Procesul lui Hristos - Judecata Sanhedrinului

Procesul lui Hristos - Judecata Sanhedrinului Mareste imaginea.

Procesul lui Hristos - Judecata Sanhedrinului

Judecata Sanhedrinului

Parasit de ucenici, Iisus este dus de ostasi si de slujitorii preotilor spre a fi judecat de Sinedriu. Sinedriul, sau Sanhedrinul, reprezenta la acea vreme instanta suprema care judeca pricinile dintre evrei, precum si diferendele de natura religioasa. Hotararile Sanhedrinului nu erau valabile decat in ludeea, intrucat competenta sa era limitata la aceasta provincie. De aceea venirea lui Iisus in ludeea insemna asumarea unui mare risc, caci numai aici putea fi El prins si judecat de Sinedriu.

Din acest for judecatoresc, compus din 71 membri, care dupa moartea lui Irod detinea autoritatea suprema printre evrei, faceau parte arhiereii, adica membrii castei sacerdotale, batranii, reprezentantii vechii aristocratii din Ierusalim, precum si carturarii, adica talcuitorii Legii. Arhiereii si batranii apartineau partidului saducheilor, favorabili romanilor si adepti ai unei filozofii cu caracter materialist, asa cum s-a mai aratat, pe cand carturarii erau in majoritate farisei. Fariseii fusesera primii care se aratasera ostili fata de Iisus, a carui invatatura li se parea ca primejduieste aplicarea corecta a Legii, precum si propria lor autoritate. Saducheii, indiferenti la problemele de ordin religios, ignorasera multa vreme activitatea Domnului. Ceea ce i-a facut sa paraseasca aceasta atitudine pasiva a fost entuziasmul manifestat de multimi fata de Iisus, care, mai ales in urma invierii lui Lazar, se preschimbase intr-o adevarata febra mesianica. Ei au inceput sa se teama de consecintele politice pe care le-ar fi putut avea acea miscare, banuita ca ar fi reprezentat o reactiune impotriva stapanirii romane. De aceea s-au alaturat fariseilor in actiunea de urmarire si prindere a lui Iisus, desi se deosebeau de acestia din atatea puncte de vedere. Din clipa cand arhiereii, stapanii templului si ai Sinedriului, se aliasera cu fariseii, ce dominau sinagogile, soarta celui urmarit de ei era pecetluita.

Prezenta lui Hristos, Dumnezeul ce S-a intrupat si a coborat printre oameni pentru a-i mantui, in fata unei instante de judecata era ceva aproape halucinant. Oameni pacatosi indrazneau sa-I cantareasca faptele si sa-L condamne pe Acel ce va veni pe norii cerului sa judece viii si mortii.

Odinioara Adam il infruntase pe Dumnezeu, iar acum Caiafa se incumeta sa-L judece pe Cel venit sa stearga vina primului om. Este o fapta care ar fi trebuit sa aiba urmari cosmice, sa produca o tulburare adanca in cuprinsul intregii creatii. Regele Lear, in drama lui Shakespeare cu acelasi nume, izgonit de propriile fiice, crede ca o asemenea faradelege este de natura sa scoata lumea din tatani. Daca prigonirea unui om oarecare ar putea rupe echilibrul din lume, se poate deduce ce a trebuit sa insemne judecarea si uciderea Fiului lui Dumnezeu. Insusi dreptul pe care si-l aroga un individ sau o colectivitate de a judeca pe un alt om si de a-i aplica anumite sanctiuni, mai mult sau mai putin meritate si mai mult sau mai putin echivalente cu greselile savarsite de acesta, constituie un pacat inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul condamnase, in cazul femeii adultere, pretentia fariseilor de a o pedepsi, potrivit legii date de Moise. El se ridicase chiar impotriva oricarei incercari de a aprecia in mod critic faptele aproapelui: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Matei 7, 1). Nimeni nu ar trebui deci sa-si ingaduie a rosti o sentinta impotriva aproapelui.

Desigur insa ca in lumea viciata de pacat trebuie sa existe sanctiuni impotriva acelora care pun in primejdie viata semenilor. Este deci, din pacate, necesara o anumita constrangere care sa apere existenta colectivitatilor si a persoanelor. Este si acesta un pogoramant facut slabiciunii noastre. Si totusi, orice judecata, chiar aparent indreptatita, este intinata de pacatul trufiei. Nimeni nu ar trebui sa poata condamna pe un frate de al sau cu inima usoara, pentru ca, asa cum a aratat Domnul, inainte de a o face, ar trebui sa se intrebe daca el insusi este fara de pacat. In realitate, toti suntem solidari in pacat si de aceea nu avem dreptul sa osandim pe nimeni. Pe langa aceasta, este foarte greu sa se aprecieze cu deplina obiectivitate vina cuiva, mai ales ca niciodata nu exista posibilitatea de a cunoaste toti factorii care au generat o anumita fapta. De aceea, orice sentinta data de oameni supusi greselilor nu este niciodata perfect dreapta, caci o judecata adevarata, total lipsita de partinire, nu poate face decat Dumnezeu.

Daca insa judecarea celor care pun in primejdie viata semenilor este un rau necesar - totusi, si ea ar trebui indeplinita cu smerenie, si nu cu orgoliu -, apare inadmisibila practica de a judeca si osandi pe cei acuzati ca nutresc un anumit crez, ca raspandesc idei opuse celor acceptate de majoritatea unei colectivitati.

Mantuitorul insusi a intrat in aceasta categorie, caci El a fost acuzat si condamnat - asa cum se va vedea din relatarea procesului - pentru invatatura Sa si pentru credinta pe care o propovaduia.

Hristos va muri pentru a ne izbavi de pacat, dar si pentru a arata oamenilor ca nu au dreptul sa judece pe fratii lor si sa-i osandeasca pentru considerente de ordin politic, si nici chiar religios. Credinta unui om, chiar gresita, nu poate constitui un cap de acuzare. Cele doua etape ale procesului lui Iisus - religios, inaintea Sanhedrinului, si politic, inaintea lui Pilat - vor anticipa toate judecatile la care oamenii vor fi chemati sa dea socoteala pentru credintele lor, mai mult sau mai putin gresite sau indreptatite. De-a lungul veacurilor, judecatori convinsi ca detin adevarul absolut vor sanctiona fara mila semeni de-ai lor, acuzandu-i ca nesocotesc o anumita tabla de valori, mereu repusa in discutie. Din pacate, si Biserica a cazut uneori in aceasta ispita, condamnand cu forme judecatoresti si aplicand sanctiuni celor banuiti de invataturi gresite, practica straina de duhul crestin.

Ioan este singurul evanghelist care consemneaza ca, inainte de a merge la Caiafa, arhiereul din anul acela, ostasii L-au adus pe Iisus la Anna, socrul acestuia (18, 13). Anna era capetenia arhiereilor si a saducheilor; el fusese de asemenea mare preot, si este demn de retinut ca alti opt mari preoti facusera parte din familia sa. Influenta lui era foarte mare; astfel se explica de ce Caiafa a ingaduit ca Iisus sa treaca intai pe la Anna, care, nemaifiind mare preot in acel an, nu avea dreptul sa instrumenteze un proces. Actiunea lui Caiafa trebuie apreciata ca un gest de deferenta fata de cel care, pe langa pozitia ocupata in casta sacerdotala, ii era si socru.

Citita astazi, pericopa respectiva din Evanghelia Sfantului Ioan prezinta o incoerenta, deoarece, dupa ce se mentioneaza trecerea pe la Anna, se relateaza interogatoriul luat de Caiafa, iar apoi se revine la Anna cu notatia: "Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul" (18, 24). Sfantul Chiril al Alexandriei a incercat sa rezolve aceasta nepotrivire, emitand ipoteza ca in capitolul 18 din Evanghelia Sfantului Ioan s-a produs o deplasare de versete, din cauza unui copist neatent: astfel, versetul 24, unde se relateaza trimiterea lui Iisus la Caiafa, urma probabil imediat dupa versetul 13, unde se arata ca El a fost dus la Anna. Aceasta ipoteza a fost adoptata de Lagrange si de alti exegeti, intrucat ea pare extrem de plauzibila.

Interogatoriul luat de Anna nu a avut probabil un caracter oficial. Marele preot era desigur curios sa-L vada pe Iisus si sa se convinga ca fusese arestat, dar nu voia sa se angajeze in vreun fel, dat fiind mai ales ca lui nu-i revenea nici o obligatie din punct de vedere legal. Acesta este poate motivul pentru care interogatoriul luat de Anna nu este consemnat in nici o alta Evanghelie, chiar trecerea pe la el fiind omisa de sinoptici. Sfantul Ioan subliniaza doar ca Anna L-a trimis pe Iisus din nou legat la Caiafa, dandu-L deci in seama pazei militare, de teama unei evadari.

O serie de comentatori sunt de parere - parere pe care, de altfel, ne-o insusim - ca pentru judecarea lui Iisus au avut loc doua sedinte ale Sanhedrinului: una noaptea, indata dupa ce fusese infatisat lui Anna, si o a doua dimineata, inainte de a-L trimite la Pilat. Ipoteza respectiva se intemeiaza pe marturiile lui Marcu si Matei, atestata de versetele: "Si au dus pe Iisus la arhiereu si s-au adunat acolo toti arhiereii si batranii si carturarii" (Marcu 14, 53). Acest text preceda interogatoriul; tot Marcu spune: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1).

La prima sedinta s-a dezbatut procesul religios, constatandu-se, din punctul de vedere al conducatorilor evrei, vinovatia lui Iisus. A doua nu va avea decat un caracter pur formal: ea va confirma sentinta data de prima si va hotari predarea lui Iisus in mainile procuratorului, formulandu-se in acest scop si acuzatia de ordin politic. Cutremuratoare a fost clipa - dar cati si-au dat seama de aceasta? - cand Hristos, Mesia cel asteptat si vestit de toti profetii Legii vechi, S-a infatisat inaintea Sanhedrinului. Mielul de care vorbeste Isaia este adus inaintea marelui preot al vechii aliante, care va hotari sa fie junghiat, asa cum proorocise profetul.

Legea veche isi afla astfel implinirea si se condamna in acelasi timp prin acest act. Indata ce Domnul aparu in fata tribunalului, incepu desfasurarea procesului. Sinedristii cautau, asa cum arata Marcu, o marturie care sa indreptateasca osandirea la moarte, de aceea chemara o serie de martori, negasind insa nici o acuzatie valabila, "desi venisera multi martori mincinosi" (Matei 26, 60). In cele din urma venira inca doi, care afirmara ca Iisus spusese: "Voi darama acest templu facut de mana, si in trei zile altul, nefacut de mana, voi cladi" (Marcu 14, 58). Spusele lor se intemeiau pe cele rostite de Domnul cand praznuise cel dintai Pasti la Ierusalim (Ioan 2, 19). Iisus, raspunzand atunci la cererea staruitoare a evreilor de a le da semn, profetise moartea Sa, folosind in chip metaforic cuvantul "templu" pentru a desemna propriul trup. Insa ascultatorii Sai, rau intentionati si nepregatiti pentru o asemenea revelatie, au crezut ca El Se referea la daramarea templului. Sa nu se uite apoi ca, in ultima cuvantare cu caracter eshatologic, Domnul daduse sa se inteleaga ca Ierusalimul si templul vor fi nimicite. Coreland aceste afirmatii, se putea deci trage concluzia, de catre cei rauvoitori, ca El ar avea intentia sa Se atinga de sanctuarul Legii vechi.

Totusi, asa cum consemneaza Marcu, cele afirmate de cei doi martori nu coincideau (Marcu 14, 59), de aceea Caiafa, adresandu-se lui Iisus, il intreba: "Nu raspunzi nimic la tot ce marturisesc impotriva Ta acestia?" (14, 60). Dar El tacu si nu raspunse nimic - aminteste Marcu. Fara indoiala, Mantuitorul nu urmarea sa Se apere de acuzatia de mai sus, caci pentru aceasta ar fi trebuit sa dezvaluie semnificatia intruparii si a Patimilor Sale, taine pe care judecatorii Sai nu le puteau intelege. De aceea prefera sa taca.

Atunci Caiafa trecu la alt punct, intrebandu-L pe Iisus cu privire la ucenicii Sai si la invatatura Sa. De data aceasta El vorbeste, ocolind insa raspunsul, care de asemenea ar fi cerut o ampla dezvoltare. Cuvintele Sale constituie totusi o foarte logica aparare: "Eu am vorbit pe fata lumii" - spune Domnul; "Eu am invatat totdeauna in sinagoga si in templu, unde se aduna toti iudeii si nimic nu am vorbit in ascuns. De ce Ma intrebi pe Mine? intreaba pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iata acestia stiu ce am spus Eu" (Ioan 18, 20-21). Invatatura lui Iisus nu a avut un caracter ezoteric, nefiind destinata numai unor initiati. El S-a adresat pe fata tuturor celor ce voiau sa-L asculte, intr-un grai accesibil, pentru ca pe toti sa-i mantuiasca.

Fata de Sinedriu, Hristos nu Se infatiseaza ca un vinovat, ci dimpotriva, El ii pune intrebari arhiereului, aratand ca judecarea nu este indreptatita. Fiul Tatalui a binevoit sa coboare printre oameni si sa fie jertfit pe cruce pentru mantuirea lor. Atunci insa cand a fost chemat la judecata, El nu S-a recunoscut vinovat, ba mai mult, l-a infruntat pe marele preot, caruia i S-a descoperit drept Unsul lui Dumnezeu. Replica indrazneata a lui Iisus provoaca primul ultragiu: unul dintre slujitori, indignat de modul cum El vorbise cu Caiafa, ii dadu o palma zicand: "Asa raspunzi Tu arhiereului?" (18, 22). Fata de gestul brutal al slujitorului, Domnul ia atitudine. Este de altfel singura Sa riposta din cursul procesului si al Patimilor. "Daca am vorbit rau, dovedeste ca este rau, iar daca am vorbit bine, de ce Ma bati?" (18, 23), il mustra El pe slujitor. Dupa cum subliniaza cu subtilitate Bruckberger, Mantuitorul nu raspunde la palma primita tot cu o palma, ci pune o intrebare la care asteapta raspuns.

Ceea ce urmareste Iisus este de a trezi constiinta omului, de a-l ajuta sa nu mai fie o unealta oarba, un executant docil al unor porunci ce urmaresc distrugerea semenului si a demnitatii acestuia. Cuvintele Sale sunt menite sa-i aminteasca celui vizat ca, inaintea savarsirii unui asemenea act, este chemat sa reflecteze, cunoscand cel putin vina aceluia pe care are de gand sa-l loveasca. Este aproape sigur ca slujitorul ignora totul despre presupusa vina a lui Iisus; gestul lui avea drept scop sa-l maguleasca pe arhiereu si sa-l arate pe el insusi plin de ravna fata de mai-marii sai. Tocmai pentru ca avusese initiativa acestei brutalitati, Mantuitorul il dojeneste, cautand sa trezeasca in el simtul raspunderii. In aceasta clipa insa Iisus nu il are in vedere numai pe slujitorul prea zelos, care deschide sirul insultelor, ci pe toti aceia care peste veacuri vor contribui, fara macar a cunoaste sau a intelege vina celor torturati de ei, la sporirea suferintelor celor predati lor din diferite pricini. Domnul ii mustra aici cu anticipatie pe toti cei ce prigonesc si lovesc din ordin sau din dorinta de a se face placuti celor puternici.

Vazand ca primele doua intrebari nu scosesera la iveala nici o vina a acuzatului, marele preot Ii pune lui Iisus intrebarea cruciala, menita sa-I pecetluiasca soarta: "Te jur pe Dumnezeul cel viu, sa ne spui noua de esti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 26, 63). Este un moment solemn, subliniat atat de atitudinea lui Caiafa - se scoala in picioare -cat si de invocatia ce insoteste intrebarea sa. Arhiereul dadea glas unei intrebari care ii framanta pe multi, fara ca personal sa fi fost probabil tulburat de zvonurile in legatura cu mesianitatea lui Iisus. Prin ea, Caiafa urmarea doar sa-I intinda o cursa, pentru a-L putea acuza de sacrilegiu.

De data aceasta, Domnul nu mai are nici o retinere si, ceea ce nu voise sa descopere fariseilor care il iscodeau neincetat, dezvaluie acum intr-o clipa: "Eu sunt - spune El - si veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Celui Atotputernic si venind pe norii cerului" (Marcu 14, 62). Folosind termeni si imagini proprii profetilor - coroboreaza o viziune a lui Daniel cu un verset din Psalmul 109 -, Iisus Se descopera drept Mesia cel asteptat, socotit de catre prooroci a fi insusi Fiul lui Dumnezeu. Pare ca timpul s-a oprit in acea secunda cand Fiul Tatalui Si-a descoperit dumnezeirea fata de preotii vechiului asezamant, a carui menire fusese tocmai de a pregati intruparea Cuvantului. De acea clipa a atarnat destinul lui Israel. Daca conducatorii spirituali ai poporului ar fi avut atunci o tresarire, daca, lepadand trufia si semetia lor, s-ar fi lasat patrunsi de har, poate ca din acuzatori s-ar fi prefacut in inchinatori ai lui Hristos. Domnul trebuia sa patimeasca pentru a-l izbavi pe om, dar poate ca ar fi fost posibila moartea Sa muceniceasca si fara aceasta judecata si mai ales fara participarea colectiva a poporului ales. Ne aflam astfel din nou in fata unei taine de nepatruns.

Caiafa insa nu simte nici un fior, nu se lasa tulburat de nici o indoiala, ci foloseste aceasta marturisire uluitoare drept un argument capital pentru a stabili vinovatia lui Iisus. El isi sfasie hainele, gest teatral ce se savarsea spre a pune in evidenta un sacrilegiu, si exclama: "A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iata acum ati auzit hula Lui" (Matei 26, 65). Apoi, adresandu-se celorlalti sinedristi, ii intreaba: "Ce vi se pare?", iar acestia raspund intr-un glas, formuland verdictul: "Este vinovat de moarte" (26, 66). Trebuie subliniat dintru inceput ca marturisirea lui Hristos nu insemna numai o recunoastere formala a mesianitatii Sale, ci si a faptului ca El era Fiul Celui Preainalt. In principiu, a se da drept Mesia nu constituie o vina - bineinteles, pana la proba contrarie. Ceea ce le aparea insa sinedristilor drept un adevarat blestem era tocmai descoperirea ca El ar fi Fiul lui Dumnezeu, chemat sa judece neamurile in Ziua de apoi.

Daca conducatorii religiosi ai lui Israel ar fi cercetat mai atent cartile lor sfinte, ar fi cunoscut ca multe din textele mesianice il infatisau pe Unsul lui Dumnezeu drept o persoana divina. Chiar Psalmul 109, la care Domnul face aluzie atunci cand raspunde arhiereului, afirma indirect dumnezeirea lui Mesia. De altfel, asupra acestui psalm Hristos mai avusese prilejul sa atraga atentia iudeilor, atunci cand discutase cu ei in templu. Dar sensul acestor versete le scapase din pricina intunecarii mintii lor, dupa cum si chipul lui Mesia cel suferind le ramasese neinteles. Adevarata semnificatie a profetiilor mesianice - e drept, extrem de complexa si de bogata in antinomii - era deci inaccesibila castei conducatoare a poporului.

Ne aflam aici in fata celei mai cumplite neintelegeri din istoria omenirii: elita lui Israel, poporul chemat sa-L daruiasca lumii pe Fiul cel intrupat al Tatalui, refuza sa-L recunoasca drept Dumnezeu si ii face un cap de acuzare din descoperirea divinitatii Sale. Era poate aici o intentie sincera de a pastra maiestatea divina nepangarita de vreo atingere pamanteasca. Evreii se temeau ca, recunoscand in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, in modul acesta s-ar fi putut ajunge la stergerea hotarului dintre om si Dumnezeire, facand astfel, dupa cum credeau ei, sa paleasca intr-o masura maretia divina. Conducatorii spirituali ai lui Israel nu puteau intelege ca Dumnezeu venise in maxima apropiere fata de om, ca luase chipul acestuia si isi asumase slabiciunile lui. Chiar cu un an inainte de Patimi, cand, cu prilejul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea oilor, Iisus justificase calcarea sabatului, invocand privilegiul Sau de Fiu al Tatalui (Ioan 5, 17-19), iudeii incercasera sa-L ucida "pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, facandu-Se pe Sine deopotriva cu Dumnezeu" (5, 18). Numai cu cateva luni inainte, la sarbatoarea tarnosirii templului, daduse glas unei marturisiri uluitoare: "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30), in urma careia avusese loc o incercare de lapidare.

Asadar, descoperiri care ar fi putut aduce convertirea iudeilor se prefacusera continuu in tot atatea argumente in favoarea vinovatiei lui Iisus. Ceea ce le lipsea conducatorilor evrei pentru a intelege aceste revelatii, precum si taina intruparii Cuvantului, era adevarata dragoste fata de Dumnezeu. Domnul le spusese, tot cu prilejul vindecarii slabanogului: "N-aveti in voi dragostea de Dumnezeu" (Ioan 5, 42), iar alta data, in chip profetic, ii acuzase: "Cautati sa Ma omorati, pentru ca cuvantul Meu nu incape in voi" (Ioan 8, 37). Tot Mantuitorul aratase si pricina pentru care fariseii si celelalte capetenii nu puteau sa-I inteleaga cuvantul: faptul ca se aflau sub inraurirea celui rau. El le spusese: "Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru" (8, 38) si, pentru ca sa nu mai existe nici un dubiu, precizase: "Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el" (8,44). Asupra Versetelor de mai sus s-a insistat la locul potrivit, dar nu se poate vorbi de sentinta Sanhedrinului fara a reaminti aceste cuvinte, care arunca o lumina tulburatoare asupra intregului proces.

La originea apostaziei conducatorilor evrei - apostazie cu care se va solidariza si mare parte din popor - s-a aflat o eroare de ordin gnostic: Israel nu a inteles taina chemarii sale si nici adevaratul caracter al misiunii lui Mesia. De altfel, si actuala criza spirituala a lumii, cu aspecte atat de variate, isi are originea tot in erori cu caracter gnostic ale caror consecinte se manifesta in mod tragic pe planul realitatii imediate. Referindu-se la pacatul evreilor, Sfantul Pavel pune o intrebare cheie: "Nu cumva Israel n-a inteles?" (Rom. 10, 19), la care nu raspunde, desi raspunsul este subinteles. Mantuitorul insusi, in discutiile Sale anterioare purtate cu capeteniile poporului, staruise asupra faptului ca ei nu pricepeau cuvintele Lui. "De ce nu intelegeti vorbirea Mea?" (Ioan 8, 43), ii intreba El mustrator.

Cu prilejul relatarii celor petrecute in Duminica Stalparilor, pentru a explica faptul ca, in ciuda minunilor la care au fost martori, evreii L-au respins pe Iisus, Sfantul Evanghelist Ioan a apelat la texte din profetiile lui Isaia. Citatele sunt foarte bine alese si extrem de semnificative. Urmatorul - pe care evanghelistul, reproducandu-l probabil din memorie, l-a scurtat putin - ni se pare cel mai graitor: "Au orbit ochii lor si a impietrit inima lor, ca sa nu vada cu ochii si sa nu inteleaga cu inima si ca nu cumva sa se intoarca si Eu sa-i vindec" (Ioan 12, 40). Plecand de la aceste versete, Sfantul Ioan afirma ca evreii "nu puteau sa creada" (12, 39).

Dupa cum intrezarise profetul Isaia cu veacuri in urma, conducatorii evrei sufereau de o dubla infirmitate. Cunoasterea le era deficitara, deoarece ochii spirituali le erau orbiti, iar inima isi pierduse sensibilitatea si capacitatea de a vibra din dragoste pentru Dumnezeu si pentru semeni. Neputinta de a cunoaste adevarul si secatuirea puterilor sufletesti, ce-si au sediul in inima, sunt interdependente, criza gnostica fiind amplificata de sterilitatea sufleteasca. De altfel, intreg procesul de restaurare a omului, asa cum a fost realizata aceasta de asceza rasariteana, urmareste tocmai reunificarea fiintei umane, pervertita si scindata din cauza pacatului, prin purificarea si impacarea mintii cu inima. Din pricina impietririi inimilor, capeteniile lui Israel se indepartasera de Dumnezeu, pe Care il cinsteau numai prin acte formale, dar incetasera sa-L mai iubeasca. instrainandu-se de Tatal, ei nu L-au putut cunoaste nici pe Fiul, asa cum mai aratase Iisus: "Nu Ma stiti nici pe Mine nici pe Tatal Meu; daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu" (Ioan 8,19).

Rupti de Dumnezeu si refuzand sa primeasca cuvantul lui Hristos, conducatorii evrei s-au lasau calauziti de sugestiile spiritului celui rau. Este limpede ca orbirea lor spirituala nu poate fi explicata, chiar daca se tine seama de evolutia amintita, fara o interventie a puterilor intunericului, pe care Iisus de altfel o prevazuse in discutiile Sale cu acestia. Totusi, ca si Iuda, judecatorii lui Iisus erau liberi si stapani pe hotararile lor, dar pacatul care le invartosase inima si cugetul ii facea vulnerabili la atacurile venite din partea vrajmasului.

Pentru a intelege taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, evreii ar fi trebuit sa faca un adevarat salt metafizic. Sub imperiul vechii aliante, intre om si Ziditorul sau exista o prapastie, conceptie care nu constituia insa decat prima etapa a revenirii fapturii cazute la Dumnezeu. Revelatia veterotestamentara se cerea intregita si desavarsita, desi ea continea in germene tot ce avea sa infloreasca in etapa evanghelica. Pentru elita lui Israel insa, care suferea de o adevarata orbire spirituala, profetii ca aceea a lui Isaia, reprodusa de Sfantul Matei - "Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se tal-cuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1,23) -, ramasesera neintelese.

Din pricina fenomenului de idolatrizare a legii, proces asupra caruia s-a insistat suficient, fariseii se inchisesera intr-un sistem de practici inghetate si rupsesera legatura cu Dumnezeul cel viu, Care ii vorbise lui Moise din rugul aprins. Pentru ca ei sa fi putut depasi primul stadiu al revelatiei si sa fi primit taina intruparii Cuvantului, ar fi trebuit insa sa renunte la inchistarea lor spirituala si sa se intoarca la adevaratul Dumnezeu. Numai relatia existentiala, de la om la Dumnezeu, putea sa-i scoata din bezna si sa le deschida ochii mintii. De aceea a staruit atata Iisus asupra legaturii Sale cu Tatal, precum si asupra refuzului fariseilor de a-L cunoaste pe El si implicit pe Tatal. Dumnezeu nu le cerea evreilor insusirea pe cale intelectuala a unor adevaruri mai presus de fire, ci primirea lor inlauntrul inimii. Or, tocmai de aceasta nu erau in stare fariseii, adepti ai unui rigorism uscat, care ii facea opaci fata de lucrarea harului.

Daca, aserviti unor idei preconcepute, fariseii nu puteau intelege coborarea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, saducheii erau si mai putin apti de a primi aceasta revelatie, din pricina conceptiei lor materialiste. Desi cele doua factiuni aveau pozitii filozofice diametral opuse, acestea generau totusi atitudini identice fata de Persoana Dumnezeului intrupat. Fenomenul se va repeta de altfel la nesfarsit de-a lungul istoriei, cand Domnul Hristos va fi ignorat sau respins atat in numele unei filozofii idealiste, rupte de viata si de realitate, cat si in acela al unui crez materialist, asa-zis stiintific. Ceea ce era de neinteles nu numai pentru preotii dominati de o conceptie prea pamanteasca, ci si pentru farisei, adoratori ai acelei entitati abstracte reprezentate de Tora, fusese accesibil pescarilor galileeni, care, necunoscand toate subtilitatile Legii, isi deschisesera sufletul fata de har. Ei il recunoscusera pe Fiul Tatalui in omul lisus si ingaduisera cuvintelor Sale sa le patrunda in inima. Numai o relatie directa cu Hristos, sustinuta de rugaciune si adumbrita de prezenta Sfantului Duh, ii poate descoperi omului adevaratul sens al cuvantului evanghelic.

Un alt obstacol in calea intelegerii cuvintelor lui Iisus era desigur si faptul ca fariseii considerau revelatia drept definitiv incheiata, uitand astfel ca toata Scriptura avea o orientare eshatologica si ca ea era indreptata spre viitor si privea continuu spre imparatie. Dar ei, asa cum remarca Bruckberger, pierdusera simtul sarbatorii, concentrata in speranta mesianica, si se rezumasera la Lege. Cu alte cuvinte, optasera pentru ceea ce era static si lipsit de viata, renuntand la bucuria nadejdii intr-un Mantuitor si in transfigurarea finala a intregii creatii. Toate aceste conceptii gresite explica intr-o masura hotararea luata de farisei, caci in ce-i priveste pe saduchei, adica pe preoti si pe acolitii lor, au precumpanit motivele de ordin politic. Dincolo insa de cauzele ce-si aveau originea intr-o intelegere eronata a revelatiei, la condamnarea lui lisus au avut o pondere insemnata repetatele conflicte dintre El si farisei, gravele acuzatii pe care Domnul le adusese acelora pe care ii numise "calauze oarbe". Fariseii, care se considerau elita spirituala a poporului, nu-I puteau ierta lui lisus ca indraznise sa le surpe autoritatea, dand in vileag toate slabiciunile lor. Asa ca, dincolo de grija de a pazi neatinsa maiestatea divina, atitudinea lor se explica si prin teama egoista ca Mantuitorul le-ar fi putut narui prestigiul de care se bucurau in ochii poporului. Patima de care ei au dat dovada in cursul procesului, fortand ulterior mana procuratorului, care ar fi fost dispus sa-L elibereze pe lisus, dovedeste ca zelul lor nu era dezinteresat, fiind generat de patimi foarte lumesti.

Pe cand Sanhedrinul indraznea sa-L judece si sa-L osandeasca pe Domnul Slavei, in curtea arhiereului se petrecea o scena ce avea sa-i tulbure peste veacuri pe cei ce vor crede in Hristos. Dupa arestarea lui lisus, cand toti apostolii se risipisera infricosati, numai Petru si Ioan se incumetasera sa-L urmeze de departe pe Domnul lor. Ioan - care, dupa propria sa marturie, il cunostea pe Caiafa - intra in curtea acestuia si o ruga pe portareasa sa-l lase si pe Petru sa intre inauntru (Ioan 18, 15-16). Toti cei patru evanghelisti consemneaza episodul lepadarii lui Petru, dar exista divergente intre ei cu privire la persoanele care au provocat cele trei tagaduiri, precum si asupra momentelor cand acestea au avut loc. Numai asupra unui punct sunt toti de acord, si anume asupra locului unde a avut loc aceasta scena, respectiv curtea arhiereului. Amanuntele au insa mai putina importanta, pentru ca ceea ce intereseaza este faptul in sine.

In versiunea lui Matei exista o gradatie in raspunsurile date de Petru, gradatie ce apare mai stearsa la ceilalti evanghelisti. Pe cand apostolul statea in curte, o slujnica se apropie de el interpelandu-l: "Si tu erai cu lisus Galileianul" (Matei 26, 69), la care Petru raspunse de fata cu toti, dupa cum subliniaza Matei: "Nu stiu ce zici" (26, 70).

Mai apoi, alta slujnica repeta constatarea cu caracter de acuzatie, iar apostolul nega cu si mai multa hotarare: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 72), insotind de juramant cuvintele sale. Sfantul Ioan da unele amanunte care, ca intotdeauna, respira autenticitatea. El arata ca, fiind frig in acea noapte, slujitorii facusera un foc la care se incalzeau. Petru se strecurase si el pe langa foc. Potrivit versiunii lui Ioan, de data aceasta o sluga a arhiereului, care era ruda cu Malhus, cel cu urechea taiata, il iscodeste pe Petru, pe cand la Matei nu se precizeaza cine este cel de-al treilea interlocutor. Optam pentru versiunea lui Ioan, care nu a putut nascoci un asemenea detaliu, mai ales ca era firesc ca cel inrudit cu Malhus sa fi fost pornit impotriva lui Petru. Este totusi posibil ca ruda celui cu urechea taiata sa fi provocat a doua lepadare -dupa atata vreme, evanghelistii ar fi putut uita unele amanunte - si deci ca cea de a treia sa fi fost pricinuita de mai multi slujitori, care, observand - dupa cum relateaza Matei - accentul galileean al lui Petru, ii spusera: "Cu adevarat si tu esti dintre ei, caci graiul tau te vadeste" (Matei 26,73).

Ultima intrebare starneste reactia cea mai violenta: apostolul se blestema si se jura: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 74), dupa care canta cocosul. Aici, Luca este singurul care consemneaza un fapt tulburator: in clipa cand cocosul canta, vestind zorile, Iisus, scos probabil tocmai atunci din Sinedriu, il privi lung pe Petru si acea privire il strapunse pe apostol pana in adancurile fiintei sale. Cuprins de remuscari, el si-a amintit cuvintele Domnului si, iesind din curte, "a plans cu amar" (Luca 22, 62). Revenind asupra lepadarii lui Petru, se poate observa cum, cu fiecare raspuns, apostolul se indeparta si mai mult de Hristos, sporindu-si astfel vina. Prima tagada nu constituia o vina prea grava: "Nu stiu ce zici", ii raspunde el primei slujnice. Este mai degraba o incercare de a scapa din incurcatura, fara a se desolidariza de Iisus. Al doilea raspuns marcheaza inceputul lepadarii: "Nu cunosc pe omul acesta". Apostolul neaga ca L-ar cunoaste pe Domnul sau, infatisandu-se drept un strain si parasindu-L astfel in clipa de restriste. in sfarsit, la urma pierde orice masura, blestemandu-se si jurandu-se - Domnul ii oprise pe ucenici sa faca juraminte, chiar pentru confirmarea unor adevaruri - ca nu-L cunoaste pe Iisus.

Pentru a intelege aceasta cadere, atat de greu de inteles, trebuie tinut seama de momentul cand ea a avut loc. Petru se afla la capatul unei nopti epuizante, in care traise emotii extrem de puternice. El asistase la faptul incredibil al prinderii lui Hristos, caci, in ciuda repetatelor profetii facute de Acesta in legatura cu Patimile Sale, nici unul dintre apostoli nu izbutise sa accepte gandul ca Domnul avea sa sufere moarte muceni-ceasca. Petru daduse primul semn de slabiciune, cand, dupa consacrarea de la Cina, atipise in timp ce Iisus Se ruga. Poate ca daca ar fi avut atunci puterea sa vegheze si daca s-ar fi rugat, asa cum il sfatuise Mantuitorul, nu ar fi cazut in ispita. Rusinat ca nu avusese taria de a sta treaz si manat de firea sa impulsiva, el facu gestul nestapanit de a-i taia urechea lui Malhus, ceea ce ii atrase o mustrare aspra din partea Domnului si pare ca tot curajul sau s-a topit o data cu acest act necugetat, pe care il regreta si de ale carui urmari incepuse sa se teama.

Faptul ca Iisus l-a certat pentru indrazneala lui si ca S-a lasat arestat fara nici o impotrivire a contribuit fara indoiala la descumpanirea apostolului, a carui incredere in Domnul sau a inceput sa se clatine. Totusi, Petru nu s-a indurat sa-L paraseasca indata pe Iisus si, in timp ce apostolii ceilalti se risipisera, el s-a incumetat sa intre cu Ioan chiar in curtea arhiereului, acolo unde putea fi oricand prins. insa in clipa cand s-a vazut recunoscut, el si-a pierdut ultima farama de barbatie, temandu-se mai ales fiindca ranise un om al arhiereului, de aceea s-a grabit sa tagaduiasca orice legatura cu Hristos. Este aceeasi pripeala pe care am intalnit-o de atatea ori la apostol, aceeasi neputinta de a-si stapani prima reactie, dand glas unor afirmatii necugetate. Cu numai cateva ceasuri in urma se grabise sa faca fagaduieli de care nu stia daca se putea tine: "Si de-ar fi sa mor cu Tine, nu Te voi tagadui", dupa cum aminteste Marcu (14, 31), sau: "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si in temnita si la moarte", potrivit versiunii lui Luca (22, 33), sau, in sfarsit: "Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti", conform marturiei lui Matei (26, 33).

Din modul cum s-au desfasurat aceste trei lepadari rezulta ca apostolul a fost luat oarecum prin surprindere si determinat, treptat si in mod involuntar, sa tagaduiasca orice legatura cu Iisus. El ar fi reactionat probabil altfel, dupa cum observa Lebreton, daca i s-ar fi cerat in mod direct sa-L renege pe Domnul sau. Astfel insa, pe cai ocolite, el a cazut in mrejele celui rau, care in acea noapte cumplita se pregatise sa-i impresoare pe toti apostolii. Privirea lui Iisus, plina de mustrare dar si de duiosie, de tristete si poate si de imbarbatare - cate nu va fi spus intr-o farama de clipa acea privire! -, l-a salvat pe Petru si l-a facut sa se regaseasca pe sine, dan-du-si seama de greseala savarsita. indata si-a amintit cuvintele prin care Mantuitorul ii prezisese caderea si, caindu-se, a inceput sa planga. Lacrimile apostolului se prefac pentru el in izvor de mantuire, caci si lui i se potrivesc cuvintele: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia".

Plansul pricinuit de o cainta sincera dovedeste ca cel ce a gresit isi recunoaste vina si se smereste inaintea Tatalui ceresc. Un om cu inima uscata nu plange. Lacrimile de remuscare izvorasc din preaplinul unui suflet simtitor si capabil de dragoste. Iuda nu a plans si nici nu a fost sensibil la semnele pe care i le-a dat Iisus, pentru ca nu avea un suflet cald si nu ardea de dragoste pentru Hristos. Petru il iubea pe Domnul sau, chiar si in clipa cand se lepadase de El; de aceea, o singura privire a lui Iisus a fost de-ajuns spre a-l izbavi. Caderea lui a fost trecatoare, pentru ca apostolul era legat prin dragoste de Hristos. Atunci cand, dupa inviere, Mantuitorul il va consacra definitiv pe apostol ca pastor al sufletelor, va reveni insistent cu intrebarea: "Ma iubesti tu mai mult decat acestia?" (Ioan 21, 15). Daca Petru are o intaietate printre ceilalti apostoli, aceasta se intemeiaza pe dragostea pe care I-o poarta lui Hristos si pe raspunsul pe care l-a dat odinioara pe dramul Cezareii. Dar aceasta intaietate nu l-a scutit de ispite si nici chiar de caderi. inainte de Cina, Domnul ii marturisise: "Eu M-am rugat pentru tine sa nu piara credinta ta" (Luca 22, 32). Iisus S-a rugat deci pentru apostol spre a-l intari in credinta, dar nu pentru a fi crutat de ispite, caci acestea tin de esenta conditiei umane si, in cazul lui Petru, vor contribui la definirea vocatiei sale apostolice. Astfel, Iisus adaugase in continuare: "Si tu, oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai"(22, 32). Trebuie subliniat ca, tinand seama de textul grec, verbul "a se intoarce" are in acest context sensul de "a se converti". Iisus l-a indemnat asadar pe Petru sa intareasca credinta celorlalti apostoli dupa ce se va converti, adica atunci cand, in urma caderii sale si a iertarii dobandite, se va preface in alt om. Sfantul Duh, Care Se va cobori la Cincizecime peste apostol, va desavarsi nasterea sa din nou, despre care ii vorbise Domnul lui Nicodim. Abia atunci, acela care traise o experienta atat de dureroasa va putea sa se prefaca intr-un adevarat apostol, chemat sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei. Temperamentul vijelios al lui Petru, modelat de har, va constitui chezasia zelului sau misionar, astfel incat din umilul pescar galileean se va naste vajnicul propovaduitor al credintei crestine.

Pe de alta parte, caderea sa il va ajuta pe viitorul pastor de suflete sa priveasca cu intelegere si indulgenta la greselile fratilor, si totodata sa-si puna toata nadejdea in ajutorul lui Hristos, Care nu il va parasi niciodata. O adanca smerenie, dublata de o dragoste fara margini pentru Domnul, vor pune astfel definitiv stapanire pe fiinta sa. Dupa ce Sanhedrinul pronunta sentinta de condamnare la moarte impotriva lui Iisus, slujitorii si ostasii care il pazeau incepura sa-L insulte si sa-si bata joc de El, dand astfel frau liber celor mai josnice impulsuri din fiinta umana. Acestia il bateau, apoi, acoperindu-I fata, ii spuneau: "Proroceste cine este cel ce Te-a lovit!" (22,64).

Cruzimea inconstienta este dublata aici de o ironie sadica ce accentueaza caracterul demonic al scenei. A lua in deradere o suferinta si a o spori, facand din aceasta un divertisment, este fara indoiala semnul unei interventii diabolice. Cand s-a facut dimineata a avut loc a doua sedinta a Sanhedrinului, care hotari sa-L predea pe Iisus lui Pilat, spre a confirma osandirea la moarte. Sfantul Marcu rezuma astfel cele petrecute: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1). Dupa cum se stie, Sanhedrinul nu avea dreptul de a pronunta condamnari la moarte, de aceea orice sentinta de acest fel trebuia confirmata de procurator, reprezentantul Imperiului roman in provinciile ocupate. Sinedristii L-au trimis pe Iisus la Pilat, in speranta ca vor obtine intarirea sentintei date de ei.

Cand vazu ca Iisus a fost osandit la moarte si trimis la Pilat, in vederea punerii in aplicare a sentintei, Iuda, despre care evanghelistii nu ne mai dau nici o stire pana in acest moment, incepu sa se caiasca de cele savarsite si veni la arhierei pentru a le inapoia banii primiti de la ei, zicand:"Am gresit vanzand sange nevinovat" (Matei 27, 4). Acestia insa dadura un raspuns caracteristic pentru felul lor de a fi: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea" (27,4). Vazand ca sinedristii nu primesc banii sai, Iuda arunca argintii in templu - gest semnificativ - si se duse si se spanzura. Arhiereii luara totusi banii restituiti de apostolul tradator, dar nu ii pusera in vistieria templului, deoarece erau "pret de sange". Totusi, tinand sfat, hotarara sa cumpere un loc denumit Tarina Olarului, pentru a-i ingropa acolo pe straini. Evanghelistul subliniaza ca prin acest act ei au facut sa se implineasca o profetie: "Si au luat cei treizeci de arginti, pretul celui pretuit, pe care l-au pretuit fiii lui Israel, si i-au dat pe Tarina Olarului, dupa cum mi-a spus mie Domnul" (27,9-10).

Se cuvine a zabovi putin asupra sfarsitului tragic al celui ce L-a tradat pe Hristos. Dupa ce isi da seama de consecintele faptei sale, Iuda are o tresarire de constiinta: el intelege ca a savarsit o faradelege si ca Iisus moare nevinovat. Cainta lui nu este insa treapta spre mantuire, deoarece ea nu il smereste, ci il duce la deznadejde. Iuda nu credea in dragostea lui Hristos si in puterea Sa nelimitata de a ierta. Spirit pozitiv si lipsit de credinta, stie ca a gresit - are suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina -, dar nu-si poate inchipui ca Hristos are darul de a ierta orice pacat. Pentru el, cuvintele de la Cina privitoare la sangele lui Iisus care se varsa pentru iertarea pacatelor au ramas zavorate, chiar daca le-a auzit. Fiindca sufletul lui era uscat si lipsit de dragoste, nu poate concepe o iubire mai presus de orice logica, in stare sa ierte o asemenea faradelege. in conceptia lui, pedeapsa este echivalenta cu pacatul, deoarece nu banuieste ca Dumnezeu are o capacitate nelimitata de iertare, care depaseste orice inchipuire. Iuda se situeaza pe locul slugii celei rele din parabola, care ingroapa talantul fiindca se teme de stapanul sau, caruia ii atribuie intentii dusmanoase. Trebuie tinut seama si de faptul ca apostolul tradator ingaduise intunericului sa-i cuprinda intreaga fiinta, prefacandu-se in unealta a celui rau, astfel incat cu greu s-ar mai fi putut smulge de sub aceasta inraurire malefica generatoare de pesimism si de deznadejde. Iuda, chiar daca a mai posedat suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina si a spune: "Am gresit vanzand sange nevinovat", nu a avut taria sa ispaseasca, sa poarte, viu fiind, povara propriului sau pacat. Fericiti sunt cei carora Tatal le da puterea de a ispasi in viata aceasta!... Gestul de a inapoia banii reprezinta de asemenea un inceput de reparatie, precum si dovada ca se eliberase prea tarziu de patima lacomiei, aruncand argintii pentru care isi vanduse invatatorul. Incapabil sa-si recunoasca greseala, el nu poate face saltul spre credinta, si atunci alege calea pierzaniei definitive: se sinucide. Desi aflat sub stapanirea celui rau, el mai pastrase suficienta libertate de cuget pentru a-si putea da seama de ratacirea sa. De aceea, pana in ultima clipa, in virtutea existentei chipului divin, ii mai ramasese o farama de libertate, prin care s-ar fi putut salva. Dar, dupa cum inainte de tradare fusese surd fata de semnele pe care i le daduse Iisus, nici acum Iuda nu are puterea de a alege calea ispasirii, care poate l-ar fi salvat, si se osandeste singur.

Sinuciderea este actul prin care omul indrazneste sa-L infrunte pe Dumnezeu, sa se aseze in locul Lui, arogandu-si dreptul de a decide asupra sfarsitului propriei sale vieti. El repeta intr-un fel fapta lui Adam, care si-a inchipuit ca poate deveni asemenea lui Dumnezeu. Prin curmarea de buna voie a vietii proprii, omul indeplineste o incalcare a ordinii divine, deoarece intervine in randuielile stabilite de Dumnezeu, in mersul firesc al unei existente, pe care o intrerupe cu de la sine putere. El contravine astfel planului divin, caci fiecare existenta umana se inscrie pe o anumita orbita aleasa de Divinitate. Punand capat propriei sale vieti intr-un moment hotarat de el, omul impiedica realizarea vocatiei sale potrivit intentiilor Providentei: el se sustrage de la o suferinta care putea fi mijloc de purificare si de ispasire. Totodata, nu trebuie uitat ca disparitia unei singure persoane poate avea multiple consecinte asupra vietii semenilor, deoarece orice existenta este legata prin mii de fire de cea a celor din preajma sa.

Tinand seama de toate aceste observatii, se poate conchide ca actul sinuciderii constituie o impietate, deoarece presupune interventia unei vointe umane intr-un domeniu care ii este interzis, contribuind astfel la incalcarea legii divine.

In ceea ce-i priveste pe arhierei si pe batrani, se constata la ei aceeasi uscaciune sufleteasca pentru care ii certase Domnul de atatea ori. Gestul lui Iuda nu le trezeste nici o remuscare, nu gaseste in inima lor nici un ecou, iar raspunsul lor oglindeste cel mai neinduplecat egoism, dublat de o stranie lipsa de raspundere: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea". Este o desolidarizare totala de crima pe care ei au pus-o la cale. Pe de alta parte, conceptia lor legalista, dominata de respectul unor forme goale, apare pregnant in urma refuzului de a pune banii, pret de sange, in vistieria templului. Ei nu se sfiesc sa savarseasca o nelegiuire, dar banii de care s-au slujit pentru indeplinirea acesteia ii socotesc necurati, folosindu-i totusi pentru a face o falsa binefacere: cumpara o tarina pentru ingroparea strainilor. Fapta lor pune inca o data in evidenta cat de indreptatite erau mustrarile lui Iisus indreptate impotriva acestei caste sacerdotale, precum si a fariseilor.

Iuda nu a asistat deci decat la judecarea lui Iisus. El nu a avut taria de a urmari, chiar din umbra, desfasurarea Patimilor si de a-L privi in fata pe invatatorul rastignit din vina sa. Daca a fugit de privelistea cutremuratoare a Omului durerilor, lui Iuda nu i-a fost ingaduit nici sa zareasca chipul luminos al lui Hristos cel inviat, deoarece el se lipsise prin fapta sa de roadele Jertfei si ale invierii Domnului.

Natalia Manoilescu Dinu

Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"


08 Aprilie 2015

Vizualizari: 7789

Voteaza:

Procesul lui Hristos - Judecata Sanhedrinului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE