Taina dumnezeiestii Patimi

Taina dumnezeiestii Patimi Mareste imaginea.

Deși ”apogeul” Patimilor Domnului nostru este Crucea, prin care a fost nimicită moartea și stricăciunea și îndeobște a fost înlăturată osânda oamenilor, Părinții noștri se apleacă și asupra tâlcuirii înțelesului și însemnătății tuturor celorlalte Patimi parțiale ale Domnului. Pentru că încălcarea legii de către oamenii cei întâi zidiți nu a fost doar o simplă tăgăduire, o simplă împotrivire în cuvinte, ci a fost însoțită și de făptuire, de punerea în practică a neascultării de porunca dumnezeiască, era firesc să fie nevoie și de tămăduirea tuturor acestor acte ale neascultării. Astfel, toate actele căderii primului Adam sunt repetate în sens invers de noul Adam, Domnul nostru Iisus, spre a tămădui boala pricinuită de încălcarea poruncii: Și-a întins Eva mâinile spre fructul oprit? Și-a întins și Iisus mâinile pe Cruce! Adam a încălcat porunca și nu a ascultat de Dumnezeu? Iisus al nostru s-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte! Lemn era pomul din care era fructul? Pe lemn a fost atârnat Mântuitorul nostru! Grădină și rai era acolo, unde Adam s-a făcut vinovat și de unde a fost izgonit? Grădină era și în Ghetsimani unde Iisus al nostru S-a predat morții! A fi egal cu Dumnezeu și slăvit și-a închipuit Adam că va fi prin încălcarea poruncii? Necinste și scuipări a primit Domnul nostru! Spini și pălămidă a moștenit Adam după alungarea sa? Cu cunună de spini se încununează Iisus al nostru! ”Plăcută gustare” din fructul oprit a simțit Adam? Oțet și fiere gustă Iisus al nostru! Prin Eva, care a fost luată din coasta lui Adam, s-a petrecut ademenirea? Coasta lui Iisus al nostru a fost străpunsă cu sulița, ca să curgă din ea ”sânge și apă”, elementele curățirii sacramentale ale firii umane! Și, îndeobște, pervertirea lucrărilor prin care oamenii cei întâi-zidiți au săvârșit neascultarea se tămăduiește prin repetarea lor în sens invers prin Patima Mântuitorului nostru.

Temelia și centrul tuturor lucrărilor dumnezeiesc-omenești este Crucea, pe Cruce se va săvârși marea minune, cea mai mare minune care a avut loc și s-a auzit vreodată, centrul evenimentelor mondiale, începutul și capătul preistoriei, al istoriei și al post-istoriei. Aici se zămislește începutul vieții adevărate și al întregii veșnicii, aici începe recapitularea tuturor, a celor care au avut loc, există și vor exista. Aici începe nimicirea și sfărâmarea stricăciunii și a morții – a tuturor chipurilor morții. Aici se zămislește chezășia statorniciei și bunei rânduieli în toate lumile și în toate veacurile și se inaugurează ”împărtășirea” tuturor de dumnezeieștile daruri și haruri, așa cum Dumnezeu a gândit dintru început pentru creația Sa. Neascultarea și căderea lui Adam a împiedicat bunăvoirea Creatorului de sfințire și desăvârșire a toate. Jertfa pe Cruce a Domnului nostru este exact începutul întoarcerii tuturor lucrurilor înspre destinația lor de Dumnezeu rânduită, al întoarcerii la slava lor căreia fuseseră menite. ”Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15:22). ”Căci dacă prin greșeala unuia cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul Lui au prisosit asupra celor mulți prin harul unui singur Om, Iisus Hristos” (Romani 5:15). Da! Nimeni nu pune la îndoială că Învierea Domnului nostru este, într-un anume fel, împărțire a tuturor acestor daruri despre care am scris mai sus, dar rădăcina din care au încolțit și-au rodit ele este Crucea. Ea este slava Iisusului nostru, de aceea și Ioan spune că înainte de jertfa pe Cruce ”Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7:39). Dacă vremea recoltei a fost la Înviere, rodirea s-a săvârșit prin Cruce și Patimă.

Dumnezeu Cuvântul cel Atotputernic, după ce S-a unit cu firea noastră și prin viața Lui atot-virtuoasă a tămăduit toate neputințele și patimile noastre și întreaga aplecare cea împotriva firii în care rodea mintea noastră ”plecată spre cele viclene”, la sfârșit s-a înălțat pe Cruce, care era socotită blestem și, odată cu blestemul pe care îl moștenise firea omenească, a nimicit și moartea. Era o urmare firească pentru marele arhitect al restaurării noastre să vrea să tămăduiască în totalitate ceea ce a asumat, adică firea omenească. După ce, așadar, a arătat prin cuvânt și faptă virtutea care se potrivește firii noastre, a tămăduit rănile morții, care simbolizau în același timp pervertirile noastre sufletești. L-a vindecat pe orb, pe șchiop, pe lepros, pe cel cu mâna uscată, pe cea gârbovă, pe paralitic, a eliberat din robirea satanică – care toate simbolizau instrumentele morții – și apoi a venit prin Cruce către moartea însăși, ca să nimicească și moartea și astfel, după cuvântul lui Pavel, ”să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2:15). A preschimbat instrumentul defăimării și al fricii, simbolul blestemului și al groazei, în simbol al biruinței și al triumfului, în armă a puterii și a împreună-luptei pentru firea omenească în toate generațiile și în toate epocile. Astfel, acum, prin puterea și apărarea Crucii, este călcată în picioare întreaga putere a diavolului și a morții de către cei care o cheamă în rugăciune. Prin harul și puterea Crucii este biruită deplin puterea păcatului, sunt supuse patimile și obișnuințele rele, este schimbat caracterul bolnav, credincioșii sunt luminați în alegerea voii celei dumnezeiești și reușesc să dobândească virtuțile – răbdarea, blândețea, dreptatea, curăția și mai presus de orice și cel mai însemnat, sporesc în milostivire și dragoste.

După ce Iisus al nostru S-a înălțat de la pământ, i-a ridicat la Sine pe toți cei care cred în El și i-a slobozit de orice strădanie zadarnică și pătimașă. După ce S-a ridicat între cer și pământ, adică pe Cruce, și și-a întins brațele, a îmbrățișat întreaga zidire și a binevestit pace tuturor, celor de departe și celor de aproape, și El S-a făcut pacea tuturor, le-a adus pe cele contrare întru una, după ce a surpat peretele cel din mijloc al despărțiturii și le-a împăcat pe toate cu Dumnezeu prin trupul Său, prin Crucea Sa, omorând întru Sine vrăjmășia, după cuvântul lui Pavel: ”Ștergând zapisul care era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui și l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând de putere începătoriile și stăpâniile demonice, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:14-15). Mai lipsea acum pogorârea Lui la Iad, ”ca să propovăduiască și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3:19), pentru că tocmai ”Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, El S-a pogorât aici jos pe pământ, ca să umple cu prezența Sa universul”, Făurarul și Chivernisitorul a toate (vezi Efeseni 4:9-10).

***
Merită să facem aici un popas, ca să descriem câteva aspecte ce nu trebuie să rămână trecute cu vederea. Când Moise și-a împlinit misiunea ca salvator și călăuzitor al evreilor și a predat puterea sa succesorului Său, Isus al lui Navi, dimpreună cu toate făgăduințele și binecuvântările lui Dumnezeu, a alcătuit o cântare, a doua, în care cu mult reproș dă glas durerii și amărăciunii sale, pentru că a prevăzut că evreii nu se vor cuminți și nu se vor învrednici de binecuvântările și făgăduințele pe care li le-a făcut Dumnezeu. În chip asemănător și Hristos al nostru, adevăratul și singurul Mântuitor al lumii, când a săvârșit Atot-mântuirea prin dumnezeiasca Sa deșertare de Sine și prin Cruce, a prevăzut că nu se vor mântui toți oamenii pentru care S-a jertfit; tocmai de aceea în ceasul cel mai critic al Patimii Sale și-a mișcat buzele uscate și a spus: ”Mi-e sete”! Și, cu toate că durerea cumplită și prelungită era firesc să ducă și la o nevoie firească, la sete, totuși strigătul lui Iisus, ”Mi-e sete”, nu era o expresie a setei trupești a Celui care 40 de zile a stat nemâncat și nebăut. Setea era expresie a preabunei Lui inimi înflăcărate după iubire, care înseta după mântuirea tuturor oamenilor.

Jertfa Lui a fost atât de mare, încât ar fi putut să se mântuiască și lumile tuturor trupurilor celor cerești, dacă erau locuite. Cuvântul ”Mi-e sete” este deopotrivă boldul ascuțit al mustrării oricărei ființe raționale, al oricărei conștiințe și inimi, care s-a învrednicit de dumnezeiasca cunoștință și care din nepurtare de grijă trădează dragostea Lui: este cumplita mustrare a oricărei nepăsări, a oricărei dezvinovățiri pentru păcate, a oricărei trădări a acestei mare jertfe, care nici înainte, nici acum, nici în viitorul îndepărtat nu va putea fi descrisă. Inima Lui înflăcărată exprima setea arzătoare de a continua, dacă ar fi fost cu putință, Atotcuratele Sale Patimi, așa încât să miște și să îi împingă pe cei nesimțitori și împietriți care nu vor să intre și rămân în afară.

Și aici vedem că se desfășoară o taină cutremurătoare: vedem dumnezeiasca dragoste în toată dimensiunea ei întinzându-se asupra oamenilor, condamnându-i la nemurire, la asemănarea cu Dumnezeu și la înfiere, câtă vreme răutatea omenească la rândul ei refuză această ofrandă. Dreptul care se acorda oricărui om, chiar și unui trădător și răufăcător, anume un pahar cu apă rece, nu a fost acordat Celui mai mare Binefăcător al umanității. Cel care a cutremurat întregul pământ iudaic prin minunile Sale mai presus de fire, ”a străbătut toată împrejurimea făcând bine și tămăduind” pe toți, Cel Care a învățat faptic pacea, compasiunea și dragostea, când, osândit fiind, a strigat ”Mi-e sete”, i-au dat, în loc de apă, oțet și fiere. O, cât de oarbă e răutatea! Iată aici un prilej de comparație: fiecare să se cerceteze pe sine, ca să vadă, din dispozițiile sale lăuntrice, unde se află – căci istoria se repetă.

În sfârșit, de vreme ce Preadulcele nostru Iisus, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii, a gustat a nu știu câta oară nemulțumirea din partea celor cărora le-a făcut bine și după ce a săvârșit deplin voia Tatălui, a strigat cu glas mare ultimele Sale cuvinte. Pentru că oamenii din jurul Lui nu au primit ofranda dragostei Sale și mulțimea cea fărădelege ”n-a vrut să priceapă” (Ps 35:3), pentru că nu mai era nici o nădejde de a mișca inima lor împietrită, S-a îndreptat către Tatăl Său ceresc și cumva pretinzându-I, I-a cerut ca favoare să îi ierte pe cei care L-au răstignit: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Lc 23:34). O, cuvânt mișcător și cutremurător! Cine altul ar fi putut să îl exprime în afară de Singur Dumnezeu-Omul? Și singur acest glas, și singură această rugăciune era în stare să convingă întregul univers că El și numai El era Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut.

”Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul” (Ioan 19:30). Taină a tainelor. Știm că fiecare om întâi de toate își predă duhul și apoi își pleacă capul, câtă vreme Iisus al nostru mai întâi și-a plecat capul și apoi Și-a predat duhul, când a voit și a binevoit. Aceasta înțelegea când spunea: ”Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” (Ioan 10:18). Dumnezeiescul Ioan Damaschin în imnurile sale spune: ”Cu teamă, ca o roabă la poruncă, apropiatu-s-a moartea de Tine, Stăpânul vieții…”. Prin cuvântul cel din urmă: ”săvârșitu-s-a”, Hristos Și-a dat duhul și a împlinit toată iconomia Tainei celei prea mari a voinței celei mai înainte de veci a lui Dumnezeu.

Prin acestea a împlinit întreaga Lui ofrandă ”din slăbiciune” (II Corinteni 13.4), după cuvântul lui Pavel, prin care, ca ”Fiu al Omului” a săvârșit din nou plăsmuirea și zidirea firii noastre stricate. Marele Athanasie, în cuvântul Său despre Patima și Crucea Domnului nostru spune următoarele: ”S-a pogorât ca să pregătească ridicarea noastră și a cunoscut naștere, ca să ne împace pe noi cu Cel nenăscut (cu Dumnezeu Tatăl). Pentru noi S-a făcut neputincios, ca să ne ridice pe noi puternici și să spunem, precum Pavel, «toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte» (Filipeni 4:13). Călăii Lui Îl dezbracă de tunicile de piele cu care ne-am îmbrăcat noi în persoana lui Adam, ca noi să putem să ne îmbrăcăm în Hristos… El a pătimit pentru noi și S-a îngrijit ca noi să rămânem fără de dureri… Mântuitorul a primit de la aceștia «trestie» ca nu numai pe noi să ne libereze din înșelarea șarpelui, ci și pe șarpele însuși să îl omoare și să îl arate mort” (EPE, Athanasie cel Mare, Opere, vol. 12).

***
Să ne referim acum și la binefacerile ”din putere” ale lui Iisus al nostru. Cuvintele iconomiei au trecut de-acum și Dumnezeu Cuvântul Cel Atotputernic, Care ieri a suferit ca Fiu al Omului, se descoperă acum în toată Atotputernicia Lui vrednică de un Dumnezeu. Ieri slujitorii lui Pilat îl loveau, azi cu fulgerul Dumnezeirii Lui El lovește împărăția morții și a iadului. Ieri era batjocorit de cărturari și de farisei și de ticăloasa mulțime a iudeilor (”O, Tu, Cel ce dărâmi templul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce și vom crede în Tine”), azi Își râde El și îi înfricoșează pe stăpânitorii întunericului și ai iadului.

Îndată ce Domnul nostru Iisus S-a pogorât cu sufletul Său îndumnezeit la iad, L-au urmat toate puterile cerești, desigur, nu ca să-L întărească – căci ce nevoie avea de întărire Cuvântul lui Dumnezeu Cel atotputernic, ”Care ține toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1:3), ci pentru a-L înconjura, însă mai mult din pricina uimirii lor în fața mărețelor Lui vreri și chibzuințe, prin care a săvârșit această nespusă iconomie, ”ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El” (Efeseni 1:10), dar și cele de sub pământ. Mergându-I înainte și urmându-L toate puterile cerești cu multă frică psălmuiau: Sfânt, Sfânt, Sfânt Cel cei ești și ai fost și Cel ce vii, Împăratul puterilor și atunci s-au cutremurat întunecatele închisori ale iadului. În timp ce stăpânitorul întunericului și toate puterile lui apostate, simțind că a sosit ceasul osândirii lor, au depus și ultimul efort spre a se împotrivi.

Să înfățișăm aici câteva înțelesuri din cuvântul pe această temă al marelui nostru Părinte Epifanie: ”Când s-au apropiat puterile netrupeștilor slujitori, cele care-I mergeau înainte, care împreună-mergeau cu Mântuitorul nostru, au strigat către asupritorii ascunși ai întunericului: ”Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei” (Ps 23:7). Și ca și cum nu ar fi cunoscut stăpânii iadului ce înseamnă glasul acesta, au răspuns fără curaj și cu tulburare: ”Cine este Acesta Împăratul slavei?” (Ps 23:8), pentru că niciodată și nimeni nu a ajuns în cele ale împărăției iadului cu atât de mare putere, nu cumva este Acela care a răpit din cămările noastre pe fiul văduvei și pe fiica lui Iair și pe Lazăr cel mort de patru zile?Nu cumva este Acela care i-a scos pe slujitorii noștri din oameni și a tămăduit bolile și rănile pe care noi le-am pricinuit acestora? Pe Acela ne-am îngrijit prin slujitorii vrerilor noastre de L-am răstignit, iar El nu S-a împotrivit, ci se prefăcea că este slab și fricos și Se ruga: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.

El era însetat, iar noi I-am dat fiere și cum voi spuneți acum: ”Împăratul slavei”? Și puterile cele cerești au repetat cu putere: ”Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei” (Ps 23:9), și nu întârziați, nu mai întrebați, nu mai stați nedumeriți, nu vă mai găsiți justificări. Și pentru că puterile întunericului întârziau și întrebau din nou: ”Cine este Acesta Împăratul slavei?”, au strigat cei cerești cu îndrăzneală: ”Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps 23:10). Și cu acest cuvânt au zdrobit porțile, au sfărâmat încuietorile și s-a dezlegat cu totul intrarea în temnițele întunecate ale iadului. Atunci frică, spaimă și groază i-a cuprins pe stăpânii întunericului, care fugind de la fața Domnului slavei se ascundeau în cele mai adânci peșteri și în străfundurile iadului. Atunci cu legături nedezlegate a fost legat tiranul și toată puterea și stăpânirea pe care o avea asupra omului a fost luată de la el și nu mai stăpânește peste nici unul dintre cei care cred și Îl urmează pe Domnul Iisus Hristos. Aceasta înainte-văzând-o David spunea: ”Vrăjmașului i-au lipsit de tot săbiile” (Ps 9:6).

”După ce cu fulgerul dumnezeirii Sale Domnul a luminat toate locurile și străfundurile întunecatului iad, a pășit către strămoșul nostru Adam, cel întâi-zidit și întâiul-muritor, pe care moarte îl ținea închis mai adânc decât pe toți oamenii. Atunci Adam a înviat și stând drept a strigat către toți cei din jurul lui, morți de veacuri: Prietenii mei și fiii mei, aud sunetul pașilor cunoscut mie, acela este pe care îl auzeam și atunci, în amiaza aceea blestemată, când mă ascundeam în rai din pricina neascultării mele. Dacă într-adevăr El este și vine la noi, să aveți îndrăzneală, pentru că se apropie izbăvirea noastră. Și spunând el acestea a ajuns Domnul la el în chipul Său dumnezeiesc-omenesc. Atunci, bătându-și pieptul bătrânul Adam a strigat: ”Domnul meu cel peste toate”. Și i-a răspuns Lui Iisus: ”Și peste duhul tău”, înviază, făptură a Mea, înviază, chip al Meu, înviază și te ridică din morți și te va lumina Dumnezeu, înviază, ridică-te, plecăm de aici, nu mai îți este locul aici, ci în cer. Nu te-am creat pentru iad, ci pentru viață, și pentru tine am împrumutat firea ta, devenind urmaș și fiu al tău, ca să îți dăruiesc înfierea Părintelui tău, înviază, ridică-te, plecăm de aici, Adame…

***
Astfel, potrivit celor predanisite de Sfânta noastră Biserică, credem că s-a săvârșit deplin, prin pogorârea lui Dumnezeu Cuvântul, înnoirea zidirii și cu deosebire plăsmuirea din nou a firii umane. Prin unirea Sa ipostatică cu zidirea Sa, cu omul, dumnezeiescul Cuvânt a dăruit și neîncetat dăruiește harurile Sale dumnezeiești întregii creații, mai ales omului, pe care l-a făcut, după cuvântul lui Pavel, de-un-trup cu El. Nu mai suntem străini, ci împreună-locuitori ai Sfinților și casnici ai lui Dumnezeu, pentru că suntem de-un-trup cu El, pentru că ne-a unit cu trupul Său, care este Biserica.

Să amintim aici câteva cuvinte ale unui remarcabil teolog al Bisericii noastre: De vreme ce Dumnezeu Cuvântul S-a făcut trup, în trupul Lui s-a lucrat întreaga iconomie a mântuirii lumii și astfel trupul Lui a devenit Biserică, în care se continuă neîntrerupt întreaga izbăvire a lumii de toate stihiile stricăciunii și morții, aceasta este ceea ce subliniază Pavel cu tărie, când spune că Mântuitorul a lucrat ”în trupul Lui”. Prin dumnezeiasca Sa întrupare, Domnul ne așează într-o înrudire de sânge cu Dumnezeu.

Noul Legământ prin sângele Dumnezeu-Omului Hristos nu este un legământ prin cuvânt sau prin învățătură sau prin poruncă sau prin alt fel de înțelegere, ci un legământ pecetluit prin sânge dumnezeiesc și omenesc, care este chiar izvorul și cauza tuturor puterilor de-viață-făcătoare care lucrează iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii noastre. Cuvântul ”ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1:10) nu înseamnă altceva decât cuprinderea în Hristos, ”hristificarea” tuturor. Să se unească toate într-un trup, trupul lui Hristos, Biserica, și astfel să-și atingă dumnezeiescul și veșnicul lor scop, ”plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1:23). Iată, așadar, care este taina lui Dumnezeu, Evanghelia, vestea cea bună care descoperă tot înțelesul existenței cerului și a pământului, îndeobște a tuturor făpturilor. Evanghelia este Dumnezeu-Omul Hristos în noi, cu întreaga plinătate a existenței Sale dumnezeiesc-omenească, cu chipul Lui în tot ce aparține firii noastre. Taina lui Dumnezeu, Evanghelia, constă în a trăi Hristos în noi, iar nu noi în noi înșine, în a devenit după chipul lui Hristos în întreaga noastră existență și în a se oglindi fața Lui în tot ce suntem noi. Acest lucru se izbândește ”în Biserică” prin tainele dumnezeiești și prin sfintele virtuți.

Fiecare taină și fiecare virtute plămădește în noi acest chip dumnezeiesc, crescând până când toate virtuțile dimpreună cu tainele ne conferă o înfățișare desăvârșită, pas cu pas, acestei dumnezeiești icoane: pocăința, postul, rugăciunea, împărtășania, credința, dragostea, blândețea, pe care le păstrăm lucrătoare prin răbdare în toată viața noastră, ”până ce Hristos va lua chip în noi” (Galateni 4:19). Da, Hristos și nimeni altul, nici chiar sinele nostru, să ia chip în noi. Fără chipul lui Hristos înlăuntrul său, omul nu este altceva decât un animal sau un demon. Nevoindu-ne în viața în Hristos ne facem părtași neîncetat la întregul Trup și la viața Hristosului nostru și vom deveni, fiecare în parte și toți laolaltă, un Hristos repetat, ne facem părtași tuturor harismelor dumnezeiești pe care le-a transmis firii noastre prin Sfintele Sale Patimi și prin Învierea Lui. Și, chiar de suntem pe pământ, ”cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3.20) și, deși ne aflăm printre oameni, ”viața noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”, așadar ”cele de sus să cugetăm, nu pe cele de pe pământ” (Coloseni 3:2-3).

Părintele Iosíf Vatopedinul
Cuvinte de mângâiere, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped

07 Aprilie 2016

Vizualizari: 476

Voteaza:

Taina dumnezeiestii Patimi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE