost) sunt taxate fara echivoc de Mantuitorul.

Ce avem de invatat noi, cei de azi, din modul in care Domnul a actionat, pe pamant fiind? Mai intai sa intelegem foarte clar ca rolul celui chemat sa indrume, sa conduca suflete spre Imparatia cerurilor, nu trebuie sa fie alterat de nici un fel de responsabilitate de ordin politic. Fie ca e preot sau ierarh sau calugar, cel care si-a asumat, in Biserica, cea mai inalta misiune, aceea de a sluji lui Dumnezeu si oamenilor, nu are ce cauta in functii de natura politica. De aceea exista si o interdictie categorica, in acest sens, din partea Sfantului Sinod, care-i opreste pe clerici nu doar sa candideze, ci si sa faca orice fel de campanie electorala sau sa afirme public convingeri politice partizane.

Apoi, este evident ca Mantuitorul nu a dorit instaurarea unei imparatii pamantesti, nu a dorit sa infiinteze ceea ce astazi numim un stat teocratic. "Teocratiile sub toate formele, orientale sau occidentale, au fost un act de tradare fata de crestinism, un act de tradare si o minciuna, sortite deci ruinei", afirma filosoful rus Nicolai Berdiaev, in volumul care i-a incununat opera, "Incercare de metafizica eshatologica". Instaurarea unei teocratii, ca forma de guvernare ideala, este o utopie, fie si daca tinem cont de faptul ca, "in stat, in imparatia lumii de aici, si mai ales la printul ei (care e satana, n.n.), exista functii necesare lumii acesteia pacatoase, dar exista si o vointa demonica de putere si de dominare, care intareste nedreapta imparatie a acestei lumi inrobite; exista si o imensa abundenta de dusmanie si ura" (am citat din acelasi volum, amintit anterior). Cu alte cuvinte, conditiile in care se desfasoara viata omului de dupa alungarea din rai nu sunt deloc favorabile unei organizari, la nivel macrosocial, bazate pe principii religioase.

Acest lucru este insa posibil la nivelul unor comunitati mai mici. Inca de la inceputurile crestinismului, au existat comunitati in care toate bunurile se puneau la comun si cei care faceau acest lucru (de bunavoie) se asezau astfel sub ascultarea apostolilor sau, ulterior, a celor din ierarhia bisericeasca. Insa chiar si aici au existat situatii problematice, cum a fost cazul sotilor Anania si Safira, care au vrut sa insele comunitatea, dosind din pretul tarinii pe care o vandusera, si care au gustat moartea pentru faptul ca au mintit Duhului Sfant (v. Faptele Apostolilor 5, 1-10). De atunci, cu toate ca au mai fost momente de nedorit, regasim, de-a lungul istoriei, mai ales in monahism, trasaturile de dorit ale unor comunitati structurate evanghelic si orientate eshatologic.

Doar o versiune mai buna a actualei societati?

Ajunsi in acest punct al reflectiilor noastre, nu m-as mira sa-i vad jubiland pe promotorii unui stat in ale carui caracteristici sa nu se regaseasca nimic din aspectele de natura religioasa. Daca Hristos Insusi nu a dorit sa se amestece cu cele lumesti si nu a intervenit in nici un fel in structurile politice, daca istoria a dovedit ca teocratiile nu sunt o solutie viabila si ca doar la nivel microcomunitar se pot, realist vorbind, organiza crestinii, pe principiile Evangheliei (mai ales la nivel de manastire sau de familie), atunci inseamna ca au dreptate cei care cer sa nu existe nici un fel de referinta publica la aspecte care tin de viata religioasa, viata care ar trebui sa se desfasoare doar in astfel de cadre (mai degraba private). Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Tocmai intrarea triumfala (dar smerita - chiar daca suna paradoxal) a Domnului in Ierusalim e dovada ca religia nu are doar o dimensiune personala sau microcomunitara. Participanti la aceste manifestari de entuziasm au fost practic toti cei care se aflau in acele locuri prin care a trecut Mantuitorul, venind dinspre Betfaghe si Betania. Hristos nu a intrat discret, ca intr-o vizita privata, in cetatea sfanta (cum a mai facut-o in alte situatii, cand a mers "pe ascuns" - vezi Ioan 7, 10), ci a lasat sa se cunoasca momentul intrarii Sale, ba chiar l-a pregatit cu atentie.

Si din aceasta, si din alte manifestari publice ale Domnului suntem indreptatiti sa credem si noi, crestinii de azi, ca avem datoria de a nu ne retrage totalmente in spatiul privat, ci de a cauta sa dobandim, fara a ne lipsi de smerenia cuvenita, si o anume "expunere" publica. Chiar daca statul nu poate si nu trebuie sa fie unul teocratic, el poate sa reflecte, in anumite componente ale sale, identitatea crestina a cetatenilor sai, mai ales cand acestia constituie o majoritate covarsitoare. Evitand sa ne "topim" in structuri sociale straine de duhul Evangheliei, pastrand distanta cuvenita, dar conlucrand, atat cat nu contravine normelor credintei, cu institutiile publice, crestinul este chemat sa instaureze pe pamant adevarata Imparatie. Nu o imparatie bazata pe legi mai mult sau mai putin perfectibile, ci una fondata pe Cuvantul lui Dumnezeu, nu una a carei ordine este asigurata prin forta, ci una a carei coeziune i-o confera iubirea, nu o societate in care fiecare se straduieste sa parvina, ci una in care a darui este verbul de capatai.

A cauta sa adaptezi Adevarul crestin la o societate cu scopul de a edifica o versiune mai buna a unei imparatii lumesti este o grava eroare. Adevarata Imparatie se edifica in adancul fiecarei persoane si se extinde, numai si numai printr-o legatura de iubire, catre cel de langa noi. Domnul a intrat triumfal in Ierusalim doar pentru a primi, apoi, sa urce, impovarat de Cruce, pe Golgota. Tintuit pe lemnul Crucii, Hristos era cu adevarat Imparat, mai presus de toti imparatii pamantului. Noi pe unde ne aflam? Am intrat in Ierusalim (adica ne manifestam public credinta)? Urcam pe Golgota (adica ne-am asumat, in mod jertfelnic, statutul de crestin)? Sau inca mai haladuim prin pustiul acestei lumi?

pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

16 Iulie 2013

Vizualizari: 2093

Voteaza:

Intrarea triumfala in Ierusalim si refuzul puterii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE