Rastignirea

Rastignirea Mareste imaginea.

Rastignirea

Din clipa in care Pilat renunta la dreptul sau de gratiere si il preda pe Iisus evreilor, Domnul este parasit in mainile calailor Sai. Sinedristii, pe care ii vom regasi pe Golgota, grabesc pornirea convoiului, caci in acea seara se praznuiau Pastile si pana atunci osanditul trebuia sa-si fi dat sufletul. Impreuna cu Iisus aveau sa fie rastigniti si doi talhari, condamnati probabil mai de mult, pe care Pilat, in semn de dispret fata de iudei, ii asociaza la supliciul Aceluia socotit drept regele lor.

Osanditii trebuiau sa-si poarte singuri crucea pana la locul executiei, ei fiind dati in grija unui sutas, ajutat de o mica unitate de ostasi romani. Evreii il duc la moarte, dar romanii sunt cei ce supravegheaza executarea pedepsei.

In urma venea multime mare de popor, dintre care nu toti erau impotriva lui Iisus. Fiind ajunul Pastilor, in Ierusalim se aflau in acel moment numerosi pelerini veniti cu prilejul sarbatorilor, care vor fi urmat convoiul osanditilor, atat din curiozitate, cat si poate dintr-un sentiment de compasiune pentru Iisus, despre care auzisera atatea.

Iata-L deci pe Fiul Tatalui, care Se intrupase spre a-1 mantui pe om, ducandu-Si cu anevoie crucea catre locul unde avea sa patimeasca. Acela care ii indemnase pe ucenicii Sai sa-si poarte crucea, simbol al acceptarii suferintelor, indeplineste acum aceasta lucrare in toata cruda ei realitate. Pentru Iisus crucea nu mai este un simbol, ci un obiect care apasa cu toata greutatea pe firavii Lui umeri. Ducandu-Si crucea, El simte povara conditiei umane, ingreuiata de noianul pacatelor.

Chinurile Domnului, care la Ghetsimani fusesera numai spirituale, sunt acum sporite de suferinta trupeasca, caci spre a ne izbavi El trebuia sa sufere nu numai in cuget, ci si in sfant trupul Sau. Fiind foarte slabit din pricina flagelarii care precedase acest supliciu, Iisus Se prabusea sub greutatea poverii. De aceea romanii au apelat la ajutorul unui om strain de Iisus, care sa-I ajute la purtarea crucii.

Toti sinopticii relateaza ca, in drum spre Golgota, ostasii oprira un trecator, Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, dupa cum precizeaza Marcu (Marcu 15, 21), si il silira sa duca crucea. Simon se supuse fara impotrivire la aceasta porunca si, purtand crucea, merse in urma lui Iisus pana la locul supliciului (Luca 23, 26). Se pare ca, ulterior, Simon s-a convertit. Sfantul Pavel, in epistola catre romani, pomeneste pe un anume Ruf "cel ales intru Domnul" (Rom. 16, 13). Daca acest Ruf era cu adevarat feciorul cirineianului, inseamna ca fapta lui Simon rodise insutit pentru neamul lui.

Trebuie retinut amanuntul notat de Luca, si anume ca Simon venea de la tarina. Rezulta deci ca - asa cum s-a mai subliniat - evenimentul a avut loc in ajunul Pastilor, caci in zi de praznic nimeni nu ar fi cutezat sa mai iasa la camp.

Lui Simon i s-a daruit cea mai mare gratie, de care nu s-au invrednicit nici apostolii: aceea de a purta crucea Domnului, contribuind astfel la usurarea suferintelor Sale. Hristos este Dumnezeu, dar si om adevarat, in aceste ceasuri cumplite, Logosul acorda intaietate omenitatii din Hristos: El infraneaza puterea dumnezeirii pentru ca omul sa fie lasat singur prada durerii si s-o invinga. Iisus sufera ca om si de aceea are nevoie de un alt om cu care sa imparta suferinta, care sa-L ajute la purtarea crucii. Aceasta nu este un semn de neputinta, ci de smerenie, un alt aspect al chenozei, ce merge pana la asumarea tuturor trasaturilor omenesti, care nu constituie alunecari spre pacat. Acceptand ca un altul sa-L sprijine si sa-I ia o parte din povara, Hristos alunga orice urma de orgoliu. Exista o ispita subtila si in dorinta de a infrunta singur suferintele, bizuindu-te pe propriile puteri. Domnul o respinge, primind sa fie ajutat. Gandul ca si Hristos a avut nevoie de o prezenta omeneasca si a ingaduit ca un altul sa fie alaturi de El este de natura sa ne mangaie si sa ne faca sa nu dezna-dajduim atunci cand simtim ca ne lasa puterile. Ucenicii lui Hristos nu vor fi insa niciodata singuri cu crucea ce le-a fost harazita, caci Domnul este pururea cu ei, ajutandu-i sa o poarte.

Printre cei care urmau lui Iisus pe drumul spre locul Capatanii se aflau, dupa marturia lui Luca, si unele femei "care se bateau in piept si II plangeau" (Luca 23, 27). Vazandu-le, Domnul Se intoarse catre ele si le spune: "Fiice ale Ierusalimului, nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plan-geti-va si pe copiii vostri" (23, 28), adaugand o profetie care reaminteste o proorocie a lui Osea: "Caci iata, vin zile in care vor zice: Fericite sunt cele sterpe si pantecele care n-au nascut si sanii care n-au alaptat!" (23, 29).

Mantuitorul Se infioara la gandul incercarilor ce le asteapta pe aceste femei, dar si pe cei ce vor veni dupa ele. El sufera in cugetul Sau pentru destinul tragic al lui Israel, pe care a nadajduit de atatea ori ca ar putea sa-l indeparteze si care acum ii apare de neinlaturat. La chinul Sau se adauga gandul la suferintele pe care le va indura poporul evreu.

In legatura cu prezenta acestor femei ce il compatimesc pe Iisus si plang pentru El, trebuie subliniat ca nicaieri in Evanghelii nu apare vreo femeie care sa manifeste ostilitate fata de Mantuitorul. Chiar in clipa cand iudeii il trimit la moarte, femei din Ierusalim il urmeaza plangand. Prin ele, Israel participa la suferintele lui Hristos, indreptatind astfel speranta exprimata de Sfantul Pavel potrivit careia o ramasita, aleasa prin har si apartinand poporului ales, va dobandi ceea ce au pierdut ceilalti (Rom. 11, 5-7). Evreii nu au fost numai calai; printre ei s-au aflat si ucenici, care se cutremurau de suferintele lui Iisus, precum si femeile care L-au insotit pe Golgota. Vestind fiicelor Ierusalimului nenorocirile ce vor veni, Iisus adauga: "Daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 31), intrebare de natura sa nedumereasca. Pare ca lemnul verde il inchipuie chiar pe Hristos, asemuit unui copac fecund, pe cand prin cel uscat El intelege pe cei secatuiti de o viata spirituala si rosi de pacate. Daca El, Fiul Tatalui, Mielul cel fara de prihana, trebuie sa patimeasca astfel, ce vor avea de indurat cei apasati de greutatea pacatelor proprii? Domnul ii vizeaza aici in primul rand pe cei vinovati de moartea Lui, dar si pe ratacitii ce vor veni. intrebarea Sa rasuna profetic peste veacuri.

Pe cand Mielul, ce ridica pacatele lumii, Se indrepta sangerand spre locul unde avea sa fie rastignit, preotii si arhiereii junghiau in templu mieii pastrati pentru marea sarbatoare si se pregateau sa serbeze Pastile! Hristos, a Carui jertfa fusese prefigurata de uciderea mielului pascal, va patimi in ziua si la ceasul cand evreii faceau pregatirile pentru praznu-irea Pastilor.

Si totusi, cei de fata raman orbi si nu inteleg ca sub ochii lor se implinesc cele prefigurate in vechea alianta si prevestite de prooroci... Este cea mai cumplita orbire colectiva din istorie - bogata, de altfel, in numeroase rataciri. Cei care urcasera la Ierusalim pentru a participa la cina pascala sunt fara sa vrea si fara sa stie martori la Jertfa Mielului, care se implineste spre mantuirea lor si a tuturor oamenilor.

Evanghelistii se dovedesc extrem de concisi in relatarea rastignirii. Mai mult decat oricand se observa aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amanunte menite sa raneasca sensibilitatea si sa creeze efecte dramatice. Ei evita constant tot ce poate stimula imaginatia si se limiteaza in relatarile lor la ceea ce este esential si semnificativ din punct de vedere spiritual. "Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga" relateaza Luca extrem de succint (23, 33).

Denumirea de Capatana sau Golgota a locului isi gasea explicatia in forma ridicaturii stancoase pe care aveau sa se inalte crucile. El se afla situat in nordul Ierusalimului, langa poarta Damascului. Sfantul Ioan Hrisostom spune ca Hristos a fost ucis in afara orasului si a zidurilor acestuia, tocmai pentru ca jertfa Sa este universala.

Dupa o veche traditie ebraica, pe Golgota s-ar fi aflat ingropat craniul lui Adam, credinta de natura sa sugereze numeroase conexiuni. Tot aici ar fi vrut Avraam sa-l jertfeasca pe Isaac, personaj biblic in care exegetii au intrezarit prefigurarea lui Hristos. Ierusalimul constituie de altfel axul in jurul caruia graviteaza toate religiile abrahamice si, dupa spusele profetilor, tot aici va avea loc Judecata de Apoi si va incepe transfigurarea finala. Numai la Ierusalim putea deci Fiul lui Dumnezeu sa patimeasca si sa invinga moartea.

Inainte de a fi tintuit pe cruce, lui Iisus I se da sa bea vin amestecat cu fiere, dupa Matei, cu smirna, dupa Marcu; dar gustandu-l, Domnul il respinge. Era obiceiul ca o astfel de bautura ametitoare sa fie data osanditilor inainte de supliciu, pentru a-i face sa indure mai usor chinurile. Matei mentioneaza fierea poate tocmai pentru a sublinia din nou implinirea unei profetii: "Si mi-au dat spre mancarea mea fiere si in setea mea m-au adapat cu otet" (Ps. 68, 25). Partea a doua a profetiei se va realiza peste cateva ceasuri.

Marcu este singurul evanghelist care consemneaza ora cand a avut loc rastignirea: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea" (Marcu 15,25). Deasupra crucii Mantuitorului, Pilat poruncise sa se puna o tablita cu inscriptia: "Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor" (Ioan 19, 19), scrisa in evreieste, latineste si greceste. Ioan afirma ca arhiereii, nemultumiti de aceasta formulare, s-au dus la procurator si l-au rugat sa schimbe textul: "Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor" (19, 21), sugerara ei. Pilat insa, de data aceasta, nu s-a mai lasat influentat si a ramas la punctul sau de vedere. "Ce am scris, am scris" (19, 22) le raspunde el scurt preotilor evrei, fara a mai admite o noua discutie. Din pacate, procuratorul se hotaraste cam tarziu sa-si mentina autoritatea; totusi, este impresionant de constatat cum, afirmand demnitatea imparateasca a lui Hristos, el exprimase fara sa-si dea seama un adevar a carui insemnatate nici nu o sesizeaza. Semnificativ este si faptul ca inscriptia apare scrisa in limbile celor trei mari culturi, care isi vor pune succesiv pecetea pe religia intemeiata de Iisus. Iudeea, Elada si Roma sunt astfel prezente pe Golgota, asistand la nasterea Bisericii crestine si a unui nou mod de adorare a Divinitatii.

Sobrietatea naratiunii evanghelice, care elimina orice detaliu macabru si evita continuu sa cada in patetism, eludeaza momentul infricosator in care Fiul Tatalui este pironit in cuie si tintuit pe lemnul crucii si toata suferinta ce a incaput in acele clipe in care s-a indeplinit mantuirea noastra. Doar Luca mentioneaza cateva cuvinte ale Mantuitorului, care depasesc in dragoste jertfelnica tot ceea ce rostise El pana atunci. Pe cand ostasii de fata il huleau si isi bateau joc de El, Domnul se ruga: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). El nu ridica glasul spre a Se plange sau spre a-i ameninta pe calaii Sai, ci doar spre a Se ruga ca Tatal ceresc sa le ierte acest pacat. in apararea evreilor, Iisus invoca argumentul nestiintei: nici iudeii, nici ostasii romani nu banuiesc ca il rastignesc pe Fiul lui Dumnezeu. De fapt, acesta este cel mai puternic temei pentru care Israel poate fi absolvit de pacatul sau. Sfantul Petru va afirma cu tarie: "Si acum, fratilor, stiu ca din nestiinta ati facut rau ca si mai-marii vostri" (F.A. 3, 17), iar Sfantul Pavel va sublinia si el ca iudeii L-au osandit pe Iisus "necunoscandu-L" (F.A. 13, 27).

Claudel spune ca rugaciunea de pe cruce a Mantuitorului a fost ascultata - cum ar fi putut fi altfel? - si ca Israel, fiul risipitor indragit de Dumnezeu, in ciuda caderilor sale, se va mantui pana in cele din urma. Tot el subliniaza cu subtilitate ca evreii, desi au facut posibila jertfa de pe cruce, sunt totusi primii care s-au bucurat de roadele ei, intrucat pe cand scump sangele lui Hristos curgea pentru mantuirea tuturor oamenilor, El Se ruga in primul rand pentru iertarea fiilor lui Israel385. Ultimul Lui gand merge deci catre poporul Sau, de soarta caruia Se infioara.

Indata ce sfarsira cu rastignirea, ostasii luara hainele lui Iisus si le impartira intre ei. Era obiceiul ca hainele osandirilor la moarte sa fie date celor care supravegheau indeplinirea sentintei. Soldatii se gasira insa de data aceasta in incurcatura, deoarece camasa, fiind fara cusatura si tesuta in intregime, nu putea fi sfasiata. Atunci le dadu in gand sa o traga la sorti. Pe cand Hristos patimea pentru noi toti, cei ce il pazeau se dedau la un joc de noroc spre a-si insusi ultimele lucruri ramase de la El. Fiul Tatalui paraseste aceasta lume dezbracat de orice podoaba si lipsit de tot ce ar fi putut poseda, dand astfel pilda suprema a renuntarii totale, deoarece primeste moartea intr-o stare de umilire desavarsita.

Actul ostasilor face parte din seria faptelor ce fusesera proorocite de profetii care, cu veacuri in urma, anticipand intr-un mod uluitor, pana in cele mai mici amanunte, Patimile lui iisus. Sfantul Ioan Evanghelistul confirma ca prin tragerea la sorti s-a implinit profetia (Ps. 21, 20) unde se spunea: "impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au aruncat sorti" (Ioan 19, 24). De la Augustin incoace exegetii s-au deprins sa vada in camasa fara cusatura simbolul Bisericii lui Hristos, ce nu poate fi nici impartita, nici dezbinata.

Dar pare ca acel joc infam, ce consta in a trage la soiti hainele Celui care "intemeiase pamantul pe ape", nu era inca suficient spre a umple paharul cu umilinte pe care Hristos trebuia sa-l soarba pana la ultima picatura, in timp ce Iisus, cu bratele intinse pe crucea inaltata intre cer si pamant, patimea pentru a readuna in jurul Sau si pentru a readuce la Tatal tot ce odinioara zidise, si pe cand sangele Sau se prelingea pe pamant sfintindu-1, cei ce treceau indrazneau sa-L infrunte chiar si in acea clipa suprema. Unii isi aminteau de invinuirea privind daramarea templului si il sfidau: "Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuies-te-Te pe Tine insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!" (Matei 27, 40). Iar arhiereii, carturarii si batranii - toti venisera deci pe Golgota sa asiste la rastignirea lui Iisus - isi bateau si mai amarnic joc de El, spunand: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Daca este regele lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede in El. S-a increzut in Dumnezeu: Sa-L scape acum, daca-L vrea pe El! Caci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu" (27, 42-43).

Cumplite sunt aceste provocari; ele oglindesc din nou interventia duhului celui rau, inrudindu-se in intelesul lor adanc cu ispitirile, si totodata pun iarasi in lumina nedumeririle evreilor. in esenta, ceea ce I se cere lui Hristos, pana in ultima clipa, este un miracol uluitor: sa-Si arate puterea coborand de pe cruce si nimicindu-Si calaii, pentru ca numai astfel vor crede in El. Este de presupus ca unii dintre cei care rosteau aceste hule erau sinceri; poate ca ei chiar asteptau minunea menita sa-L salveze de supliciu si sa le intareasca credinta. Un asemenea miracol i-ar fi putut desigur converti pe multi. Mantuitorul insa a evitat continuu sa recurga la minuni menite sa starneasca uimirea si sa excite curiozitatea, fara insa a produce o prefacere launtrica, deoarece astfel de minuni ar fi avut un caracter de constrangere si ar fi dus la convertiri superficiale, realizate cu pretul violarii libertatii persoanei. Si apoi, tinea de o randuiala mai adanca, pe care noi nu o putem patrunde intru totul, ca omul sa fie mantuit prin suferinta si jertfa, si nu printr-un act de putere. Pe cruce Iisus nu savarseste nici o minune, dar prin suferinta Sa tacuta si primita cu rabdare El ne izbaveste pe toti de sub stapanirea pacatului si a mortii. Fiecare picatura din sfant sangele Sau sterge cate una din faradelegile noastre.

Sub ochii celor ce treceau pe Golgota avea loc cea mai mare minune din cuprinsul istoriei: portile cerului se deschideau si omul, izbavit de moarte, regasea comuniunea cu Tatal ceresc. Si totusi, martorii acestui eveniment unic, neintelegand nimic, continuau sa ceara o minune. Dar cuvintele aruncate de catre arhierei in obrazul lui Hristos includeau inca o intentie demonica: aceea de a surpa increderea lui Iisus in Tatal, Care aparent il parasise, lasandu-L prada mortii.  Se simt din nou uneltirile celui rau, care nazuieste sa-L rupa pe Hristos de Tatal picurand in sufletul Sau deznadejdea in fata unei morti nedrepte. Duhul intunericului incearca, prin glasul arhiereilor si al trecatorilor lipsiti de suflet, sa trezeasca in Hristos spiritul de revolta, tendinta de autoafirmare, cu scopul de a-L face sa Se opuna Tatalui, sa-L infrunte. Dar ceea ce satana nu izbutise odinioara, pe muntele Carantaniei, cand folosise mirajul placerii si al puterii, nu ii va fi dat nici acum sa obtina, in ciuda suferintei care punea stapanire pe trupul lui Iisus.

Tocmai prin faptul ca a acceptat in mod liber suferinta si a indurat-o rara carteala si revolta a putut Hristos sa ne mantuiasca. Sfantul Pavel si toti ceilalti scriitori neotestamentari subliniaza in repetate randuri ca Mantuitorul a dat dovada de cea mai deplina smerenie, facandu-Se ascultator "pana la moarte, si inca moarte de cruce" (Filip. 2, 8). Prin cruce Domnul a biruit orgoliul, precum si orice tendinta de autoafirmare care se afla la originea tuturor pacatelor. Acceptand sa fie asezat in rand cu ultimii dintre nelegiuiti, sa sufere supliciul cel mai hulit, El a lepadat orice mandrie si S-a supus intru totul Tatalui, rabdand ocari si insulte fara a Se plange sau a-i blestema pe calaii Sai. Blandetea, supunerea la vointa Tatalui constituie trasaturile cele mai caracteristice ale Mielului lui Dumnezeu, asa cum fusese intrezarit cu veacuri in urma de Isaia, in viziunea sa profetica: "Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa" (53, 7).

Spre a-l mantui pe omul care se pierduse tocmai prin dorinta de a se opune Tatalui si de a-si fauri o vointa autonoma, neatarnata, Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care intruchipeaza atotputernicia divina, "Se jertfeste in mod liber si renunta la orice putere si mai ales la orice vointa de putere", facand ca atotputernicia Sa sa se preschimbe in darul de a birui prin rabdare. Iisus afirmase singur despre Sine: "Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, fiindca Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-1 ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-1 iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10, 17-18).

Cuvintele de mai sus dezleaga intrucatva, atat cat poate fi ea dezlegata, taina cea de nepatruns a jertfei Fiului lui Dumnezeu. Ele atesta o data mai mult deplina libertate in care Hristos isi ofera propria viata, precum si faptul ca, savarsind de buna voie aceasta jertfa suprema, El indeplineste dorinta Tatalui si face astfel sa creasca neincetat dragostea dintre Tatal si Fiul. Schillebeecks subliniaza ca numai pe plan uman putea daruirea eterna a Fiului fata de Tatal sa capete forma de jertfa. De aceea Patimile constituie, dupa el, manifestarea suprema a dragostei Fiului fata de Tatal si a Tatalui fata de Fiul. A fost deci necesara aceasta chenoza suprema a Fiului, aceasta predare a Sa desavarsita in mainile Tatalui, indeplinita cu dragoste jertfelnica, pentru ca El sa-Si manifeste si pe plan temporal vocatia, care consta in a sluji si a Se darui.

Jertfa lui Hristos raspunde deci unei necesitati mai adanci, care tine de profilul spiritual al celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, la care precumpanesc ascultarea si slujirea fata de Tatal, izvorate dintr-o iubire nemarginita. Spre a-l impaca pe om cu Dumnezeu si a-1 readuce in comuniune cu Divinitatea, era nevoie de Jertfa Fiului lui Dumnezeu. El isi va oferi deci viata din dragoste pentru omul cazut, dar si spre a raspunde unei chemari mai adanci, care II indemna sa-Si arate iubirea fata de Tatal prin supunere si daruire totala.

Sfantul loan Evanghelistul arata ca la originea jertfei Fiului se afla iubirea Tatalui fata de lumea prabusita in pacat: "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Aceasta afirmatie infirma invatatura lui Anselm de Canterbury, care il infatisa pe Dumnezeu Tatal ca pe un senior ofensat ce pretindea satisfactie pentru ca fusese insultat. Este aproape un sacrilegiu a crede ca demnitatea divina ar fi putut fi lezata prin pacatul omului si ca, din aceasta pricina, Dumnezeu ar fi asteptat o compensatie, in schimbul careia ar fi acordat iertarea. O asemenea conceptie vadeste o mentalitate juridica, total straina de modul in care il descopera Revelatia pe Dumnezeu.

Daca Dumnezeu doreste mantuirea oamenilor, este din mila si din dragoste pentru fapturile Sale. Si totusi, Celui Atotputernic ii este cu neputinta, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, a-1 sili pe om sa-L iubeasca, pentru ca asteapta de la el o dragoste izvorata din libertate. Tocmai pentru aceasta L-a trimis El pe Fiul Sau in lume si a ingaduit ca Acesta sa sufere moarte muceniceasca spre a-l mantui pe om prin iubire, tara a-l aduce cu sila la credinta. Hristos, urmand indemnul Tatalui, accepta sa moara pentru om, spre a-l convinge, asa cum spunea Nicolae Cabasila, ca il iubeste cu o dragoste nebuna (manikos eros). Pentru El crucea apare ca punctul unde se intersecteaza dragostea Sa fata de Tatal cu aceea fata de omul cazut. De aceea moartea pe cruce constituie implinirea, la modul desavarsit, a vocatiei Sale de Fiu si de Mantuitor.

Pe cruce, Sfanta Treime Si-a aratat ca niciodata iubirea fata de om: Tatal L-a daruit pe unicul Sau Fiu pentru mantuirea noastra, iar Fiul a patimit pentru noi impreuna cu Sfantul Duh, caci, dupa cuvantul apostolului, Hristos S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana "prin Duhul cel vesnic" (Evr. 9, 14). Sfantul Duh a participat deci impreuna cu Fiul la aducerea sfintei Sale jertfe. Insa ceea ce poate parea straniu si greu de inteles, mai ales pentru omul de astazi, este legatura dintre jertfa si rascumpararea omului. Pentru a incerca, pe cat este posibil, dezlegarea acestei taine trebuie sa patrundem mai adanc in semnificatia notiunii de jertfa, a carei finalitate nu se poate reduce la ispasire, caci originea ei este anterioara caderii390. Plecand de la comentariile patristice, indeosebi de la acelea ale Sfantului Maxim, s-a ajuns la concluzia ca jertfa este structural legata de creatie, a carei taina o descopera. insasi zidirea lumii a constituit un act jertfelnic din partea Creatorului, caci Fiul Tatalui a cunoscut mai inainte de a o zamisli din nefiinta cata suferinta ii va pricinui acest rod al dragostei divine. De aceea Sfantul loan Teologul il contempla pe Miel injunghiat inca de la intemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Jertfa este deci inscrisa la temelia creatiei si tot ea va deveni, dupa cadere, mijloc de rascumparare a omului si a lumii, de restaurare a lor in har.

Daca de esenta Dumnezeirii tine autodaruirea jertfelnica, iar omul a fost zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rezulta ca jertfa este una din modalitatile de manifestare ale chipului divin din om, modul specific prin care creatura raspunde la iubirea lui Dumnezeu. Fata de darul pe care i l-a facut Dumnezeirea omului, aducandu-l la existenta si facandu-l stapan al intregii zidiri, omul ar fi trebuit sa se daruiasca pe sine Tatalui ceresc, din strafundurile fiintei sale. Pe aceasta cale a dragostei jertfelnice ar fi trebuit sa paseasca Adam, pentru a face ca chipul divin sa atinga dezvoltarea sa plenara, a carei tinta finala era dobandirea asemanarii depline cu Divinitatea. Caderea insa l-a abatut pe om de la adevarata sa menire si a facut ca pacatul sa se interpuna intre el si Ziditorul sau.

Omul cazut, in care totusi, sub pojghita groasa a pacatului, mai licarea chipul divin, a intuit ca numai prin daruire generoasa se mai putea apropia de Dumnezeu si putea obtine astfel iertarea. De aici aparitia sacrificiilor prezente in toate religiile, prin care omul, nemaigasind calea unei ablatiuni personale, incerca sa-L omagieze pe Creator prin oferirea de daruri smulse naturii, ce constituiau totodata rodul muncii si al stradaniilor sale. insa aceste sacrificii nu puteau totusi sa stearga pacatul si sa aduca impacarea cu Tatal.

Asadar, jertfa, care initial trebuia sa fie cale spre desavarsire, plinire a destinului uman, a devenit dupa cadere, sub forma specifica a aducerii de prinoase, mijloc de impacare a omului cu Dumnezeu. Totusi, jertfele aduse inainte de intruparea lui Hristos, chiar si cele practicate in cadrul iudaismului, nu aveau decat o valoare de simbol, deoarece nu puteau sa-l elibereze pe om de pacat si sa-l repuna in comuniune cu Dumnezeu. Ele indicau cel mult o anumita deschidere a sufletelor fata de Divinitate, dar in finalitatea lor profunda ramaneau sterile.

Numai o suferinta infinita, purtata de Dumnezeul cel intrupat, putea sa topeasca tot raul si tot pacatul care deformau creatia. Nimeni in afara de Fiul Tatalui nu poseda o asemenea capacitate de suferinta, nascuta din compatimirea iubitoare pentru omenirea cazuta, care sa contrabalanseze pacatul intregii omeniri, anulat astfel de iubirea Sa mistuitoare. Totodata, numai El - adica numai o fiinta neprihanita, neintinata nici de pacatul stramosesc, nici de vreunul personal - Se putea aduce pe Sine jertfa desavarsita, menita sa-l impace pe om cu Dumnezeu.

Jertfa presupune acceptarea de a indura chinuri pentru altul, mergand pana la nimicirea propriei fiinte. De esenta jertfelor, aduse de omul cazut, tinea consumarea pana la disparitie a prinoaselor oferite sub forma de sacrificiu. Obscurele intuitii prezente in mai toate religiile anterioare intruparii lui Hristos au sesizat necesitatea arderii de tot, adica a distrugerii totale a animalelor consacrate, in vederea obtinerii iertarii pacatelor.

Hristos insa nu numai ca a suferit pentru pacatele noastre, dar a primit de buna voie sa Se impovareze cu pacatul universal. "El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", spune Sfantul Petru (I Petru 2, 24), iar Sfantul Pavel se exprima intr-un mod si mai cutremurator: "Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Gal. 3, 13). Cum a fost cu putinta ca Hristos, fiind fara de pacat, sa-Si asume pacatul intregii omeniri ramane o taina in veci nedezlegata. Bulgakov subliniaza ca Iisus nu numai ca patimeste pentru pacatele lumii, dar Si le si insuseste prin dragoste compatimitoare. El, Cel fara de pacat, preia natura pacatoasa a vechiului Adam, devenind astfel in mod real Mielul lui Dumnezeu care poarta pacatul lumii. Totusi, modalitatea asumarii pacatului universal de catre Fiul Tatalui nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca. Aceasta este marea antinomie, asa cum o numeste Parintele Staniloae, marea taina a solidaritatii lui Iisus cu omenirea pacatoasa. Impropriindu-Si natura umana, intinata de caderea lui Adam, Hristos Se identifica cu tot neamul omenesc, pentru care sufera, spre a-l mantui. in calitatea Sa de cap al omenirii cazute, al carei pacat Si-l asuma, El Se jertfeste pe Sine, aducand suprema Liturghie, care are darul de a sterge pacatele tuturor.

Caderea primului om pricinuise o umbrire a chipului divin din om, o deformare a fiintei sale; era deci necesara o restaurare a omului. Totodata insa, deoarece pacatul se interpusese intre om si Dumnezeu, instrai-nandu-l de Creatorul sau si izolandu-l intr-o lume ce-i devenise vrajmasa, era nevoie de o actiune mai energica, menita sa taie raul din radacina si sa faca posibila revenirea omului la Dumnezeu si reunificarea creatiei sfartecate prin pacat. Dar prima si cea mai dureroasa urmare a pacatului lui Adam fusese aparitia mortii, care tindea sa-1 nimiceasca pe om si intreaga zidire, caci "printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Rom. 5, 12). Omul trebuia deci eliberat de povara pacatelor si izbavit de tirania mortii, iar acest lucru nu-l putea face decat Fiul lui Dumnezeu cel intrupat.

Jertfa Fiului nu era deci ceruta de un Dumnezeu cu chip de despot, Care intelegea sa Se razbune pe omul care ii gresise si de la care astepta plata pentru faradelegile sale, ci de cauze mai adanci, care tineau de insasi structura fiintei umane si de randuiala acestei lumi, asa cum a fost ea conceputa de Ziditorul ei. Intreaga creatie, intinata din pricina pacatului, va trebui sa sufere o adevarata mutatie, spre a continua sa fiinteze, transfigurata, dincolo de hotarul actualului eon. Dar numai sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, care singur reprezenta plenitudinea jertfei, avea darul de a topi pacatul universal si de a-1 mantui pe om si tot ceea ce exista.

Sfantul Grigorie Teologul subliniaza ca taina rascumpararii nu poate fi explicata cu ajutorul conceptelor rationale. Tatal accepta jertfa Fiului nu pentru ca El ar fi pretins-o, ci din iconomie, pentru ca omul sa fie mantuit si sfintit. Din marturia autorilor neotestamentari, ca si din scrierile tuturor Sfintilor Parinti, rezulta ca rastignirea lui Hristos era singura cale de izbavire a omului, singurul mijloc de regenerare a naturii umane intinate de pacat. Hristos, cap al intregii umanitati, pe care avea sa o mantuiasca, trebuia sa sufere atat in trupul cat si in cugetul Sau. Sfantul Maxim a aratat ca Hristos a biruit atat ispita placerii, odinioara, pe muntele Caran-taniei, cat si pe aceea a durerii. Comentand un pasaj din Sfantul Maxim, Parintele Staniloae subliniaza ca prin infrangerea atat a afectelor de placere, cat si a celor de durere, Iisus a supus aceste afecte vointei omului. Astfel a neutralizat El trasatura patimitoare din firea umana, ce aparuse in urma caderii lui Adam, dand omului posibilitatea de a nu se lasa dominat nici de placere si nici de durere.

Cel rau a crezut ca afectele naturale, proprii firii omenesti de dupa cadere, pe care Fiul Si le-a asumat o data cu conditia umana, se vor putea preface in pricini de razvratire impotriva Tatalui. Apare din nou cat de marginita era viziunea sa. El nici nu banuia macar ce putere salasluia in Hristos, Care prin suferintele indurate in trupul Sau a slobozit natura omeneasca de sub stapanirea puterilor intunericului si a facut-o apta de a se invrednici de viata vesnica.

Pe cruce Logosul infrana dumnezeirea din Hristos, pentru ca toate sa le rabde si sa le invinga omul, si nu Dumnezeul. Sfantul Pavel si toti Sfintii Parinti accentueaza asupra suferintelor reale indurate de Iisus "in trupul carnii Lui" (Col. 1, 22). Firea divina din Hristos nu a patimit pe cruce, spun toti Sfinti Parinti. Totusi, daca se tine seama de distinctia dintre natura si energii, se poate spune ca Cuvantul a suferit in trup prin mijlocirea energiilor Sale. Parintele Staniloae face o analiza subtila, subliniind ca energiile sunt manifestari voluntare si libere ale Divinitatii, prin care Dumnezeirea dezvaluie ceva din fiinta Sa si intra in legatura cu lumea creata. Prin energii Dumnezeul Se impartaseste de suferinta spirituala indurata de om si astfel divinul si umanul se intalnesc in patimirea inchinata Tatalui. Exista deci o intrepatrundere a celor doua firi din Hristos pe planul energiilor. Sfantul Chirii al Alexandriei spune ca, desi Logosul este mai presus de patimire, totusi El Si-a impropriat patimile propriului Sau trup.

Sfantul Maxim arata ca pe cruce puterea divina din Hristos a patruns pana in strafundurile firii umane, realizandu-se astfel "capatul lucrarii tainice a inomenirii lui Dumnezeu", precum si a indumnezeitii depline a naturii omenesti. Abia atunci se desavarseste deci complexul proces inceput o data cu intruparea Cuvantului, care avea sa duca la perfecta sudare a celor doua firi, fara ca totusi acestea sa se amestece sau sa se contopeasca vreodata. Hristos patimeste cu omenitatea Sa, dar Dumnezeul nu ramane total strain de aceasta suferinta, tocmai pentru ca in acea clipa unirea dintre cele doua naturi atinsese punctul culminant.

Restaurarea omului se indeplineste deci atat prin tamaduirea inclinarilor pacatoase ale trupului, cat si prin starpirea egoismului si a tendintei de autoafirmare. Deoarece pacatul aparuse ca o consecinta a libertatii si ca o manifestare a vointei autonome, el nu putea fi biruit decat printr-o libera renuntare la vointa proprie si prin desavarsita ascultare. "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi", spune Sfantul Pavel (Rom. 5, 19).

Supunandu-se intru totul Tatalui si lepadand orice pornire egoista, Hristos taie radacinile pacatului, la originea caruia se afla totdeauna o hipertrofie a eului. in modul acesta, El inlatura si vrajmasia dintre oameni, separati si dezbinati de tendintele lor egocentrice, readunandu-i in aceeasi dragoste fata de Dumnezeu, "ca prin El avem si unii si altii apropierea catre Tatal, intr-un Duh" (Efes. 2,18). Nimicind pacatul si tamaduind firea umana, pe care o face apta sa dobandeasca nemurirea, Domnul daruieste omului capacitatea de a reveni in comuniune cu Tatal. Astfel ia nastere un nou univers spiritual. Lumea se zideste din nou, asa cum glasuieste o cantare a Bisericii Ortodoxe. Este vorba de o restaurare a intregii creatii, care incepe o data cu rastignirea lui Hristos, dar se va desavarsi abia la transfigurarea finala, cand toata zidirea va fi integrata in imparatie.

Totodata, nimicind temeiurile ontologice ale pacatului si dand omului putinta sa se elibereze de el, Hristos a dat prin cruce lovitura de gratie imparatiei intunericului: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapa-niile, le-a dat de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Colos. 2, 15). Acum, pe cruce, il biruieste definitiv Fiul lui Dumnezeu pe satana. Chiar daca ulterior, in cuprinsul istoriei, spiritul cel rau isi va mai manifesta prezenta, uneori in mod foarte dramatic, acestea nu sunt decat ultimele zvarcoliri ale celui care, stiind ca a pierdut vesnicia, incearca sa se faca stapan pe clipa, concentrand in aceasta cele mai rafinate si subtile ispite.

Pe cruce, asadar, Hristos sufera si ispaseste pentru noi toti, intemeind un nou legamant, al carui Arhiereu este. Jertfa adusa de El are o valoare universala; ea ridica pacatele tuturor oamenilor, savarsite in cuprinsul intregii istorii, deci si cele infaptuite dupa ce va fi avut loc rastignirea Sa. Sfantul Ioan il vede pe Miel injunghiat pana la sfarsitul istoriei, pentru ca jertfa Fiului continua sa fie adusa in cer si pe pamant pana la mantuirea ultimului pacatos. De aceea Sfantul Pavel II numeste pe Hristos "Arhiereu in veac" (Evr. 6, 20), intrucat Jertfa Sa este pururea lucratoare. Pe scaunul slavei, El Se afla asezat de-a dreapta Tatalui, prelungindu-Si acolo slujirea arhiereasca (Evr. 10, 12), dar asumandu-Si simultan si demnitatea imparateasca, manifestata plenar prin inviere.

Dar pentru ca omul sa se poata bucura de roadele jertfei lui Hristos, el trebuie sa raspunda la chemarea lui Dumnezeu, sa-si deschida sufletul fata de Cel care, insufletit de o dragoste nemarginita, a venit in apropierea lui si Si-a dat viata pentru el. Dumnezeu vrea ca omul sa-si recunoasca greseala si sa se intoarca in mod liber la El. Hristos nu a suferit pentru a-1 scuti pe om de suferinta, ci pentru a-i ingadui sa ispaseasca suferind, caci de acum inainte suferinta sa nu mai este inutila, ci devine treapta spre cer. El a evitat miracolul spectaculos pe care i-l cereau, pana in ultima clipa, fariseii si arhiereii, desi multimile s-ar fi convertit mai usor si ar fi crezut mai degraba intr-un mag, facator de minuni, decat intr-un osandit, care murea spanzurat pe lemn, deoarece omul trebuia mantuit prin jertfa si suferinta, si nu printr-un act de putere. Numai che-noza Fiului lui Dumnezeu, umilirea Sa extrema au putut sa-1 rascumpere pe acesta si sa-i redea puritatea pierduta. Dumnezeu, asadar, renunta la puterea Sa si Se face ca unul dintre noi, lasand in umbra insusirile Sale divine, si astfel ne mantuieste, iar pentru a se putea izbavi oamenilor li se cere sa creada in Cel rastignit, iar nu intr-un dumnezeu care se descopera numai sub chipul maiestatii si al atotputerniciei.

Crucea - care, dupa cuvintele Sfantului Pavel, este nebunie pentru cei ce pier si prilej de sminteala pentru multi - deschide celor ce cred calea spre mantuire. Numai cine crede ca Cel ce a murit pe cruce este Fiul lui Dumnezeu, Care Si-a varsat sangele pentru pacatele tuturor oamenilor, poate sa se mantuiasca. Rastignirea lui Hristos este un fapt istoric, obiectiv, ce a avut loc o data pentru totdeauna, dar pentru ca ea sa aiba darul de a ne izbavi ni se cere un act de credinta, izvorat dintr-o adeziune libera si din dragoste fata de Cel care a patimit pentru noi. Este drept ca dupa cruce va urma invierea, care reprezinta biruinta definitiva si plenara asupra mortii, dar trebuie observat ca, in timp ce Patimile Domnului au avut loc in vazul tuturor, nimeni, chiar dintre adversarii crestinismului, nu poate contesta faptul rastignirii, pe cand invierea este negata de necredinciosi. Tinea insa tot de planul divin, care urmareste mantuirea omului in libertate, ca invierea sa nu fie cunoscuta decat de cei care au crezut ca Cel rastignit era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu.

Crucea lui Hristos sta infipta in centrul istoriei, ea constituie linia de demarcatie dintre cele doua etape ale devenirii istorice. Parusia, spune Ev-dokimov, se inaugureaza pe cruce, deoarece Sfantul Duh initiaza in Biserica o Parusie sacramentala. Asadar, din clipa cand Iisus a fost judecat si rastignit, se intra, dupa cum s-a mai subliniat, in etapa eshatologica. Crucea insa nu delimiteaza numai cele doua etape istorice; ea ii separa, de asemenea, pe adevaratii inchinatori ai lui Hristos de cei care ii tagaduiesc dumnezeirea, constituind pentru multi o pricina de cadere. Dar tot in jurul crucii se readuna omenirea impovarata de pacate. Hristos singur spusese: "Cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (Ioan 12, 32). intreaga creatie, care suferea de pe urma caderii, este reunificata prin jertfa mantuitoare a Fiului. Sfantul Pavel afirma ca Hristos pe toate le-a impacat, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale" (Colos. 1, 20), iar Sfantul Maxim Marturisitorul, intregind viziunea paulina, spune ca Hristos, prin sangele jertfei Sale, a impacat cele ceresti cu cele pamantesti, a surpat puterile vrajmase care umpleau vazduhul dintre cer si pamant si a aratat unirea fiintelor pamantesti cu cele ceresti, adica impartasirea lor din aceleasi dumnezeiesti daruri.

Ceea ce fusese intrezarit in noaptea sfanta a nasterii Domnului se desavarseste acum pe Golgota. Judecata cea din urma se va desfasura tot la umbra crucii, caci "semnul Fiului Omului", de care se vorbeste in Evanghelia dupa Matei, pare sa fie tot crucea, in jurul careia se va readuna Israel impreuna cu toate neamurile pamantului. Crucea se infatiseaza deci mereu investita cu insusiri si misiuni antinomice: ea este instrument de supliciu, dar si treapta spre inviere, pricina de sminteala si arma impotriva puterilor intunericului, mijloc de despartire a oilor de capre, dar si de readunare si sfintire a tuturor.

Insasi pozitia crucii lui Hristos pe Golgota indreptateste asemenea afirmatii. Domnul este rastignit intre doi talhari, dintre care unul se va converti, trecand astfel in ceata dreptilor. Crucea ii desparte deci pe cei drepti de cei pierduti. in spatele crucii se afla calaii lui Iisus, iar la picioarele ei Maica Domnului si sfintele femei. Mereu aceeasi virtute a crucii: ea delimiteaza si divide, uneste si readuna.

Natalia Manoilescu Dinu

30 Martie 2012

Vizualizari: 14132

Voteaza:

Rastignirea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE